Simțul timpului


«Leoaica a început să-i mute puii abia născuți. Așa este regula, întotdeauna puii trebuiesc mutați, ca nu cumva prădători cu blană său cu pene să dea de urma lor. A găsit un loc bun, la răcoare, lângă un copac scorburos. Tacticoasă, i-a apucat de ceafă și încet, încet, fără grabă, i-a depus acolo mârâind un fel de “să fiți cuminți”. Apoi, s-a întins pe iarbă, obosită, s-a lins pe labe de două ori și a adormit.
Fatală eroare. Feriți de prădători cu blană său cu pene, leoaica și puii ei, au sărit din lac în puț. Se ivi deodată, chiar în fața lor, un alt prădător, de data aceasta înzestrat cu solzi și cu o limbă despicată. Era o cobră imperială, șarpe veninos, al cărui venin este vestit pentru puterea de paralizie a sistemului nervos, deci un venin letal. Leoaica a reacționat imediat, nu a fugit, dar a făcut tot ce se putea. Câteva mușcături de șarpe împrăștiate în stânga și în dreapta au avut un rezultat previzibil: puii au rămas nemișcați pe vecie, iar leoaica s-a ales cu o paralizie aproape totală. Două săptămâni, leoaica s-a zbătut între viață și moarte. Pradă ușoară pentru hiene, mult slăbită și aflată la capătul puterilor, norocul i-a zâmbit cum arar se întâmplă în lumea sălbăticiunilor din Africa. Existența unei bălți plină de nămol din apropiere a fost șansă ei nesperată.
În final, a sosit clipa când sorții s-au înclinat în favoarea vieții. Clătinându-se pe piciore, cu chiu cu vai, s-a întors la copacul scorburos, înfruntând din nou primejdia, căutând ceva. Devenind conștientă, știa că acolo, odată a lăsăt de izbeliște puii ei. I-a căutat, a mirosit locul, a scos un mârâit de chemare, dar leișorii ei dispăruseră de mult.»
Dincolo de drama din lumea sălbăticiunilor, unde în fiecare minut se întâmplă tragedii de aceiași factură, noi ne întrebăm dacă comportamentul leoaicei este de natură instinctivă, reflexă său este un rezultat izvorât în urma unui act de inteligență.
............................................................
Dacă spunem că filozofia este totul, care înglobează începutul și sfârșitul, atunci antropocentrismul este o filozofie care neagă apariția altor vietăți inteligente, de la prima celulă până la om. Este o filozofie umană, globală - de fapt singura pe care Homo Sapiens o cunoaște în legătură cu animalele. Numai acolo deslușește realitatea materială și spirituală proprie, care explică natura numai din punctul lui de vedere. Prin prisma antropocentrismului, omul nu-și dă seama că în jurul lui coexistă și alte filozofii, apărute la alte ființe inteligente, în care omul nu mai este situat în centrul Universului. Din contră, el ocupă un loc marginal și chiar prezența lui este redusă la zero.


Fragment din eseul ‘Filozofia animalelor” de Cristian Grigore