poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 618 .



Cazul Cioran: nefericirea dusă la absolut
eseu [ ]
Cum putea un om ca Cioran să evite nefericirea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alex127 ]

2019-11-19  |     | 



În lume au existat de-a lungul timpului oameni extrem de nefericiți, care parcă au căutat cu tot dinadinsul să fie nefericiți, să-și întrețină această stare. Emil Cioran a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai reprezentative cazuri de astfel de oameni, un caz poate cu totul aparte, s-ar putea spune. Numit, în epoca sa, “scepticul de serviciu al unei lumi în declin”, “nihilistul veacului”, “regele pesimiștilor”, “procurorul speciei umane în procesul interminabil care s-a deschis între om, Dumnezeu și lume”, Cioran pare că, toată viața, n-a făcut altceva decât să preia asupra sa întreaga nefericire umană, întreaga condiție umană, dând glas și expresie (într-un stil foarte izbutit, intens și original, de altfel) acestei nefericiri și acestei condiții – scoțând însă în evidență, în propria viziune, aspectele ei cele mai deficiente, mai întunecate și mai indezirabile. Un fel de erou al negativului, al negației, al scepticismului dus la perfecțiune; un personaj căruia i-a creat probabil o deosebită plăcere ideea de a suferi, de a nu căuta fericirea (în accepțiunea normală a cuvântului) ci poate tocmai opusul ei: de a trăi și de a exprima cu voluptate stări, sentimente și emoții dintre cele mai tenebroase și mai terifiante, mai pesimiste și mai deprimante. De altminteri, în Apocalipsa după Cioran, chiar el mărturisește niște lucruri absolut uluitoare, care te lasă fără cuvinte: „toată viața mea am negat, am calomniat universul”, „m-am servit de negație ca de un fel de eliberare”, „tentația negației a fost la mine totuși mai mare decât tot restul, un fel de plăcere negativă și perversă a refuzului”, „am scris pe aceeași temă, aceeași obsesie, a inutilității și a morții”.
Destinul lui Cioran în această direcție a început să se contureze încă de la o vârstă foarte fragedă, mai precis de la șaisprezece - șaptesprezece ani, odată ce au apărut primele insomnii, fiind nevoit, treptat, să se confrunte cu crize de insomnie din ce în ce mai accentuate și extrem de apăsătoare. „La șaptesprezece ani eram asemenea unui demon, chinuit de crize de insomnie și obsedat de problema morții. Mă gândeam la moarte în fiecare clipă. Insomnia a fost o revelație pentru mine. Mi-am dat seama că somnul este un lucru extraordinar și că viața este suportabilă numai datorită somnului. Cine n-a cunoscut drama conștiinței, a stării de veghe neîntrerupte, este un naiv, chiar dacă e genial”, dezvăluie el, pentru ca, apoi, să adauge că „la douăzeci și unu de ani eram specialist în problema morții”. La vârsta de douăzeci şi trei de ani (la scurt timp după absolvirea facultății de Filosofie), atunci când publică prima sa carte, Pe culmile disperării, Cioran era deja – după cum sugerează şi titul cărţii – un om extrem de nefericit, exasperat de insomniile care îi transformau existenţa într-un coşmar şi de perioadele probabil foarte frecvente şi lungi de deprimare, de crepuscul existenţial. Tinereţea sa timpurie fiind marcată în mod covârşitor de toate aceste experienţe traumatizante, el nu era şi nu putea fi deloc un tânăr ca toţi ceilalţi, un tânăr care caută latura pozitivă, frumoasă şi, uneori, frivolă a vieţii, care încearcă, plin de speranţă şi de entuziasm, să-şi construiască un viitor, să-şi facă intrarea în lume – ci, dimpotrivă, se apropia tot mai mult de întruchiparea unui personaj tot mai deznădăjduit şi mai decadent, tot mai torturat de sine însuşi, mai mohorât şi mai retractil, chiar malefic pe alocuri. Motivaţia lui era însă faptul de a fi descoperit adevărul, de a fi realizat fără echivoc că esenţa existenţei şi a tuturor lucrurilor ar fi prin excelenţă negativă, lipsită de orice fel de sens, valoare şi substanţă, şi atunci necesitatea de a exprima şi de a mărturisi şi celorlalţi întreaga experienţă de viaţă a devenit o chestiune absolut imperativă, de maximă importanţă… mai ales în condiţiile în care era dominat de „sentimentul, convingerea profundă că toți oamenii trăiesc în iluzie cu excepția sa, că toți se înșeală şi sunt naivi”, în timp ce el îşi „acorda șansa de a nu se înșela, de a nu participa la nimic și de a juca numai un fel de comedie pentru alții, dar fără a participa la această comedie”. Desigur, toate acele “culmi ale disperării” sale din perioada tinereţii s-au continuat, după cum se ştie, şi în întreaga sa existenţă ulterioară, oglindite de asemenea cum nu se poate mai limpede în toate cărţile care au urmat… în frunte poate cu Despre neajunsul de a te fi născut, carte care a apărut în 1973, pe când Cioran avea şaizeci şi doi de ani. Toate aceste cărţi, după cum el însuşi recunoaşte, au fost scrise din raţiuni aproape exclusiv terapeutice, pentru a se elibera, cel puţin din când în când, de o tensiune extraordinară care se tot acumula şi creştea în el, chinuindu-l îngrozitor. Scrisul a fost, aşadar, pentru el, soluţia salvatoare, unica soluţie avută la îndemână în scopul evitării catastrofei (aceea de a înnebuni sau de a ajunge la o ratare completă, după cum recunoaşte în interviuri). Dar scrisul a fost, fără îndoială, în acelaşi timp, şi o modalitate de încărcare cu noi şi noi tensiuni, cu noi şi noi idei, senzaţii şi stări dintre cele mai îngrozitoare şi mai exasperante, un fel de alimentare la foc continuu cu o cantitate impresionantă de suferinţă şi nefericire: suferinţă şi nefericire pe care Cioran, undeva la nivel de inconştient, dorea să le ducă la paroxism, să le transforme într-o adevărată artă – atât pentru sine, în viaţa proprie, cât şi pentru cititorii şi admiratorii săi. De asemenea, o altă soluţie “foarte eficace”, “izbăvitoare” în ce priveşte viaţa şi opera filosofului a fost, întotdeauna, ideea sinuciderii, gândul că te-ai putea sinucide oricând atunci când existenţa ta ar deveni total insuportabilă… şi cu această idee – alături de toate celelalte – el a defilat cam pe tot parcursul vieţii sale, făcându-şi pur şi simplu un crez absolut din ele.


*


Cioran, pesemne, a căutat cu orice preţ nefericirea. A dorit cu orice preţ să facă din nefericire, din insatisfacţie, dezamăgire, deznădejde sau dezolare un adevărat ţel şi scop al propriei existenţe (şi probabil că a şi reuşit, pe deplin, acest lucru). Să transforme, de fapt, această uriaşă nefericire într-un motiv de fericire personală extrem de insolită, o fericire cu totul bizară şi având valenţe şi raţiuni pur masochiste. La Cioran este prezentă, efectiv, o anumită pornire masochistă şi de autoflagelare care e aproape vădită: o plăcere enormă în a scoate în evidenţă doar ceea ce este negativ, trist, deprimant, sau chiar în a nega cu patos orice valoare, orice sens şi orice bucurie a vieţii sau ceea ce o transcende. „N-am nevoie de niciun sprijin, de niciun îndemn şi de nicio compătimire, căci deşi sunt cel mai decăzut om, mă simt totuşi atât de puternic, atât de tare şi de fioros. Căci sunt singurul om care trăieşte fără speranţă”, spune el, cu hotărâre, în Pe culmile disperării. Iar această pornire către masochism se află întotdeauna într-o combinaţie perfectă cu o însemnată grandomanie, cu grandomania celui care se simte total diferit de ceilalţi muritori, a “celui mai lucid dintre naivi”, a conştiinţei depline faţă în faţă cu amorţirea, cu veşnica letargie din jur.
Însă, cum s-ar putea explica o întreagă psihologie şi atitudine de acest fel? Care ar fi putut fi resorturile mentale ale unui om ca Cioran şi care au avut un rol determinant pentru un asemenea mod de a gândi? Premisa în ce priveşte aflarea unui răspuns stă, fără doar şi poate, chiar într-una din afimaţiile sale extrem de clare şi de elocvente: „Eu am încercat să cred. Totuși, mi-am dat seama că în mine există o imposibilitate de a crede, deși am fost tentat de religie. Am citit pe toți misticii mari, însă mi-am dat seama că este o iluzie din partea mea, fiindcă eu nu eram făcut să cred”. Aşadar, imposibilitatea de a crede – încercarea (şi poate chiar strădania) absolut eşuată de a crede – l-au dus pe filosof în situaţia de a nu se putea bizui pe nimic şi, automat, de a nega totul; de a nega existenţa unei divinităţi şi a tot ceea ce decurge de aici: logică, sens, suport divin, finalitate a lucrurilor etc. Practicarea scepticismului şi a negaţiei ca mod de viaţă: ca o consecinţă a unei incapacităţi totale de a crede în Dumnezeu. Şi totuşi, a sfârşi prin a nu crede se datorează doar unei anumite neputinţe, unei anumite incompatibilităţi, sau în joc intră întotdeauna, în mod necesar, şi o slăbiciune a voinţei, o absenţă a unei voinţe puternice de a crede sau, în unele cazuri, poate chiar un fel de rea voinţă? Cea de-a doua ipoteză este fără discuţie mult mai plauzibilă, şi, plecând de la o asemenea ipoteză, această explicaţie are darul de a clarifica foarte mult întreaga situaţie. Aşa stând lucrurile, rezultă că Cioran nu numai că nu a putut să creadă, dar, în acelaşi timp, nici nu a vrut sau nici nu şi-a dorit (suficient) să creadă… Pur şi simplu, a preferat varianta necredinţei, a refuzului de a se bizui pe altceva în afară de ceea ce este strict omenesc, teluric, natural, obişnuit, fizic, biologic, material. La mijloc nu poate fi vorba decât de acest refuz de a lua în considerare supranaturalul, transcendentul, planul divin şi intervenţia divinităţii asupra oamenilor – dar, şi mai mult decât atât, de o preferare, mereu şi tot mereu, a unei perspective de viaţă sumbre, de o însuşire în întregime a unei viziuni în care condiţia umană e precară, absurdă, tragică, deplorabilă, în care destinul este crud şi implacabil, în care avem a face cu o modestie ontologică şi spirituală în cel mai înalt grad (dacă nu chiar cu o absenţă totală a spiritualului), în care trebuie să predomine suferinţa, nefericirea şi nonsensul în locul consistenţei vieţii, al bucuriei de a trăi, al credinţei şi al speranţei. Şi toate acestea... doar de dragul “lucidităţii”, al “nonamăgirii”, al îmbrăţişării unui aşa-zis extraordinar adevăr în locul unor aşa-zise minciuni sau iluzii? O atracţie inevitabilă către întuneric, către morbid, către moarte, pesemne că la unii oameni este mai puternică, mult mai puternică decât cea aflată în opoziţie… iar Cioran a fost, realmente, unul dintre acei oameni; dar, evident, nu unul oarecare, ci un adevărat exponent al lor, al tuturor celor din această categorie.


*


După toate probabilitățile, Cioran și-a dorit să fie toată viața nefericit, chinuit, torturat de cele mai îngrozitoare și mai teribile senzații, sentimente, dispoziții, idei și viziuni, și drumul pe care și l-a ales, întreaga traiectorie a vieții sale, reflectă îndeaproape această stare de fapt. Marele moment de răscruce a fost când a ales să nu creadă, când s-a lăsat copleșit de propriile slăbiciuni și “a fost nevoit” să pornească pe drumul necredinței (și urmându-l, apoi, cu strășnicie, până la capăt). Căci salvarea lui Cioran, unica sa salvare, tocmai prin aceasta se putea înfăptui: prin credință, prin alegerea de a se îndârji, de se lupta din răsputeri pentru a-și depăși pur și simplu limitele și neputințele și a reuși, totuși, să creadă. În loc să fie veșnic nenorocit și amărât, din pricina necredinței – făcându-și un însemnat scop al vieții din a se confrunta, neîncetat, la maximă intensitate, cu marile problemele existențiale văzute dintr-o perspectivă negativă, cu tot ceea ce reprezintă, din punctul său de vedere, adevărata și cruda realitate a existenței și a lumii –, el putea să evite, probabil, toate aceste lucruri, odată ce ar fi ales varianta credinței. Un Cioran credincios ar fi putut fi, prea bine, un Cioran care ar fi renunțat la o doză importantă de pesimism, de suferință lăuntrică, de amărăciune ființială, de rătăcire și deznădejde, dar și, totodată, la orgoliul dement al “celui care s-a trezit”, și ar fi devenit, în schimb, cu mult mai optimist, mai luminos, mai încrezător, mai bine dispus și mai vesel, mai liniștit și mai împăcat. Și poate, de ce nu, cu mult mai împlinit și mai fericit...
Pe de altă parte, dacă luăm totuși în considerare varianta imposibilității, a incapacității totale de a crede („eu nu eram făcut să cred”...), ce soluție i-ar fi fost la îndemână, în aceste condiții, pentru a-și croi un alt destin mai favorabil, pentru a evita, în cele din urmă, dezastrul existențial? Poate că ar fi existat două posibilități. Mai întâi, ar fi fost necesară o implicare emoțională mult mai redusă, o ponderare în bună măsură a încrâncenării, a înflăcărării, a patosului cu care obișnuia să abordeze orice lucru, orice problemă și orice idee (în scrierile sale). Cu alte cuvinte, ar fi trebuit să adopte o altă atitudine de fond și să se necăjească mai puțin, să trăiască la o intensitate mai redusă, pe cât posibil cu o anumită detașare, sau chiar uitare, marile probleme omenești privitoare la chestiuni ce țin de viață și de moarte. Apoi, cea de-a doua posibilitate – care ar fi trebuit să se petreacă, la modul ideal, concomitent cu cea dintâi – ar fi constat în găsirea, în afara scrisului, a unei alte activități importante, de bază, în practicarea, așadar, a unei alte meserii și, implicit, mers zilnic la serviciu etc. – știut fiind faptul că Cioran, “eternul student”, trăia exclusiv din scris și nu a avut niciodată o slujbă de-a lungul vieții sale, cu excepția perioadei de un an (1936) cât a fost angajat ca profesor de filosofie la un liceu din Brașov. O astfel de activitate profesională susținută efectiv i-a lipsit foarte mult, și aceasta i-ar fi fost de un real folos cu atât mai mult cu cât orice asemenea activitate presupune, evident, pe lângă efortul intelectual propriu-zis și împiedicarea lâncezirii sau rătăcirii minții în direcții nu tocmai benefice, și un contact frecvent cu cei din jur, o anumită apropiere față de oameni etc. ... ceea ce ar fi făcut ca mizantropul, scepticul și nihilistul Cioran să devină un pic mai sociabil, mai prietenos, mai încrezător în oameni, în viață și, totodată, în sine însuși; să capete o cu totul altă perspectivă de a vedea lucrurile și de a trăi.
El, însă, nu a reușit să devină nici credincios, așa cum ar fi fost cel mai indicat să se întâmple, nici mai moderat și mai liniștit sufletește, și, de asemenea, nici să aibă vreo altă activitate, serioasă, în afară de scris, pe tot parcursul vieții. Cioran a preferat să rămână “Cioran”, așa cum îl știm cu toții: să reprezinte, pentru noi, “marea conștiință a nefericirii noastre”... Dar poate că altfel nici nu se putea.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!