Pescarul trist de Dunare

Strigand absenta luminii, plang intunericul ca pe o Romanie fara ape. Instrainat de mine alerg si strig pe drumurile unui trecut fara capat, beau sangele copacilor de pe margine si ma intreb daca apusul e rosu de sange de frunza sau rosu de furia lumii. Imi aud gandurile bolborosind si inima cum nu mai bate astepand nerabdatoare prima intersectie. Un sfesnic de alama, voci cunoscute si un tablou vechi sunt imagini clare ce imi vin in minte intorcandu-ma spre mine. Mai vad duminici linistite, parinti cu parul alb si pahare de vin ciocnite in amiaza. Se intorc omizile copilariei mele pe care le aruncam in flacari amuzat, se intorc bondarii legati cu ata de picior si broscutele din buzunar. Se intorc cu durere zilele inapoi, lumea se intoarce pe dos si apusul imi pare ca e intors pe dos ca un maieu nespalat, murdar de cirese furate. Prea multa piatra, prea mult asfalt pentru atata iarba si apa in mine. Prea multe ceasuri si secunde pentru atatia pasi si voci aiurea pentru tacerea mea. Prea multa votca pentru un ficat slabit de lipovean, prea putine vise pentru un visator cu ochii in apus si luntrea in balta. -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Nu am vazut niciodata Dunarea asa cum as fi vrut sa o vad. Dunarea se simte din luntre nu de pe poduri. Dunarea se simte cand nemancat de o saptamana te arunci cu nesat in valuri visand crapi si scrumbii intre vartejurile care iti iau viata. Cine sunt cei care au avut obraznicia sa nasca poduri peste visele dacilor, cine s-a crezut mai presus ca iarna, sa le fure gheata Dunarii? Eu nu cred nici in Apolodor nici in Saligny.