poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6183 .



Despre idoli, elite și elitism
eseu [ ]
Tăcere bivalentă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alexandru Nifilimu ]

2006-01-20  |     | 



(340)

Primul savant teoretician al idolatriei a fost Galileo Galilei. Dați-mi un punct de sprijin și voi urni Pământul din loc. Bine înțeles nu i-a venit nimeni în ajutor; cine ar vrea să vadă Pământul dat dea rostogolul! De fapt el susținea brevetul pârghiei de ordinul I, dar orice punct de sprijin este un reper, un jalon, un obiectiv, un țel, ce sfârșește prin a deveni apoi idol.
Oamenii au simțit dintotdeauna acțiunea manipulatoare a dresorului, dar nu l-au putut niciodată prinde de mână. Asta nu pentru că nu ar avea mâini ci pentru că manipularea - deși derivă din aceeași rădăcină - se face prin alte mijloace.
Atunci au început să și-l imagineze. I-au atribuit însușiri supranaturale dar nu au putut depăși plafonul cuprins în ADN. Deci a rezultat o divinitate tot cu chip de om. Au început apoi să-i atribuie calități și însușiri omenești hiperbolizate la supraomenesc. Artiștii l-au desenat, pictat, sculptat, muzicienii și-au imaginat muzica celestă, poeții i-au închinat ode și psalmi. Arhitecții i-au construit altare, temple, biserici de închinăciune, bucătarii au reinventat ambra.
Totul era în zadar, distorsiunile de comunicare dintre om și divinitate s-au înmulțit, dar de vină au căzut limbajul, procedura de contact, natura, consistența sau puritatea jertfelor, încărcătura de păcate a mesagerilor.
Piața a răspuns prompt tuturor dezideratelor și oportunităților. Ofertele s-au diversificat și au atins perfecțiunea teologică, egumenică, artistică, templele au devenit maiestoase, aurul și podoabele s-au înghesuit pe mese și pereți. Păcatele au trecut prin filtre de răscumpărare, purificare sau incinerare. Jertfele au ajuns la proporții colective, naționale sau transnaționale - cruciade. Deși nu înțeleg pentru ce se luptă, oamenii își dau viața cu egală plăcere pentru divinitate sau pentru stârpirea adversarii, ceea ce este același lucru (107). Se gratulează reciproc cu titluri de noblețe precum: barbari, ghiauri, păgâni, goimi, boanghini, yankei.
Divinitatea a rămas insensibilă, dialogul nu s-a putut autentifica, fiind doar o tăcere total aprobatoare. Cât despre contact, a rămas doar speranța. Atunci unii oameni au început să se îndoiască de existența demiurgului, știința pragmatică și materialistă a furnizat imediat argumentele necesare. Ateii au explicat cum a apărut omul, independent de divinitate, din rodul împerecherii probabilității cu întâmplarea. Pentru a nu discredita religia, filosofii au decis: Dumnezeu a murit. Preoții au uitat să leviteze, cântă neîntrerupt în strană, dar după orele de serviciu se derobează și își văd liniștiți de ale lor. Ca fiecare.
Eșecul perpetuu a adus în cele din urmă în mintea oamenilor cauzele adevărate ale indiferenței divine: de vină trebuie că este idolatria. Dezgustat de puținătate artistică și simbolistica puerilă, în ciuda cantității și diversității idolatrice, Dumnezeu și-a comunicat prin persoane de încredere, pentru el, dezacordul. Cum l-a comunicat? Simplu, prin aceeași atitudine: O tăcere total dezaprobatoare. Tăcere bivalentă.
Dezaprobarea are la origine varietatea idolatrică dar și diversitatea zeilor. Monoteismul ideal fiind incompatibil cu politeismul fiecăruia. Translatorii de limbă ar trebui dublați de translatori religioși, de ritual, de cult, de veșminte!
Cel mai mult ar avea de suferit visul de aur al omenirii, globalizarea. După ce Domnul speriat de potențialul oamenilor, când sunt solidari, i-a dezbinat diversificându-le limbile, acum ia birocrația de la început, pentru a-i pregăti pentru o nouă reunire. Granițele se șterg, monedele se cunună, resursele se pun la comun, nu ar fi normal ca tocmai rugăciunile să fie expediate în polifonie, spre cer. Dumnezeu nu se mai teme de oameni.

Exercițiul de imagine a eșuat, pentru că o divinitate ce se respectă nu poate reproduce un chip și însușiri omenești, fără a se vulgariza. Fără chip, zeii, oricât ar fi de numeroși, ar deveni o entitate abstractă și unică. Rămăsese uitată doar slava abstractă prin nume.
Dacă nu-i putem slăvi înfățișarea, pentru că Domnul nu dorește să încurajeze ucigașul cult al personalității, nu ne rămâne decât să-i slăvim numele. Dar care este adevăratul nume al Domnului? De aici încă un generos prilej de a ne război între noi.
O simplă reorientare de obiective și imediat noii specialiști mercenari bine plătiți sau amatori prin profesie, s-au pus pe lucru. Numele divinității nu poate fi pictat, sculptat, sonorizat, deci gama se restrânge doar la cuvântul scris. A venit în sfârșit și rândul scriitorilor să iasă la rampă. Ei nu au avut succes de la început, au trebuit să aștepte milenii, deoarece credincioșii trebuiau mai întâi învățați să citească. Pentru că procesul decurgea extrem de rapid, la intervale de timp bine gândite, regulile gramaticale sunt schimbate, bibliotecile sunt incendiate, tehnologiile sunt casate.
[192,187] "Yahweh (provenind din rădăcina verbului ebraic a fi, traductibil prin Cel care este, notat în original prin tetragrama sacră YHWH) nu este de fapt un nume propriu. Yahweh, dintr-un zeu meteorologic tribal al semințiilor iudeilor, prin reforma politică și religioasă de unificare a celor 12 seminții (atribuită lui Moise, adică unei persoane mitice), a devenit zeul unic al unui cult elaborat teologic ca religie monoteistă; zeii anteriori (divinitatea plurală Elohim, semiticul foarte răspândit El, mai târziu Șhaddai, Shebaoth, Adonai ș.a.) i se subsumează ca atribute; rămân divinități subalterne, exterioare, numai cele negative, demonice, ca Azazel, sau cele rivale ca Belzebuth (din Baal-Zebub). Teologia rabinică afirmă că Yahweh are un nume, dar unul secret, care ar fi rostit în șoaptă, odată pe an, în Sfânta Sfintelor din Templu. Un ritual similar existase anterior și în Egipt, ale cărui mituri pretind că nici zeii nu cunoșteau adevăratul nume a lui Re, aflat printr-o stratagemă numai de Isis. Ca formă de mit într-adevăr originală, prezența lui Yahweh nu este numai dominantă și autocrată, dar și de un absolutism maxim, total, fără excepții: această prezență, reflectă verset cu verset în Biblie și în Talmud, e cauza și scopul tuturor lucrurilor, de la cosmogonie la igiena trupească a fiecărui ins."

Omul a avut dintotdeauna nevoie de certitudini. Nostalgia stabilității îi este indusă subconștient din pricina prea multor mișcări la care este supus: de rotație, de revoluție, cu Pământul, cu Soarele, cu Galaxia, cu Universul în expansiune. Poetul și-a mărturisit dorința de repaus, iar omul de rând și-a dorit repere de stabilitate. Cât a crezut că Pământul e deservit de Soare care se învârte în jurul său, îl veghează, îl încălzește, îl luminează a avut sentimentul stabilității. Când elitele au dovedit contrariul, idolul a căzut de pe piedestal. Apoi o vreme Soarele a fost considerat centrul Universului dar s-a dovedit că și el se mișcă în cohortele de galaxii ca un boboc după cloșcă. Simțind cum îi fuge de sub picioare pe rând Pământul, apoi și Soarele, în căutarea stabilității, omul își așează instinctiv la temelie Galaxia, de care tocmai a aflat. Efort zadarnic, pentru că și Galaxia nu-și poate menține cosmostazia decât într-o perpetuă mișcare. Ca să nu mai vorbim de Univers care este în permanentă extensie, până când, la limita rarefierii va lua înapoi calea imploziei.
Instinctiv oamenii caută permanent puncte de sprijin pe care le așează în centru, la temelia rațiunii:
"Dacă Yahweh e un Dumnezeu, ca oricare altul, de ce sistemul nostru solar (inclusiv Stația - posibil să fie chiar planeta Nibiru) este în centrul galaxiei Calea Lactee, iar aceasta în centrul Universului? Totul este dirijat din sistemul nostru solar, inclusiv activitatea subalternilor lui Yahweh, dumnezeii altor planete, galaxii, universuri etc." (Scenarii de viitor (84), Cristian Negureanu, România Mare, nr.717).

Cunoașterea așează însă lucrurile la locul lor, indiferent dacă efectul este că ne dezorientează și ne sparge idolii. Ne situăm cu planeta și sistemul nostru solar nu în centrul galaxiei ci la periferia ei, fig 199.1.A. La rândul ei Calea Lactee are și ea o poziție periferică fig 199.1.B parcă special aleasă pentru a nu-i permite să deprindă egocentrismul
(http://www.miracol.ro/figura.php?figura=43)
Totuși, una e să tronezi în centru, pe Magheru, și alta să gravitezi în comuna Voluntari. După un timp, desigur periferia va deveni și ea centru, pentru că expansiunea Universului se traduce în plan local prin extindere urbanistică. Marii agonisitori de elită, se înfoaie, și sătui de aglomerația centrului migrează la periferii înnobilându-le cu propria respirație. Care este motorul expansiunii? Desigur, repulsia față de mase (204). Cum e în Cer, așa trebuie să fie și pe Pământ.
Trăim la periferie, nici nu se poate altfel. Viața noastră își trădează statutul periferic prin infimul interval în care există apa. De la zero, la o sută de grade Celsius; plus, minus 40-50 0C. În timp ce cosmosul are limite largi: de la -273 0C, la milioane de 0C. Viața, așa cum o înțelegem noi, se dezvoltă modest într-un colț abia sesizabil. Dacă expansionismul începe să ocupe și marginile și centrul, echilibrul său devine precar ca o diasporă.
Pe vremea când oamenii studiau geografia, credeau că Pământul este plat, acum când se pasionează de biologie, au mai avansat puțin și rezervându-și pentru ei un loc aparte, consideră viața compusă din plante și animale. O particularizare stângace, greu de înțeles, din care a derivat o la fel de mare închipuire: Dumnezeu se ocupă de fiecare în parte, îi vede pe toți, îi verifică la bucată, le numără gesturile, erorile, păcatele, ispitele.
Dumnezeu este însă un sistem general de forțe. Nu se apleacă niciodată spre cineva sau ceva anume, ci ne tratează pe toți în ansamblu. Ne încălzește cu Soarele, ne îneacă cu Potopul, ne ține culcați cu Gravitația, ne observă din Sateliți, ne configurează prin Radiații zodiacale. Distant și echidistant. Nota de plată o achită fiecare la contabilitatea de apoi, pentru care este suficient personal mărunt și specializat, pe lanțul trofic.
Plafonați de principiul Cum e sus așa e și jos oamenii își desăvârșesc evoluția călcând pe urmele demiurgului: se dirijează prin Mass media, se spionează din Sateliți, se ascultă cu Echelon [150,(27)], se contaminează cu HIV, se incinerează cu Hiroșime. Procese obiective, globale și nepărtinitoare între vinovați și nevinovați. Pentru detalii, urmează tot o Judecată de apoi. Fiecare poate fi selectat și zoomat separat. Pe unde a cutreierat cu GPSul după el, ce cuvinte cheie din dicționar a pronunțat, cu cine a făcut schimb de secreții și de gene, ce tranzacții a semnat, cum și-a achitat impozitele.
A face din sistemul nostru solar centrul centrului, nu este însă decât o recrudescență a geocentrismului medieval. Nevoia atavică de orientare, de idoli. Idolii de mucava, lut sau piatră au făcut loc unor versiuni teoretice moderne, îngrijite cu osârdie științifică precum icoanele.
Dorința de orientare după preceptele venite de la centru, conforme centrismului, transpare în căutările reflexe ale scriitorului, dar omul de știință a deprins repede caducitatea jaloanelor. Yahweh trebuie să-și accepte smerit locul în ierarhie de vreme ce a dorit să se înserieze prin nume. Doar Unicatul nu se definește, nu trebuie specificat, nominalizat, nu are nevoie de loc în nomenclatură fiindcă el o include și nu are pe cine să fie gelos. Relativismul este universal, sistemul este concomitent suprasistem atotputernic, dar și subsistem docil și nemulțumit. Relativitatea nu este doar o teorie irefutabilă ce se lasă ritmic cu indiferență, când descoperită, când combătută. Noi căutătorii avem însă nevoie periodic de jaloane directoare.
Tradițiile milenare ale unor popoare recomandă respectul fără nominalizare al divinității, adularea fără contur a formei, adresarea fără rostirea numelui, care odată pronunțat nu face decât să desacralizeze conceptul, demitizându-l și retezându-i forța infinită de atracție.
Nevoia de orientare, caracteristică acului de busolă se manifestă și în plan teoretic. Doctrina, ideologia, l-a însoțit pe om imediat ce a trecut de la agricultură și vânătoare la credință și știință. Nu ne putem sustrage nevoii de idoli indiferent de materialul din care ni-i construim sau de nivelul la care am ajuns pe scara evoluției. Idolatria este subordonare ierarhică, forță atractoare, sau idee călăuzitoare generală. Doar că este perisabilă și trecătoare.
Condensată sau distilată, idolatria marchează de fapt pendularea subiectului prin atotcuprinzătoarea SFÂNTĂ TREIME: materie, energie, conștiință într-un sens sau în celălalt, nesigur sau prodigios, după puterile fiecăruia.
Pluripartitismul politic pe care îl trăim și îl suportăm, nu face decât să explice masei forța distructivă a pluralismului religios, la care ne supunem unii pe alții în numele idolilor specifici. Ele sunt împreună și fiecare în parte etape ale lui "Divide pentru a conduce" - atunci când nu ai puterea și știința să o faci altfel. Din acest motiv preceptul "Iubește-ți aproapele" are nevoie de recomandarea de precept biblic, fără de care rămâne simplu slogan politico-religios. La răstimpuri, popoarele visează policrom la partide naționale sau de uniune națională. Ce a fost ieri trădare, mâine va îmbrăca uniforma dizidenței și își va revendica averea și pensia. Elitele de azi mâine decad în mediocritate, și peste încă o zi în desuet.
Năuciți la schimbarea idolilor, trebuie să trăim cu ochii ațintiți pe ce face opoziția și cu ce au mai păcătuit păgânii, pentru a nu rămâne mai prejos când vom ajunge la putere sau îi vom înghesui în cruciade. Jos vechii idolii, fie divinizați noii idoli! Jos idolii voștri, luați-i la iubit pe ai noștri! Numai conservatorii și nostalgicii se opun bezmetic progresului.

A luat ceva timp până când textul religios fundamental al creștinătății, ce trebuia dat spre lectură umanității, și-a găsit forma actuală. Acum când ni s-a devoalat și taina sincronicităților [200,(24)], vom înțelege că atâta timp cât pe planetă mai sunt încă analfabeți, ce nu pot citi, e semn că textul de bază al religiei nu a atins configurația deplină.
Un exemplu ar fi eliminarea Cărții lui Enoh, ceea ce a prejudiciat fundamental propagarea înțelegerii. Altul ar fi amputarea surselor sumeriene (247) sau a prezenței piramidelor. Constituțiile sunt făcute pentru a fi călcate în picioare. Un efect totuși se produce: se rafinează intențiile, cad imperii, se retopesc statuile.
Omenirea se primenește prin destrămare în expansiune, mimând Universul.

Prezența elitelor și a cozilor trebuie acceptată ca și prezența spectrală a ultravioletului alături de infraroșu. Ambele au merite egale, acela de a mărgini de o parte și de alta mediocritatea. Fără aceste hotare dezastrul revărsării mediocrității ar fi de nestăvilit. Și este meritul elitelor că țin un timp mediocritatea la respect.
Fuga la roșu, evidențiată în spectrul de emisie al luminii, atrage după sine devalorizarea elitelor pe care masele le absorb insațiabile. Cu două milenii în urmă scribii erau plasați în elita socială, apoi a urmat o vreme când toată lumea învăța să scrie și să citească, acum începem să simțim cum elita scribilor se ridică din nou deasupra, ca spuma.
Elita nu își iubește mediul din care s-a dezvoltat, ci îl disprețuiește, tocmai pentru a-și disimula originea, atrăgându-și oprobriul public, motiv pentru care nici masele nu își plimbă elitele cu litiera.
Elitele se sting de la sine fiindcă își ating nivelul propriei incompetențe sau cu timpul sunt asimilate de mase. Procesul este continuu și pulsatoriu. Gândiți-vă ce s-a întâmplat cu submarinul inventat de Leonardo da Vinci. Hidrodinamica și propulsia erau idei de abangardă dar masele nu îi puteau construi submarinul decât din piei de vițel, cât despre propulsie... vâslași marini. Când ideea devansează excesiv tehnologia sau ideologia maselor, rezultatul este în cel mai bun caz iluzoriu, dacă îl succede, se atinge ridicolul. La fel s-a întâmplat și cu Isaia, Ezechiel, Amos, Iona, Zaharia, Isus Cristos, Mohamed, Budha, Nostradamus, Nicolae Teslea. Când elita devansează prea mult masele rezultatul este nul sau îndoielnic, contemporanii și numeroase generații de urmași nu se lasă seduși de genialitate! În timp ce masele sunt în evident progres, elitele își dovedesc caducitatea unele după altele. De unde deducem că Dumnezeu nu se încântă cu câțiva indivizi de excepție pe care să-i numeri cu abilitate pe degetele de la o mână, ci dorește o masă cuprinzătoare de indivizi cu degete abile la ambele mâini.
Din acest motiv la intervale neașteptate, divinitatea pornește amestecătorul și reevaluează media.
Atunci deodată regizorii încep să-i asculte pe actori, antrenorii nu ies din cuvântul jucătorilor, inventatorii renunță la drepturile de autor, pictorii aruncă pensulele și pictează direct cu găleata, ca rândașii. Artele se asimilează în mase, muzicienii schimbă violoncelul pe butoaie, missurile coboară de pe podium și se socializează, înțelepții dau în mintea copiilor. Și invers, dudele ajung roșcove, prostituatele împărătese, copiii lansează sateliți, sparg bănci și devastează sistemele securizate.
Elitele joacă temporar rolul interfeței între eșaloane, ierarhii, universuri după care sunt asimilate în aval.
Între universul uman și cel vegetal nu sunt punți de comunicare directă. Dar sunt porți prin care primul îl include pe celălalt, exemplu digestia. Elitele se deversează uneori în mase prin universități, dar aici cel mai adesea transferul este reciproc. Undeva la origini toate au avut un punct de pornire comun, erau o apă și un pământ. Diferențierea s-a produs prin aport de informație din amonte. Deși universurile rămân veșnic paralele ca liniile de tren, undeva la orizont se întâlnesc discret și șovăielnic...
Unele plante degustă însă câte o insectă poate cu gândul la un biftec tartar întru răzbunarea definitivă a păioaselor. Deși fiecare om consumă tone de frunze de toate felurile, nici unuia nu i-au crescut încă muguri. Prin transferul de gene umane în genomul plantelor nu ar fi exclus ca în viitor să ne putem acoperi cheliile cu o perie senzuală din ace perene de conifere.

Cât despre elitiști, un fel de suporteri, pro sau contra, cine și la ce altceva i-ar putea folosi?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!