Ne oprim în această „absență din preajma Copacului” și constatăm o uimitoare prezență a unei lumi poetice fascinante, în care este revelat sensul pe care Dumnezeu l-a lăsat omului pe Pământ. O lume în care el, „Copacul imaginar”, laitmotiv și cuvânt-cheie al cărții, este și simbolul central, axis mundi și emblemă a creației umane, care tinde, în nedesăvârșirea ei, spre creația divină. Poezia Danielei-Luminița Teleoacă este aici ca un receptacul al unor stări de grație, având și o structură arborescentă, în care teme, motive, imaginar poetic pleacă asemenea unor rădăcini dintr-un centru al lumii poetice, centru în care își întinde coroana bogată acest „copac imaginar”.

Volumul de versuri la care ne referim, „în absența din prejma Copacului” de Daniela-Luminița Teleoacă, este prima carte de poezie a autoarei, după ce publicase mai înainte mai multe volume, articole și studii din domeniul lingvisticii și semioticii. Cartea aceasta a apărut în toamna anului 2018 la editura „Ars docendi” a Universității din București. Este o carte voluminoasă, de 377 de pagini (exclusiv cuprinsul), structurată în trei cicluri poetice: „curând vom fi ”oamenii care au fost”” (cel mai amplu), „de vină (nu) sunt eu” și „sonia”. De asemenea, există un fragment, cu rol de prolog, dintr-un roman în curs de elaborare, „Sonia cu accent grav și hiat”, precum și o amplă prefață a Ottiliei Ardeleanu, „Semiact în 2”. Spicuim câteva idei din inspirata prefață a Ottiliei Ardeleanu, idei care ni s-au părut elocvente pentru temperamentul și discursul poetic al Danielei-Luminița Teleoacă: „Daniela este poeta la limita dintre lumi, se simte un excedent de religiozitate în discursurile sale poetice.”; „Iubirea, acest sentiment ancestral, motiv de poeticitate grandios și complex, nelipsită din tematicile poeților, universal trăită și retrăită (și) prin cuvinte, este personalizată, scoasă în prim-plan la modul brutal, acutizată într-o manieră de cumințenie, pe cât de discret, pe atât de intens”.

Pe lângă înzestrarea pentru literatură a autoarei, de un mare ajutor consider că i-a fost și experiența de cercetător științific la Institutul de Lingvistică al Academiei Române ”Iorgu Iordan - Al. Rosetti”. Spun acest lucru fiindcă se vede capacitatea sa de a se folosi, în mod inspirat, de omonimia lexicală și de paronimii sau de a da noi conotații unor lexeme aparent epuizate în discursul poetic actual. Tot la nivel lexical, se utilizează cu mult curaj și adecvat contextual, uneori chiar în context metaforic, termeni din lexicul științific, atât lingvistic („propoziție (simplă)”, „subiect”, „predicat”, „polisemie” etc.), cât și medical („hematii”, „miocard”, „anticorpi”, „alzheimer”, „rmn-uri”, „eritrocite”, „endorfine”, „tahicardie”, „exoftalmie”, „cardiomegalie” etc.) sau din tehnologia informației („high-definition”, „ctrlV”) ș.a.

Ne-ar fi aproape imposibil să integrăm scriitura autoarei în vreuna dintre tendințele literare contemporane, fiindcă, în afara unor firave semne de intertextualitate sau de insistență, pe alocuri, asupra banalului cotidian, nu ar fi potrivită încadrarea în textualism (postmodernism). Recurgerea la metatext era deja prezentă și la Nichita Stănescu, chiar mai dinainte. Nici cu orientările neoavangardiste nu are prea multe lucruri în comun, nici nu există tendința desacralizantă din majoritatea tendințelor douămiiste. În opinia noastră, volumul conține o poezie a arhetipurilor, mai mult în sens psihologic, decât mitologic. Pentru că organizarea internă a cărții, atât cât există, se bazează și pe ocurența unor motive, simboluri, chei textuale (Copacul, Pasărea, umbra, lumina, ploaia, cântecul, uitarea, memoria, liniștea, orașul, singurătatea, așteptarea, absența etc.), și pe situarea într-o viziune poetică în care atât viul (organicul), cât și anorganicul poartă cu toate pecetea unor energii sacralizante, nefiind exclus haosul, „ordonat” și el de o conștiință poetică în ale cărei (in)certitudini există parcă un fel de pre-cuvinte, care, după ce trec prin focul viu al gândului, se (re)întorc în cuvinte. N-aș zice că ar fi aici o poezie filosofică, poate doar în măsura în care „filozofemele” ajută la crearea unei viziuni despre lume. Desigur, nivelul reflexiv al textelor din carte este la fel de important ca acela stilistic.

Întregul volum de versuri pare a fi dominat de o adevărată obsesie a cântecului, chiar dacă la nivel formal nu există melodicitate exteriorizată conferită de prozodia clasică, doar versuri albe și melodia ritmului interior. Totuși, cântecul are aici diverse conotații, una dintre acestea ar putea fi referirea la suflul existențial în relație cu suflul divin (sau - de ce nu? - ca parte din suflul divin). Cântecul este viața văzută când în „eternitatea concentrată/ în clipa aceea” când copiii se întrec în a colora cântecul păsării („vuela alto!”, p. 31), când în „clipa eternă” a iubirii, prilej pentru cântec „să se facă pasăre”, iar pentru durere „să devină muzicală” („iubire înseamnă”, p. 36 - 37) etc.

Supratemele volumului de față ar fi: iubirea, timpul, relația cu Dumnezeu, toate acestea împletindu-se în multe dintre textele cărții. Iubirea, așa cum s-a mai spus (de către Ottilia Ardeleanu, în prefață), este văzută pe pragul dintre lumi, dar și în perpetua sa devenire. Sentimentul este și particularizat, dar și generalizat, fiind trimiteri chiar la cuplul primordial. Un amalgam de stări poetice conferă unicitate și complexitate sentimentului. Iubirea se transfigurează fie în „clipa eternă”, fie „(într-)un dor nesfârșit”, fie ia aspectul de sentiment al înstrăinării, chiar de „durere difuză ca o hipnoză”, când totul „lipsește de fapt”, sau, cel mai simplu spus, iubirea este în „două inimi (care) se opresc mai greu din bătut decât una”. Sunt multe poezii frumoase pe această temă, chiar dacă ne vom opri doar la „punem de-un ceai, de-o iubire, de altceva...” (p. 39 - 40), relevantă, am zice, pentru acea împletire dintre supratemele enunțate mai înainte. Este un poem existențialist, unde omul confruntat cu spaimele sale, incapabil să iasă din limitele unui dat („am uitat cum este să ridici privirea/ să intri/ dincolo de gratiile desfăcându-se la un milimetru de frică”), are totuși puterea de a-și pune întrebări despre existența lui Dumnezeu („după ce firicel de lumină se-ascunde Dumnezeu/ așteptându-Și Timpul?”). Doar îndrăgostiților le este revelată atât memoria păcatului, cât și conștiința expierii: „tu n-ai cum să mă pierzi!/ din cutia pandorei am păstrat acel sentiment/ intrusul bun care a zădărât planurile întunericului// ne adunăm/ ce dacă suntem doar doi?/ noi nu am uitat/ noi nebunii frumoși care nu vor chipuri de secetă/ nici de abandon/ noi știm/ cum să stoarcem ploile din lăuntruri/ să punem/ de-un ceai/ de-o iubire/ de-o nemoarte/ de altceva...”

Textul care, în opinia noastră, constituie nucleul cărții ar fi „dați-ne copacul imaginar!” (p. 206 - 207), nu neapărat prin realizarea estetică, ci prin faptul că din el pleacă „rădăcinile imaginare” ale demersului textual din întregul volum. Compus din cinci secvențe, unitare prin tematică și ideatică, textul acesta are un retorism moderat, fluiditate, o ușoară ironie, atunci când stările poetice par a deveni sufocante (pentru ființă, nu pentru text!). Spicuim de aici câteva fragmente, fără a intra în analiza lor, spre a nu le răpi misterul: „uneori visez să fac din durere/ o operă de artă/ măcar un monument la margine de drumuri/ pelerini să se oprească o clipă/ să-și mângâie crucea/ să-și ridice ochii/ să meargă mai departe...//(...)// acceptăm să fim mirii/ mirii acestei ploi acide care scoate măruntaiele și/ colorează pașii în roșu/ concretitudinile în absență/ acceptă:/ dați-ne copacul imaginar să ne ținem echilibrul/ cel puțin până la viitoarele alfabete// multă vreme am fost convinși (doar sceptici?!)/ că nu s-a inventat antidotul pentru plânsul neeliberat/ acum știm: este în cuvintele acestea și/ nunta noastră este adevărată/ întindeți numai mâna:/ două inimi se opresc mai greu din bătut decât una!” Acest „Copac imaginar” (textul vieții sau, tot la fel de bine, viața textului) poate fi similar cu însăși memoria (afectivă, personală, dar, la fel de bine, ancestrală), conotând cel mai bine dualitatea ființei umane, ființă legată de pământ și cu aspirații spre cer. Tocmai de aceea și ziceam că această carte și-ar avea drept axă a lumii sale tocmai acest copac, prin multiplele conotații pe care le capătă (deși, neîndoielnic, punctul de plecare este cândva, în copilărie): „este lupta aceasta concretă/ să ții Amintirea pe scenă/ publicul viu/ să nu uiți de Copac/ de iubirea ce abolește plecările/ cum mâna asta este mâna fetiței/ care a mângâiat Floarea/ s-a coborât la înălțimea ei/ a făcut-o părtașă/ și pământul l-a împărtășit/ și rădăcinile” („sunt romantică și”, p. 121).

Sunt foarte multe versuri memorabile în cartea aceasta, dar vom selecta doar câteva fragmente care ies în evidență prin autenticitatea trăirii, prin valoarea estetică și prin originalitatea viziunii: „în proprietatea personală a grotei/ ritmul aprinde cântecul” (p. 45); „așteptările săpau veșnicii/ în noi se mutau alții/ construiau ferestre/ case cu scări până la norul în care/ lebedele zăpezii își ciuguleau tandru puii” (p. 36); „am putea desigur să ne prelungim Crăciunul/ toată starea aceea de Acasă/ așteptarea Minunii/ zăvorârea în Copilărie/ să ne aranjăm sentimentele în formă de cascadă prietenoasă/ imensitatea luminii s-o găzduim în coridoarele dezîngustându-se ale inimii...” (p.106); „aici durerea este mortală/ lumina insuportabilă/ pentru filosofia chimiilor de cavernă” (p. 115); „poate îmi doresc un stop-cadru să rescriu/ o plecare estetică plauzibilă care să nu doară” (p. 127); „în reveriile noastre comune/ distanța se face/ copac/ noi copiii/ marii amatori să-i populăm înțelesurile...” (p. 142); „realitatea asta/ operează în orb” (p. 153); „la nevoie închipui o iubire/ ca o cruce peste care să mă întind de bună voie” (p. 177); „sunt o pasăre subterană zgrunțuroasă/ în cântecul grotei mele fiecare ploaie moare/ să se desăvârșească estetic” (p. 189); „am înțeles:/ cuvintele acestea nu le inventam/ pentru mine/ nici măcar pentru tine/ erau giulgiul ce cândva urma să acopere/ o absență/ plânsetul lumii” (p. 212); „de fapt/ niciodată n-am căutat nimic/ pur și simplu am trăit totul” (p. 233); „uite vezi tu moartea nici măcar nu există/ este numai linia aceasta continuă/ invizibilă cu ochiul/ pe care sufletele curajoase își țin echilibrul și cântă” (p/ 323) etc.

În ciuda unor imperfecțiuni, cum ar fi utilizarea în exces a juxtapunerii sintactice (doar pe alocuri se întâmplă acest lucru), selectarea unor texte care sunt sub valoarea celor mai multe din volum (dar poate necesare pentru structura impusă cărții), excesul de semne ale exclamării (tot pe alocuri, dar cum altfel să-ți exprimi uimirea?!), cartea aceasta de debut în poezie este realizată estetic, impunând un nume dinafara grupărilor literare.

(Publicat inițial în revista „Literadura”, nr. 15, martie 2020)