Scris într-un stil simplu, neelaborat, volumul de eseuri "Oceanografie" (1934) se adresează deopotrivă eruditului, cît și omului obișnuit, cu scopul de a răsturna "sisteme de superstiții" după care aceștia se ghidează. Elementul captivant în eseurile lui Eliade rezidă în modul cum acestea reușesc să redea mișcarea vie a ideilor, jocul spontan al gîndirii care refuză organizarea într-un sistem.

Eliade propune o formulă eseistică deschisă, asemănătoare unei forme vii, ieșind din limitele oricărei rigori, întrucît, mai important decît ideile în sine este drumul către ele, procesul viu prin care se pune în mișcare gîndirea. Eseistul nu evită divagațiile, contradicțiile, incoerențele, acestea dînd măsura caracterului de autenticitate, de sinceritate a scrierii: "Nu interesează finalul, concluziile(...), ci alunecările pe de lături, scăpările de condei, parantezele, ezitările", scrie autorul în prefața volumului.

Eseurile capătă astfel un caracter de improvizație, expresia devine spontană, mulîndu-se firesc peste mișcările vii, libere ale trăirii. Nota existențială este cea care dă originalitate scrierii lui Mircea Eliade, traducîndu-se nu prin redarea unor experiențe personale, individuale, limitate, ci prin modul cum conștiința reușește să ridice în plan universal o experiență trăită intens. Pentru Eliade, omul poate găsi o scăpare din limitele propriei individualități prin capacitatea de a-și pune întrebări, căutînd să confere semnificație vieții prin interpretare. Experiențele esențiale nu vor putea fi niciodată prinse intr-o formulă închisă, într-un sens definitiv. Capacitatea de a interpreta îl salvează pe om din amorțeala automatismelor, a clișeelor, îi oferă posibilitatea de a se transcende pe sine. Titlul, "Oceanografie", devine, în felul acesta, relevant: tinzînd spre un sens autentic, viața capătă sacralitate, devine o formă de creație, opusă existenței mecanizate ce face din omul modern un produs al exteriorului, un fabricat al progresului științific ce-l îngroapă în certitudini; redus la o trăire uniformă, măsurată cantitativ și după eficiența ce-l angrenează unor standarde, omul modern devine obtuz la adevărurile simple.

Înțelegînd crizele omului modern drept o consecință a golirii existenței de sensurile sacre, autorul ia cunoștință de clișeele care închid "un cerc de fier" în jurul nostru. Fiecare eseu reușește spargerea acestui cerc și invită la un alt mod de interpretare a lucrurilor, prin crearea unei tensiuni în conștiință. Această tensiune măsoară de fapt gradul de libertate al fiecăruia: este mai liber omul care eșuează, divagă, bîjbîie, cu riscul de a fi ridicol, dar care se află în procesul de căutare a unui sens, decît cel care rezolvă automat întrebări esențiale, raportîndu-se la un sistem de gîndire; libertatea înseamnă putința de a-ți pune întrebări. Eliade neagă pozitivismul mecanizant al omului european, afirmînd că superstițios este omul modern, nu cel primitiv, întrucît primul "a încetat să-și mai pună întrebări asupra existenței, mulțumindu-se cu ideea că astfel de întrebări au fost de mult rezolvate". Popoarele primitive nu sunt superstițioase întrucît "înțelegerile lor asupra lumii sunt vii."

În "invitația la ridicol", lansată în primul eseu, este dezaprobată reacția automată de respingere pe care o avem față de omul ridicol, prea obișnuiți a ne raporta mai mult la șabloane decît la ceea ce este omul în sine. Ridicolul este elogiat ca act dinamic, creator, singurul capabil "să zguduie ceva din marasmul și mediocritatea noastră". Nu este vorba despre ridicolul mecanic, ci despre actul sincer ce mărturisește trăirea nudă, autentică : "În ridicol se ascunde deplina sinceritate a vieții, iar nu ideile și convențiile ei - care sunt aspecte ale morții".

Marile prietenii, bazate pe sinceritate, vor apărea mereu ridicole. Veridicitatea unei prietenii este măsurată prin gradul de libertate pe care ești dispus să-l oferi celuilalt pentru a-i îngădui să fie el însuși: "a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca din punctul tău de vedere, a nu-l prețui prin ceea ce-ți convine și te amuză pe tine, ci prin ceea ce este el prin el însuși". Însă de cele mai multe ori "ești iubit nu pentru ceea ce ești tu, ci pentru ceea ce vede prietenul tău în tine". Spaima de ridicol ne determină să "nu dăm cît ar trebui" și să "luăm cu mult mai puțin decît ni se oferă". ("Despre sinceritate și prietenie")

Eliberarea de superstiții, de automatisme, se realizează prin sinceritate, prin intensitatea cu care trăiești experiențe fundamentale. Aceste experiențe sunt conținute în aspectele obișnuite ale vieții, pe care însă mecanizarea le-a transformat în goală succesiune istorică. În "Despre destinul înțelegerii", se constată un adevăr mult prea simplu pentru conștiința noastră învăluită în ambalaje sofisticate: că marile înțelegeri nu apar în împrejurări grandioase, ci în cele umile, cotidiene, pe care ți le scoate în cale întîmplarea, și nu un fapt premeditat, așteptat, pregătit: "un copil care a văzut un rănit murind pe stradă în ger - a înțeles poate mai mult din tragicul război decît un om matur care a luptat pe trei fronturi"; "un adolescent experimentează mai eficace o călătorie în Orient, privind-o la cinematograf - decît un reporter umblînd peste țări și mări"

Întîmplarea este un aspect asupra căruia Eliade insistă în eseuri. Opusă succesiunii seci de evenimente în care ne lăsăm prinși, întîmplarea ne poate releva simplul fapt de a fi, dincolo de circumstanțele istorice sau individuale, limitate. Într-o epocă în care ne măsurăm trăirile după parametri exteriori (suntem prizonierii unui timp măsurat mecanic, prin număr, și ai unor valor cantitative: posesie, economisire, consum), nu mai suntem, ci ne lăsăm "făcuți". Eseurile "Despre adevărurile găsite la întîmplare", "Despre miracol și întîmplare" provoacă la o altfel de înțelegere a tragicului și a sacrului. Ambele își au originea în existentul pur, se află în miezul realului. Doar puterea de a ieși din inerția certitudinilor și de a abandona iluziile propriei individualități ne poate face să le aflăm brusc, fără voie, la întîmplare. Tragedia este statică, observă eseistul. Ea se opune catastrofei, care se consumă ca experiență individuală, limitată. Tragedia "înglobează în miezul ei cea mai multă realitate. Ea ajunge de-a dreptul ontologie. Se poate spune despre tragedie numai atît: că este." Tragedia presupune autenticitate a trăirii și, implicit, impersonalizare.

Creștinismul a coborît sacrul în profan, în firesc. Astfel, în modernitate, salvarea de nimic nu o aduce un șoc revelator, contrastant banalului vieții (ca în antichitate, cînd miracolul se realiza prin contrast), ci capacitatea de a-ți elibera vederea asupra sacrului ascuns în cotidian. Dimensiunea sacră este accesibilă oricui, nu impune urmarea unor canoane de inițiere, se relevă la întîmplare.

Același îndemn de a ne raporta la existent, la viața liberă din noi, trăită direct, ni-l adresează autorul în eseul "Pierdeți-vă timpul". Omul modern este tot timpul "ocupat", fără ca munca lui să-și aibă temeiul în manifestarea vie a propriei vieți. Vrem să posedăm timpul, să îl împărțim, să-l organizăm, să construim din el cel mai eficient mecanism în care să ne angrenăm fiecare fapt al vieții, cu care altfel nu am ști ce sa facem. A-ți pierde timpul înseamnă a lăsa preaplinul din tine să se exprime, a-ți menține trează atenția, conștiința, a ieși, de fapt, din cadrane și cifre. Înseamnă a ști să asculți, pentru că doar pierzîndu-ți timpul ești capabil de o atenție vie față de ceilalți: "Toți vin pregătiți pentru răspuns, toți îți interpretează spusele cum vor ei, toți știu mai dinainte ce se află în tine și cum gîndești tu. Or, unul dintre cele mai decisive, dar și mai simple adevăruri, este tocmai acest dubiu pe care trebuie să-l ai, cel puțin cîteva clipe, în fața fiecărui om. Cei care nu știu să-și piardă timpul nu pot cunoaște oamenii. Ei activează totdeauna automat".
Eliade ne invită să ne raportăm la timp în alt mod decît automat: prin dimensiunea lui ontologică. Pierderea timpului e dată de posibilitatea surprinderii miracolului în faptele ordinare, miracol ce nu poate fi posedat, economisit, ci trăit pur și simplu, ca stare pură.

Importanța unei cunoașteri reale, directe, esențiale, opusă cunoașterii prin raportare la un mecanism exterior, fals, este evidențiată și în alte eseuri: în "Despre oameni și roman" este respins romanul de analiză: psihologia "complică și falsifică oamenii" împărțindu-i în clase nefirești, aplicîndu-le etichete. "Despre scris și scriitori" propune eliberarea scriitorilor de "superstiția stilului": pregătirea, corectările, perfecționarea vor sfîrși prin a da o imagine falsă asupra vieții. Entuziasmul ca experiență creatoare a omului ridicol este opus entuziasmului "inert" al celor care gîndesc aforistic în "Despre entuziasm și altceva". Gîndirea de tip aforistic este demontată ca fiind o înmagazinare vidă, moartă, de clișee și formule consacrate. Maxime precum "Moartea este adevărata viață", "Cunoaște-te pe tine însuți", "Caută și vei găsi" nu spun de fapt nimic despre viața trăită direct, liber.

"Exercițiile spirituale" pe care le propune autorul spre finalul volumului însumează îndemnurile adresate omului modern de a nu se lăsa consumat în nimic, de a încerca să acceadă dincolo de individual, de limitările egoiste la sine, spre ceea ce poate cuprinde viața în totalitatea ei. Acest lucru este posibil prin "crearea unei memorii impersonale" și prin încercarea de a "concepe viața așa cum este ea: sub semnul întîmplării (...) fără continuitate, fără punți de trecere".

Posibilitatea de a ne plasa într-un orizont transindividual, "oceanografic", printr-o experiență autentică, este ilustrată în "Originalitate și autenticitate". Eliade apreciază valoarea umană a unui jurnal intim ca avînd un grad mult mai mare de universalitate decît cea a unui roman, întrucît ține de experiența nudă, "nealterată și neliteraturizată": "Cu cît ești mai autentic, mai tu însuți, cu atît ești mai puțin personal, cu atît exprimi o experiență universală sau o cunoaștere universală". Salvarea omului modern stă în capacitatea de a se pătrunde de eternitatea ascunsă în fiecare fapt personal. E acea putere a omului de a se rupe de sine, de iluziile ce-l închid în propria persoană, pentru a lăsa liberă manifestarea vieții din el. Eliade afirmă că "divagațiile eseistice" adunate în "Oceanografie", deși sunt legate de "întîmplări și stări sufletești cu totul personale", sunt "tot ce am scris eu mai impersonal"

Înțelegerea existenței ca formă de creație scoate omul din înlănțuirea oarbă a istoriei, înseamnă recuperarea lui "a fi", a omului viu condamnat în lumea modernă la destinul unui obiect "făcut", "fabricat", constituit dintr-o sumă de fapte exterioare care-i determină existența fără a-i permite, în realitate, să fie. Căci ele îl consumă, nu îl împlinesc, îl "uzează" livrîndu-l unei durate goale de sens, destinată economisirii, posesiei, conservării, facîndu-l inapt pentru cunoașterea nemijlocită. Eliade afirmă principiul regenerării ca ieșire din istoricitate, ca întoarcere la origini (mitul eternei reîntoarceri), susținînd ideea că existența, în esența ei, are un fundament mitic, constituind unica soluție a omului împotriva risipirii în nimic.