poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3792 .



Dragostea, partea întâi
eseu [ ]
despre electronul albastru yin

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sydonay ]

2007-11-14  |     | 



Nu am crezut vreodată că voi trăi dragostea adevărată, dar într-o zi acest lucru chiar mi s-a întâmplat. Ceea ce a fost șocant, inclusiv și pentru mine, a fost faptul că persoana care avea să beneficieze de interesul meu emoțional necondiționat și spontan a fost o femeie care nu-mi spusese nimic până atunci din punct de vedere estetic, intelectual sau moral. Mai pe scurt, era o necunoscută. Unii ar fi tentați să asimileze îndrăgostirea mea subită și supradimensionată cu o manifestare a psihozei maniaco-depresive. De fapt, nici eu nu sunt sigur în privința psihogenezei sentimentelor mele de atunci, dar și a celor de acum. Mă doare nespus să povestesc aceste lucruri, iar motivele sunt nenumărate. Cert este că m-am simțit minunat, oricum, nu putem să contestăm faptul că psihiatria atestă multiple cazuri de nebunie feerică sau de anormalitate psihică fericită. Oamenii obișnuiți îi invidiază în unele momente pe acești răzvrătiți ai vieții, pe cei care au preferat să se refugieze în nebunie și și-au redescoperit tărâmul pierdut al copilăriei îmbogățindu-l cu experiența de viață și cu inteligența maturității. Nu susțin că ar fi și cazul meu, poate că nu sunt bolnav în sensul clinic al cuvântului ci, mai degrabă, sufăr de mania înamorării, poate că sunt doar un Don Juan de Marco aflat încă în viață și n-am realizat în timp util asta. Cred că donjuanismul m-ar caracteriza mai eficient decât comportamentul de tip Casanova deoarece acesta din urmă se referă la o persoana de sex masculin care posedă un libido sexual hipertrofiat și reprezintă o definiție literară a pluralismului sexual sau a poligamiei. Mă refer la poligamia comportamentală, efectivă și nu la cea socială, permisă doar în anumite țări. Eu aș fi, totuși, doar donjuanist pentru că, de cele mai multe ori, sentimentele și dorințele mele n-au fost concretizate decât sub forma regretelor, a lacrimilor amare, a suferinței indescriptibile. Deja sună puțin cam kafkian sau, oricum, am senzația că expunerea mea începe să capete nuanțe sumbre, extrem de pesimiste. Cum ziceam, mă simțisem mirific în acea perioadă în care mă îndrăgostisem ultima oară. Parcă îmi pierdusem mințile! Însă ceea ce este cu adevărat trist, chiar mai trist decât faptul istoric că sentimentele mi-au fost ignorate, a fost aceea că mi-am pricinuit un rău cumplit, atât social cât și mental, prin neinspirația mea de a fi îndrăznit să dezvolt sau să secret astfel de emisii sufletești. Au fost momente în care m-am simțit, iar aici nu cred că mă mai înșel, cel mai nenorocit dintre pământeni- bănuiesc că știți că afirmația opusă celei tocmai făcute de mine îi aparține de fapt lui Sade și nu lui Preda- m-am simțit atât de nedreptățit încât am început să mă întreb ce rost mai are iubirea, teoretic cel mai nobil dintre sentimente, în condițiile în care ea este tratată într-un asemenea mod. Ca și cum ea ar constitui cea mai abjectă și mai detestabilă dintre producțiile spiritului omenesc! Însă asta mi s-a întâmplat mie! A fost cea de-a treia îndrăgostire a vieții mele și cea mai intensă dintre toate. Acum, când scriu despre ea sub forma unei proze care se vrea a fi puțin mai riguroasă decât au putut fi anumite eseuri ori decât au reușit să fie poeziile mele cele mai recente, sunt surprins să constat că am rămas fără cuvintele esențiale, cele aflate în măsura cea mai mare să-mi descrie simțirea. Se pare că a fost o trăire atât de incendiară încât m-a secat pe dinăuntru! Practic, am fost privat, ca urmare a îndelungatei auto-amăgiri, de capacitatea de a mai simți ceva. A supraviețuit numai durerea. În ceea ce mă privește este ceva inefabil, adică o stare de spirit care nu poate să fie epuizată prin discurs oricât de mult ai încerca să faci acest lucru. Am ajuns să cred că n-o să mai pot iubi vreodată. Poate că nici nu este necesar să mai mi se întâmple acest lucru. A fost o experiență purificatoare, într-atât de purificatoare încât m-a vidat de toate potențialitățile emoționale conceptibile. A fost un catharsis mai strașnic decât cel psihoterapeutic sau decât cel practicat de către buddhiști ori hinduiști. M-a vacuumizat, mi-a deșărtat toate noxele psihice, dar și, deopotrivă, toate conținuturile mentale pozitive. M-a transformat, nu sțiu pentru câtă vreme, într-o nălucă în ceea ce-mi privește simțirea. Se spune, pe bună dreptate, că ceea ce ne ține în viață este urmarea unui țel, persistența sau existența unui obiectiv. Speranța este aceea care moare ultima! De îndată ce aceasta încetează să mai țină capul de afiș al vieții noastre riscăm să ne ofilim. Dorința, exact ceea ce încearcă să omoare orientalii prin ascezele lor, este factorul psihic care face posibilă continuitatea noastră diacronică, de-a lungul propriilor noastre vieți. Tare mi-e teamă să constat că eu aș putea să reprezint un astfel de exemplu, și anume exemplul unui tip de persoană care și-a pierdut sensul fundamental al vieții, Grund-ul, cum ar spune germanii, iar aceasta s-a petrecut fără ca măcar să ader la concepțiile hinduse. De multe ori viața îți oferă o terapie mai puternică decât cele mai perseverente practici mistico-ascetice. Însă eremiții asiatici sunt pe deplin multumiți de realizările lor întrucât ei înșiși au fost cei care și le-au programat. Nu este și cazul meu, eu aspiram la contrariul dezideratelor lor și am ajuns, grație fatalității destinului, la o stare psihică comparabilă cu a lor. O stare comparabilă cu cele resimțite de aceștia doar în privința goliciunii interioare atinse. Însă, dacă în situația lor se poate vorbi despre o depersonalizare senină, ei fiind mulțumiți de asasinarea germenului vieții lor, eu sunt profund dezgustat și nefericit de cele consumate. O astfel de iubire nu este demnă pentru specia umană!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!