poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 473 .



Cristian Petru Bălan și romanul său „Oaspeții din Elizeu”
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2018-07-25  |     | 



Cristian Petru Bălan și romanul său „Oaspeții din Elizeu”

PAȘI SPRE NECUNOSCUT. ÎNTÂLNIRI FANTASTICE CRISTIAN PETRU BÃLAN,
Oaspeții din Elizeu, roman, 2004

Ca tot ce scrie Cristian Petru Bălan, și acest roman este neobișnuit, atât prin subiectul propus cât și ca modalitate de abordare. Domeniul parapsihologiei a fost atât de mult cercetat de oameni de știință și de scriitori încât, s-ar putea crede că nu mai oferă nimic nou. Dar, dincolo de toate datele în sine, vor exista întotdeauna noi experimente și descoperiri care vor valida ori invalida, informațiile existente. Pe de altă parte, experiențele paranormale, practicile spiritiste, exercită întotdeauna o atracție deosebită pentru om și vor exista mereu adepți pentru acele tulburătoare comuniuni cu lumea de dincolo. Povești de viață și de moarte, de aici și de dincolo, reunite între copertele unei cărți de excepție. Un adevărat ghid informativ despre mari personalități ale omenirii, fie pozitive, fie negative, care au rămas în conștiința posterității prin faptele lor. Experiențe yoghine, experiențe extracorporale, experiențe telepatice, tot ce ține de tainele creierului uman, spiritism și interpretarea fenomenelor spiritiste, levitație, povești despre fantome care se materializează, dar și experimentele marilor savanți, Tesla, Edison, Einstein și Marconi despre lumea de dincolo, despre Experimentul Philadelphia, despre vocile morților, înregistrate de Konstantin Raudive și despre straniile manifestări psihokinetice ale Ninei Kulaghina și multe alte subiecte curioase, incandescente, rodul muncii de cercetare asiduă a mii de savanți, dar și rodul fanteziei lor, sunt menite să stârnească interesul pentru astfel de subiecte. Un subiect aparte este și cel al teoriei metempsihozei, atât de mult tratat de-a lungul veacurilor. Discuția din debutul romanului, între un personaj real, un bătrân inginer ploieștean și autorul cărții, constituie baza tratării acestor subiecte de larg interes pentru publicul cititor, dar și pentru omul comun, pentru a-l mai scoate puțin din rutina zilnică. Acestea se pot încadra în categoria lucrurilor extraordinare, de excepție. Autorul subliniază faptul că aceste fenomene, sunt rodul interveției forțelor demonice, care acționează în lume, acolo unde găsesc un ”teren slab”, adică o slabă credință și o mare îndoială. Ședințele de spiritism nu sunt decât contactul cu demonii care împrumută vocea și caractersticile celor solicitați să iasă din morminte și să vină la ”întâlnirea” cu cei vii, de obicei în crucea nopții, pe întuneric, în locuri obscure. Nu e de mirare că Biserica creștină interzice cu desăvârșire aceste practici oculte, chemarea spiritelor morților. Relatarea acestei discuții a autorului cu prietenul său, inginerul, este localizată, în Ploiești, autorul menționează și strada și numărul și inserționează și unele date din istoria literaturii române, de pildă, casa în care a locuit Ion Luca Caragiale, în casa lui Ilie Lumânăraru, la numărul 16. Astfel decurge relatarea autorului, îmbogățită cu multe date și informații despre anumite personalități. Interlocuitorul lui, inginerul, este un bătrânel ciudat, singuratic, izolat de toți, cunoscut de locuitorii orașului, pe carel băntuie adeseori, vorbind singur. Iar casa lui, era cunoscută de ploieșteni ca ”fiind bântuită”. Iar el purta diferite porecle: Moș Tăgârță, Nea Petrică Vrăjitorul, Nea Caisă, babacul cel sonat ș.a. Oricum, nu prezenta prea multă încredere. Însăși alegerea unui personaj principal în persoana bătrânului vrăjitor, singuratic și nebun, nedemn de încredere, este, pentru autorul romanului ”Oaspeții din Elizeu”, o mare provocare. Autorul nu a considerat necesar să înfrumusețeze întrucâtva existența, conferindu-o vreo aură, ci a prezentat lucrurile exact așa cum le-a trăit. De fapt, era un om cult, inteligent, având capacitatea de a se concentra urgent pe subiecte diferite. Pe numele său Iacobescu Petre, terminase printre primii Institutul Politehnic din Berlin, locuise două decenii în Germania și știa să vorbească germana, italiana și franceza. Bătrânul îi istorisește prietenului său, episoade din viața lui, cum a luat lecții de yoga de la un mare yoghin indian și a ajuns prin exerciții complexe, să-și detașeze spiritul de corp, să poată ”ieși în spațiu” călătorind out of body cu deplasări simultane în orice parte a globului și chiar a cosmosului. S-a perfecționat în spiritism, în așanumita yoga creștină. Ochiului vigilent al autorului, identificat cu al scriitorului Codrin Elizeanu, nu-i scapă nici un amănunt din interiorul casei acestui ciudată personaj. El descrie cu minuțiozitate încăperile, vopsite pe dinăuntru în negru, fără nici o fereastră, în care domnea un haos de neimaginat. Singurele surse de lumină erau câteva becuri slabe, legate de sârme, care împrăștiau o lumină precară. Singura cameră locuibilă era camera albastră, unde se efectuau experimentele magice. Lui Cristian Petru Bălan nu-i lipsește spiritul ludic și un oarecare umor bine dozat, când descrie casa inginerului, în care domneau pisici negre, aproape sălbăticite care i-au zburlit părul de pe cap, cu miorlăitul și mârâitul lor amenințător, că le-a fost violată liniștea. Își apărau teritoriul. Măsuța rotundă, cu picior din cea de a patra cameră, era destinată unui singur scop, acela de a face pe ea, ședințele de spiritism. Argumentând că în Biblie există referințe la practicarea spiritismului, bătrânul Petre Iacobescu aduce două traduceri diferite ale Bibliei în limba română și citește din 1 Regi și din Cartea I-a a lui Samuel, ambele Capitolul 28, versetele 1-25, în care Saul recurge la ajutorul unei vrăjitoare pentru a vorbi cu spiritul lui Samuel. Se subliniază în acest fel, faptul că Biblia admitea în anumite cazuri, de excepție, aflarea viitorului, mai ales pentru îndrumarea poporului. Poveștile acestui plăcut interlocutor sunt cu totul neobișnuite, cu referințe la Sfânta Carte, dar și la anumite cărți de literatură universală. Însă cu osebire, despre spiritualitate. Spiritismul, afirmă bătrânul, practicat corect de către oameni credincioși – a fost însușit de mii de creștini, chiar de la începuturile creștinismului. Părerea lui era că, ”este o știință divină care ne poate fi de mare ajutor, oferindu-ne sfaturi, explicații, salvare”. De aici începe experimentul bătrânului, cu dorința expresă ”de a fi primul român care să ia contact cu unele dintre cele mai mari somități ale omenirii și să-i aduc aici, în ”studioul” meu, unde te asigur că vor veni cu mare plăcere să ne ofere detalii mai mult sau mai puțin cunoscute, din viața lor particulară, cerându-le să-și povestească fiecare ”Memoriile de dincolo de mormânt”, cum își intitulase Chateaubriand una din celebrele sale cărți”. Aceasta ar fi chintesența cărții de față. Curiozitatea fiind trezită, scriitorul devine martorul și asistentul bătrânului Petre Iacobescu la experiențele sale paranormale. Încercarea merge mai departe, bătrânul cerându-i chiar, dacă va accepta, să-i intervieveze el însuși pe acești ”musafiri” chemați din adâncuri, direct sau prin mediumul prezent. Și astfel de interviuri insolite aveau să dezvăluie amănunte stranii despre persoanele chemate la ședințele de spiritism. După stabilirea unor reguli minime pentru interviuri, autorului i se pare, și chiar îi mărturisește bătrânului că ”Tot ce-mi spui dumneata mi se pare așa...o frumoasă nebunie și o imposibilitate nobilă!” Înaltele spirite ale celor mai mari personalități universale, ar fi, în opinia scriitorului Cristian Petru Bălan, ”Oaspeții din Elizeu”. Rob al performanțelor tehnice actuale, autorul îl întreabă dacă le va putea fotografia, filma sau măcar înregistra sonor, pentru că se știe că spiritele nu se lasă ”prinse” pe vreun suport material, fie el peliculă, bandă, etc. Elizeul, în limba greacă semnifică locul virtuoșilor, echivalent cu raiul. Experimentele încep chiar atunci, cu semne vizibile și audibile, pe măsură, rostogolitul sferei pe măsuța rotundă, apariția unui motan negru și pâlpâirea luminii, ceea ce-l făcu pe autor să tresară puternic. Începea marea aventură a „prieteniei” cu cei din lumea de dincolo. Premisele erau deja puse. La data și ora fizată are loc întâlnirea și prima ședință, iar naratorul are plăcuta surpriză de a o cunoaște pe Damaris Iacobescu, nepoata inginerului și cel mai vestit medium care putea materializa orice spirit. Tânăra, de o frumusețe stranie, are o putere fascinatorie și Codrin Elizescu, se simte copleșit. Ceea ce avea să urmeze este de domeniul paranormalului. Și de prisos de precizat că această întâlnire, ca și altele care vor urma, trebuia păstrată ca pe o mare taină, chiar din categoria marilor secrete confidențiale. Preliminariile fiind terminate, cei trei încep ritualul. Somn hipnotic, răcirea corpului mediumului, ezoterism, invocarea către Dumnezeu pentru a-i permite spiritului să vină la întâlnirea cu pământenii. Printre bețișoare de santal, fumigene și candelă...somn cataleptic, mesajele de scriere automată, toate ingredientele unei întâlniri paranormale. Un arsenal întreg. Experiențe psihice, capacități extrasenzoriale, transe cataleptice, cuceriri paraștiințifice destul de periculoase. În plus, materializarea spiritelor în formă tridimensională sau bidimensională. Este invocat spiritul poetului Mihai Eminescu. O carte cu portretul poetului este așezată pe măsuță. Experimentul a fost o totală nereușită, drept care au abandonat pentru a doua zi la aceeași oră, având în intenție chemarea spiritului lui Wolfgang Amadeus Mozart. Relatând, autorul știe să creeze suspansul, să crească emoția și misterul. După o așteptare lungă, halucinații vizuale și auditive se fac simțite în încăperea destinată pentru astfel de experimente. O muzică dulce, suavă, interpretată de o orchestră simfonică invizibilă, se strecura tiptil până la urechile lor. Era Micuța Serenadă, Eine kleine Nacht Music. Și ca într-o fotografie de polaroid, apare o imagine treptat, ai întâi capul, apoi se derulează imaginea chiar a compozitorului, din pictura arhicunoscută. O materializare extraordinară, un Mozart recreat prin forțe ezoterice. Și culmea, compozitorul se mișcă, face pași ușori, plutiți, face o reverență adâncă și se adresează celor trei, în cea mai curată limbă românească! În relatare, autorul folosește expresii de basm: ”și numai ce văd că...”, ”cumnecum”; ș.a. Este ciudat că, atât invitații din lumea cealaltă, cât și provocatorii acestor experiențe mistice, fac toate acestea, cu îngăduința lui Dumnezeu, sau cel puțin, așa vrea să se înțeleagă autorul. Se rostesc formule tipice, se fac cruci, se aprind lumânări și se cere îngăduința lui Dumnezeu pentru ca spiritul să se materializeze ori să transmită mesaje, oarecum încifrate, printr-un sistem complicat, direct pe hârtia de pe măsuța rotundă. Spiritelor li s-au transmis un set de întrebări, la care sunt invitați să răspundă cu sinceritate. Și aici, intervine scriitorul Codrin, cu date informaționale despre biografia marelui compozitor. Într-o limbă aleasă, genialul compozitor le vorbește celor trei despre tatăl, Leopold Mozart, căruia i-a datorat totul; învățarea mai multor instrumente. Alături de tatăl său, micuțul Amadeus exersa câte 7 ore pe zi, la pian și clavecin. Au dat concerte prin toată Europa. Între spiritele invitate și cei care experimentau acest gen de întâlniri, se închega, de la început, un soi ciudat de relații, aproape de prietenie, pentru că, spiritele se adresau acestora cu ”prietenii mei”, ”scumpii mei”, ”dragii mei”, ”dragii mei prieteni”, dau dovadă de familiaritate și sunt foarte politicoase, folosind pronumele de reverență. Frazele sunt foarte alese. Mozart oferă amănunte despre copilăria lui, despre opera prodigioasă, fiind cotat, de-a lungul veacurilor, cel mai prolific compozitor. Dar aflăm și informații despre activitatea lui de organist la catedrala din Salzburg, și chiar despre concertele susținute în fața regilor Ludovic al XV-lea la Versailles, a lui George al III-lea al Angliei și a Împăratului Joseph al II-lea, la Viena. El ”mărturisește” că a făcut parte din masonerie, ca și tatăl său, Leopold, ca și Goethe, Haydn și împăratul Frederick cel Mare și mulți alții. Se poate presupune că spiritele sunt foarte sincere și folosesc unele reguli de politețe, cu oamenii de rând, gen: ”iertați-mă dacă vă deranjez”, ”Vă rog să acceptați”; ”îmi cer scuze”, ”Vă mulțumesc că acceptați”, ”Dumnezeu să vă binecuvânteze”. De asemenea, spiritul lui Mozart se înclină adânc în fața celor trei, înainte de a pleca. Se pare că ei împrumută stilul de vorbire de la interlocutori, care, de asemenea, sunt foarte amabili cu spiritele. E destul de straniu cum, aceste spirite, scoase de la locul lor de veci de unii curioși, se supun fără crâcnire și-și golesc sacul istorisiri din vremea lor, scoțând la iveală și unele slăbiciuni omenești, pe care, în alte circumstanțe nu le-ar mărturisi. De asemenea, spiritelor nu le lipsește umorul. Ele numesc locul de unde vin ”spațiul de Aici”. În timp ce viața în lume, este rezumată astfel: ”când trăiam acolo, cu voi”. Uimitor și trist totodată, spiritul vorbește despre propria lui moarte și propria-i îngropăciune, la un cimitir din marginea orașului, într-o groapă comună, vârât într-un sac alb. Cioclul a și uitat imediat locul unde l-a așezat pe genialul compozitor, ale cărui lucrări încântă omenirea de peste două veacuri și jumătate. ”Homer, Bălcescu, Petöfy și alții, au avut aceeași soartă. Dar asta nu mai contează acum... Cu mândrie, pot spune că mormântul meu este cerul întreg, iar trupul meu este dispersat în toată muzica mea!”O poveste cât se poate de emoționantă, din care ar trebui să învățăm. Încheindu-se timpul vizitei, spiritul se înclină adânc, dar cu grație și se voalatizează, în acordurile unei melodii suave, la fel ca la venire. Cu un limbaj pe măsura acestor fenomene spiritiste, (materializare, dematerializare, transă, entitate spirituală, vederea cu ochii spirituali, somnul magnetic, hipnoză regresivă, pase magnetice, donator de particule materiale), cu detalii care aparțin de aceste fenomene, din categoria etericului, impalpabilului, autorul cărții ne introduce în lumea supranaturală, prin intermediul invitaților bătrânului inginer, pasionat de lumea de dincolo. Pe de altă parte, este incredibilă puterea colosală a fetei de a atrage orice entitate spirituală solicitată, și de a o materializa aproape în totalitate, reconstituind-o la una din formele avute în timpul vieții. Mecanisul acestor forțe misterioase, scapă minții umane. Interesant este și faptul că autorul îi ia pe cititori drept interlocutori și le cere părerea, îi consultă, astfel încât, relatarea devine interactivă, cu fraze de genul: ”Trebuie să înțelegeți că...”, ”Ceea ce și facem...”. Cei trei din echipa ocultă, se puteau numi, pe drept cuvânt, ”spiritonauți”. Pentru aceasta îți trebuia curaj, dexteritate, experiență. Experiențele au continuat vreme de un an de zile, în care s-a perindat o pleiadă strălucită din celebritățile omenirii, din diferite perioade istorice. Toți s-au dovedit povestitori talentați, binevoitori, poposiți la vechii prieteni, stând la taifas cu oameni din tipurile moderne, dezvăluindu-le secvențe interesante din viața lor pământeană. Autorul spune că, puteau discuta cu ei, ”de la egal la egal”. Ședința a III-a îl are drept interlocutor pe Shakespeare. Apariția și materializarea lui, au decurs la fel ca și cea a lui Mozart. Impresionanta frunte, senină și strălucitoare, ochii expresivi, căprui, trădau o fire blajină. Este descris în detaliu și ca susținere, sunt aduse unele fragmente de portrete și autoportrete făcute marelui sonetist, actor și dramaturg. Printre acestea este și un autoportret, din poemul ”Jeluirea îndrăgostitului”, tradus de Dan Grigorescu: ”Zulufii de mătase castanie / Cădeau în volburi dese pe-a lui gură, / Mișcați ușor de boarea ce adie. / Frumusețea o-ntrupa a lui făptură; / Vrăjiți sunt toți ce-aievea îl văzură: / Fusese scris peobrazul lui bălai / Tot ce gândim că s-ar afla și-n rai”. Oaspetele le-a vorbit în versuri, scurte fragmente din drama ”Julius Cezar”, din poemul ”Venus și Adonis” și ”Visul unei nopți de vară”. De asemenea, cele trei reverențe elegante, în fața fiecărui interlocutor și adresarea cu o perfectă dicțiune românească: ”Iubiți și buni prieteni, bun găsit!” – reprezintă punerea în scenă a acestei stranii întâlniri. Totodată, le spune, tot în vers, de unde vine: ”Oricum, din altă lume vin – din țara / În care înflorește veșnic primăvara...” O întâlnire extrem de plăcută și onorantă, pentru că, marele Will îi considera pe cei trei spiritonauți, ”iubiți și buni prieteni”. Ceea ce nu e puțin, dimpotrivă. Shakespeare numește chemarea lui în camera albastră a inginerului: ”o nobilă trăsnaie de-a voastră”, fără nici un ton de reproș sau malițiozitate, pentru că ”a cunoaște bine pe cineva e ca și cum te-ai cunoaște pe tine însuți”, spune dramaturgul. Mărturisirea pe care le-o face încă de la început, are darul să-i șocheze pe cei trei: ”Chiar dacă secolele care au urmat m-au numit geniu, nici o clipă, în tipul vieții mele, nu m-am simțit așa. Nu cred c-am fost vreodată un supraom, ci un copil ascultător, apoi un adolescent și, mai târziu, un bărbat matur, enorm de însetat de frumos, de știință, de cultură și de adevăr. De mult adevăr!” Marele Will le vorbește în pilde și în fraze aforistice: ”Gloria nu-i decât o cinstire exterioară ce răsplătește o interioară trudă”. Relatându-și momentele esențiale din viață, acesta spune că, a moștenit de la părinții săi, cinstea: ”Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea”. Și acest invitat de onoare îi numește cu apelativul: ”dragii mei”;”prietenii mei”,”iubiții mei”. Iar Damaris îi spune, după ce maestrul i-a dedicat Sonetul 55: ”Mulțumesc, iubite maestre!...(...) Și vă sărut...” Un element de noutate e faptul că Marele Will s-a întâlnit cu Eminescu în Elizeu, pe care-l numește ”fratele meu mai tânăr cu...286 de ani decât mine”. Apoi le citează din poemul lui Eminescu, dedicat lui William Shakespeare. O altă ședință de felul acesta este dedicată lui Napoleon, căci, ambițiile bătrânului inginer parapsiholog crescuseră. Împăratul a venit mai greu, comunicându-i mediului că are unele probleme cu materializarea, nu se poate materializa suficient. De notat că, pe tot parcursul acestor ședințe, și scriitorul Codrin și Damaris, nepoata bătrânului, se simt vlăguiți, lipsiți de putere și la sfârșitul ședinței, sunt parcă ridicați dintr-o boală. De data aceasta, vestitul împărat le-a vorbit în franceză, salutându-i cu o lozincă: ”-Bonsoir, mon amis. Vive la France et vive la Roumanie!” Și, curios pentru o asemenea personalitate politică, el le spuse că dorește să renunțe, în convorbirea lor, la titluri și alte ceremoniale: ”Aici Împărat este Unul singur – Împărat al cerurilor, al întregului univers, al tuturor planetelor”. Un procedeu inedit pentru dezvăluirea amănuntelor legate de viețile și operele lăsate de marile personalități ale lumii, nu culese din cărți memorialistice ori jurnale, ci din propriile mărturisiri date în fața a trei oameni, la zeci și sute de ani de când aceștia au murit. Așadar, convorbirea între omul viu și spiritul unui defunct. Ce-i face pe cei invitați, să fie extrem de binevoitori, îndatoritori chiar, amabili și dispuși să se confeseze, astfel încât lumea să afle amănunte inedite din viața acestor spirite? Într-aceasta constă ineditul lucrării. Povestea unor spirite celebre, istorisită de ei înșiși. Pe cine nu ar atrage o asemenea abordare inedită? O altă trăsătură comună a spiritelor este aceea că ele sunt fericite, mulțumite cu starea în care se află de la moartea lor. Niciunul nu se plânge și nu regretă viața pe pământ. Acolo își desăvârșesc operele pe care le-au lăsat neterminate. Cartea ar trebui să ne dea speranțe în lumea de dincolo și să nu ne mai neliniștim, la apropierea morții. De data aceasta, invitatul declară că locul de unde vine e trist și, o dată ajuns în acea cameră albastră, mișcările lui au devenit mai greoaie față de spiritele care locuiesc în cer, unde au o rapiditate fulgerătoare și se deplasează instantaneu. El mărturisește că locul unde se află, e ”un loc de recluziune destul de neplăcut în care trebuie să mai zac un timp nedefinit, drept penitență pentru sutele de mii de vieți pe care, cu sau fără voia mea, le-am spulberat prin acțiunile mele războinice”. Așadar, spiritele vin din locuri diferite, primind învoirea Autorității divine. Spiritul subliniază faptul că rugăciunile multor oameni și biserici pot reduce din pedeapsă celor care pătimesc acolo. Napoleon declară că a fost un liber cugetător, aproape un ateu în timpul vieții pământești și din acest motiv, nu a putut ajuta societatea să progreseze din punct de vedere moral și religios, ci doar politic, economic, cultural, juridic, științific și militar. Despre viața și activitatea acestui personaj s-au exprimat scriitori și istorici în 200.000 de lucrări.”Societatea în care am trăit, în primul rând Franța, încâlcită în paralizante tradiții feudale, am împins-o, cred, destul de mult timp înainte, trecând cu carul războiului peste râuri de sânge spre a o urca pe culmi ale unui început de societate modernă, făcând, în acest scop, sute de mii de jertfe nevinovate, și tocmai de aceea dacă ar fi să mă nasc din nou, vă jur că aș alege o cu totul altă cale...” Și personajul aflat în fața lor, își relatează pe scurt, momentele principale ale vieții, începând cu descrierea frumoasei insule Corsica, la nord de Sardinia, unde văzuse lumina vieții, în orașul Ajaccio. Procedând în felul acesta, autorul acestei cărți, Cristian Petru Bălan a realizat o sinteză de valoare asupra vieții și activității unor mari oameni din trecut, aducându-i, prin aceste modalități oculte, în actualitate. Faptul că-i pune pe ei să-și istorisească viața și peripețiile, este cu atât mai interesant, pentru că interpretările istoricilor pot fi și subiective. Ei adaugă sau elimină unele elemente pe care, la aceste ”ședințe de spiritism”, personalitățile nu le pot ocoli. Așadar, colocviile cu spiritele adaugă elemente de noutate, iar cei interesați nu mai sunt nevoiți să caute prin zeci și sute de lucrări biografice și memorialistice. Și geografie și istorie și arta războiului și literatură, poți învăța ușor din rezumatele vieților acestor oameni care au fost și care veneau pe rând să se confeseze, unui grup restrâns de muritori, într-un orășel prahovean de care, aceste spirite nici nu auziseră până atunci. Napoleon relatează cum, la 24 de ani a fost avansat general, lăudat fiind de șeful iacobinilor, Maximilien Robespierre, supranuit Incoruptibilul. Este un moment cheie în viața corsicanului. Napoleon este primul împărat care a condus o Republică, ceea ce era cu totul neobișnuit ca formă de guvernare. Franța a devenit astfel, o monarhie aleasă de popor, nicidecum venită prin drept divin, ca restul monarhiilor istorice. La 2 decembrie 1804 a fost încoronat ca împărat de către Papa Pius al VII-lea, în catedrala Notre Dame de Paris, într-un impresionant ceremonial. Un gest insolit: acela de a-i smulge coroana imperială din mâinile papei și a și-o așeza singur pe cap, după care, i-a așezat, tot singur, coroana pe cap Josefinei. Dând dovadă de o memorie prodigioasă, Napoleon relatează în detaliu, toate bătăliile avute, exilul pe Insula Elba, reîntoarcerea în Paris, înfrângerile și trădările și din nou exilul, de data aceasta pe Insula britanică Elena. Aici este primit cu entuziasm, localnicii fluturându-și pălăriile și batistele în semn de salut. Săvârșindu-și viața la doar 52 de ani, Napoleon avea să aibă parte de onoruri militare în Franța, abia în 14 decembrie 1840 când trupul i-a fost reînhumat în capitala Franței. O altă ședință ocultă l-a avut ca invitat pe Albert Einstein, spiritul căruia s-a prezentat imediat după invocare, materializându-se aproape instantaneu. El nu a mai avut nevoie să împrumute părți materiale din trupurile celor prezenți în camera albastră. Einstein le spune celor trei: ”La opt ani după moartea mea, mi-am experientat capacitățile mele extraordinare trecând ilegal, prin zid, într-o cameră de hotel din Ulm, orașul meu natal”. Și relatează întâmplări picante legate de această experiență. Un om care a trăit cu dorința de a înțelege natura prin cercetare nemijlocită. El le expune o biografie in nuce, adică foarte condensată. Se naște la Ulm în 1879, într-o familie de evrei. Absolvirea unui Institut Politehnic la Zürich l-a îndreptățit să ceară cetățenia elvețiană și a început să-și publice primele lucrări științifice. Acest savant de renume mondial a uimit lumea științifică, revocând radical știința universală, cu acea faimoasă ”Teorie a relativității restrânse”, apoi ”Teoria asupra gravității generale”, sau cum se mai numește ”Teoria gravitației”. Multe, multe alte teorii care au fost formulate, verificate și aplicate, sunt și astăzi valabile și puse în practică. Nu e deloc de neglijat faptul că Albert Einstein a primit în anul 1921 Premiul Nobel pentru Fizică, ”pentru ansamblul serviciilor mele în fizica teoretică și pentru descoperirea legii efectului fotoelectric”. Când în 1933, fizicianul emigrează cu soția lui Elsa definitiv în SUA, fasciștii i-au confiscat toate bunurile materiale rămase în Germania și i-au ars pe rug cărțile publicate. Moartea savantului la vârsta de 76 de ani a fost marcată în întreaga lume. El adaugă faptul că și acolo unde este, își continuă cercetările, descoperind că, de fapt, culorile cântă: ”Am descoperit că, prin vibrații, luminile curcubeului pot scoate o frumoasă melodie, că iarba verde își cântă și ea melodia ei, pe diferite nuanțe, că cerul albastru are melodia lui, uluitor de frumoasă, că, soarele, luna, stelele cântă și ele, cum se credea încă din vechime – că există o ”muzică a sferelor”. Această muzică este, deci, absolut reală, nespus de armonioasă, dar voi încă nu puteți s-o auziți...Când veți fi aici lângă mine, vă asigur că o veți auzi și voi”. Cea de a 6-a ședință este uluitoare, neașteptată. Ea îl are ca invitat, pe nimeni altul decât pe Hitler. Un om (care se credea supraom) și care, în perioada celui de al doilea război mondial, a hotărât soarta geopolitică a planetei. Ex-conducătorul Germaniei, Adolf Hitler. De data aceasta, materializarea lui a fost bidimensională. El a apărut într-o imagine oblică, proiectată ca pe un ecran fâlfâind. Avea un aer arogant, dictatorial, excesiv de înfumurat. Salutul lui și primele fraze, au fost fără echivoc: ”Heil Hitler! Onorați-l pe Hitler” Onorați-l pe Hitler! Ich bin erfreut Sie zu sehen! Da, sunt bucuros să vă văd și bucuros că m-ați scos, fie și temporar, dintr-un loc de chinuri cumplite!” Imaginea lui însă, după câteva minute, suferă o micșorare până al dispariție. Bătrânul inginer repetă experimentul și chemarea, stinge lumina și, de data aceasta Hitler apare în alt costum civil, cu cravată. Avea un aer de suferință și tristețe iremediabilă. Apelativul folosit, de data aceasta a fost: ”Stimatele mele gazde”, precizând că i s-a îngăduit să vină din nou, dacă renunță la reminiscențele emfatice ale personajului istoric. A mai adăugat că îi este rușine de acest nume cu care a însângerat istoria omenirii. El relatează povestea vieții, încă de la naștere, așa cum a descris-o și în cartea lui de căpătâi, ”Mein Kampf”. Faptul că a fost respins la Academia de Arte din cauza unei comisii de profesori evrei, simțindu-se nedreptățit, deși avea un talent neobișnuit la desenat, în sufletul lui de adolescent a declanșat o ură de moarte contra tuturor evreilor. Murindu-i ambii părinți, tânărul de 18 ani e nevoit să vândă mici tablouri pictate de el ca să poată supraviețui, împreună cu cei doi frați. Ascensiunea fără precedent a tânărului Adolf a uimit lumea, dar a și marcat-o pentru totdeauna. Se știe din istorie, ce a făcut dictatorul după ce a ajuns cancelar, apoi fürer. A intrat în istorie ca personajul cel mai negativ care a existat vreodată. În setea lui de ”spațiu vital” a încercat să-l imite pe Napoleon I, în privința extinderii teritoriului german și a dominației rasei așa-zis superioare. Și a reușit în are măsură. Când Damaris îl întreabă pe fostul dictator despre femeile din viața lui, acesta face unele destăinuiri intime. El recunoaște că a fugit cu un avion, împreună cu Eva von Braun până în Spania, la Barcelona, iar sosia lui, Friederich Hittorff împreună cu soția au fost sacrificați, devenind mari eroi ai Germaniei. El le mai vorbește despre holocaust, despre lagărele de concentrare, considerate ”cele mai mari pete de sânge pe harta omenirii”. Șase milioane de victime, cei mai mulți evrei, și-au pierdut viața în aceste lagăre de exterminare, despre care s-au scris tone de cărți. Bătrânul Iacobescu îi amintește de Diktatul de la Viena din 30 august 1940, în care, de comun acord cu Mussolini, i-a fost răpit României, nordul Transilvaniei, cu peste 2.667.000 de locuitori, în majoritate români și l-au cedat Ungariei, deși era un teritoriu pur românesc. Și inginerul îi face un adevărat rechizitoriu fostului dictator. În cele din urmă, Hitler își cere iertare și-i declară că el a fost o victimă, o unealtă în mâna lui Dumnezeu, care l-a predestinat să pedepsească poporul evreu, prin mâna lui. Ultimele cuvinte ale fantomei lui Hitler au fost: ”Iertați-mă, oameni buni! Rugați-vă pentru sufletul meu! Milă și iertare, oameni buni! Milă și iertare...Milă și iertare...” Fantoma lui s-a împrăștiat ca o ceață ori ca un fum de pucioasă. Acesta a fost teribilul om de fier al planetei, ”de a cărui umbră amenințătoare se ascundea chiar și soarele”. Seria spiritelor inferioare continuă cu un nou invitat: Iosif Visarionovici Stalin, fostul dictator sovietic. Din cauza încărcăturii negative, el s-a materializat foarte încet. Și el venea dintr-un loc de penitență și spera ca prin mărturisirile sincere în fața celor trei, să i se mai reducă pedeapsa la care era supus. Se știe că în perioade de criză istorică, apar oameni ca Stalin, ca Hitler. Calea i-a fost ușurată de predecesorul lui, Lenin. Provenea dintr-o familie săracă din Gruzia, ținutul Transcaucaziei, tatăl lui, cizmar, murind, pe când Iosif avea 11 ani. Mama lui era fiica analfabetă a unui iobag. A rămas văduvă cu patru copii mici de crescut, muncind ca spălătoreasă. Ceilalți frați au murit de mici din pricina bolilor și a mizeriei în care se zbăteau. La 15 ani s-a înscris la Seminarul teologic din Tiflis (Tbilisi), unde s-a remarcat ca un elev studios, un cititor însetat de cultură. Ca student teolog s-a înscris într-o organizație georgiană de socialiști patriotici, numită ”Mesami Dasi”, devenind un marxist convins. Înainte de a-și termina studiile teologice, el este exmatriculat din seminar, pentru propaganda lui marxistă. De atunci s-a alăturat grupurilor socialdemocratice, reprezentate de Plehanov și Lenin. A fost ales chiar și membru al conducerii Comitetului (clandestin) Social Democrat din Tiflis. Descoperit de poliție este arestat în aprilie 1902, stând la închisoare până în decembrie 1903. A fost chiar deportat în Siberia, de unde a fugit și s-a reîntors la Tiflis, unde s-a înscris în ramura bolșevică (majoritară), a citit toate lucrările lui Lenin. După înfrângerea primei revoluții din Rusia, din 1905 a devenit principalui lider bolșevic al regiunii Baku. Din 1912 gruparea bolșevică își ia numele de partidul comunist bolșevic, fiind ales ca membru în comitetul său central, luându-și numele de ”tovarășul Stalin”. Este numit director al primului ziar comunist ”Pravda” (Adevărul). În 1922 Lenin fiind bolnav, Stalin devine secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic), fiind al doilea, ca putere, după Lenin. După moartea lui Lenin, cei din grupul bolșevic de dreapta, din care făcea parte și Stalin, au câștigat lupta pentru putere, i-au arestat pe oponenți și pe miile lor de susținători, i-au decimat și i-au trimis în Siberia, după metoda marii purgații politice. După încheierea războiului și victoria armatelor sovietice, în 1947, au reușit să fabrice bomba atomică, intenționând să o folosească pentru a contribui la răspândirea și victoria socialismului și comunismului în întreaga lume. Era adulat, de la copiii de grădiniță până la bătrânii din colhozurile cele mai îndepărtate. Un cult al personalității exacerbat. La moartea lui au plâns popoare întregi și au ținut doliu mare. Și acestuia, bătrânul Iacobescu îi aplică un rechizitoriu aspru, numindu-l ”paranoic, bolnav de orgolii și un criminal feroce”. Și astfel, din practicanți ai experimentelor paranormale, se transformă în judecători aspri, reamintindu-le spiritelor, unele lucruri pe care acestea le voiau date uitării. Așa de exemplu, au fost crimele săvârșite de Stalin în timpul colectivizării, când grânele erau duse la export, iar mujicii săraci au ajuns să mănânce câini și șobolani, ba chiar să se mănânce între ei. ”Au murit atunci de foame – scrie autorul -, peste douăzeci de milioane de țărani și sute de mii de mujici nevinovați au fost duși în lagărele de concentrare din Siberia”. Alt amănunt demn de remarcat este faptul că Stalin este singurul care se răzvrătește împotrivia celor trei, cerându-le socoteală, de ce-l chestionează și-l judecă pentru ce a făcut în viață și chiar refuză să mai răspundă și să le dea explicații: ”Am făcut absolut tot ce trebuia făcut, tot ce-am vrut să fac, fiindcă eram puternic și fiindcă am fost o mare personalitate a lumii, pe când voi cine sunteți? Sunteți cumva vreo nouă instanță de judecată trimisă a mă rejudeca după ce am mai fost deja judecat o dată de cel mai înalt Tribunal existent în univers? Uoi, uoi, uoi! Ce v-aș mai fi învățat eu minte dacă aș fi acum ca atunci! Iar din clipa aceasta îmi rezerv dreptul să nu mai răspund la nici o întrebare de-a voastră sau să plec. Sunteți oare a doua justiție divină, judecătorii vreunui asemenea tribunal cosmic de faceți pe grozavii?” A opta ședință de spiritism i-a fost dedicată lui Winston Churchill, premierul britanic. Un amănunt amuzant: la invocarea numelui, a sosit un alt spirit, un scriitor purtând același nume cu vestitul Churchill și, când confuzia s-a lămurit, acesta a plecat, promițându-i-se multe rugăciuni pentru sufletul lui. Abia după aceea a apărut adevăratul Churchill. El le dezvăluie, după un lung salut în englezește, despre unele amănunte inedite din viața și activitatea lui. A început cu nașterea lui insolită, la șapte luni, într-un WC public, când mama lui ”l-a scăpat” în materii fecale, de unde a scăpat, acum făcând haz de necaz de originalitatea nașterii sale. Urmând studii militare, a avut o carieră strălucită. S-a distins în lupte, fiind înaintat la gradul de locotenent colonel. Apoi a devenit corespondent de război pentru ziarul ”Morning Post”. Luat prizonier de un bur, evadează din închisoarea Pretoria și după multe peripeții și călătorii cu trenul, a ajuns în Portugalia. La Consulatul Britanic a primit protecție, haine noi și cele necesare. Călătorind apoi cu vaporul spre Durban, a fost primit cu flori și stegulețe britanice fluturând, primit ca un erou, cu muzică militară. În anul 1900 ia startul în politica britanică, ales în Parlament ca membru al Partidului Conservator, apoi, din 1904, în Partidul Liberal. În anul 1911 este numit lord-amiral pentru a pregăti forțele navale britanice pentru o eventuală stare de război. După mai multe avansări, este numit între 1918-1921 ministru de război și al forțelor militare aeriene, apoi, ministru al coloniilor. În 1922, părăsește Parlamentul, revenind la Cammeră și peste doi ani, este numit ministru de finanțe al Angliei până în 1929. În 1939 acceptă funcția de lord-amiral al flotei britanice, dând ordin de atac împotriva submarinelor germane care amenințau flota civilă și militară britanică. Din 10 mai 1940 guvernul l-a numit în cea mai mare funcție după monarhul britanic, aceea de prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii. Se dovedește a fi cel mai mare orator pe care l-a avut vreodată Anglia, prin discursurile sale încurajându-i pe englezi și insuflându-le un puternic optimism. Între 1848-1854 scrie o lucrare monumentală în șase volume, ”Istoria celui de al doilea Război Mondial”, pentru care primește Premiul Nobel pentru literatură. După ce în 1953 suferă un atac cerebral, este silit să demisioneze din funcția de prim-ministru, dedicându-se scrisului și terminând o lucrare foarte importantă: ”O istorie a popoarelor anglofone”, bine primită de specialiștii din lumea întreagă. În 1965, atacul cerebral se repetă și în 24 ianuarie se stinge din viață, una din cele mai glorioase personalități universale. El le povestește despre întâlnirea cu Stalin la Ialta, pentru împărțirea sferelor de influență, printre care și România. Soarta a milioane de oameni a fost hotărâtă pe un simplu petec de hârtie! El precizează că acele țări din sferele de influență au fost împărțite, nu la Ialta, ci la Moscova. La Ialta au fost doar parafate, bifate. La sfârșitul convorbirilor, și Churchill, ca și Stalin îi întreabă, cu ce drept îl condamnă atât de aspru, încât se simte ca un inculpat în fața Tribunalului Internațional de la Nürenberg. ”Nu cumva vă credeți și voi niște mici judecători sau un nou fel de tribunal politic?” Câteva caracteristici generale ale spiritelor invitate în ”cabinetul” inginerului Petru Iacobescu: -Spiritele se materializează, preluând particule energetice de la ceilalți, de la scriitorul Codrin Elizescu și micuța nepoată a gazdei, Damaris, unele se materializează parțial, bidimensional, altele, instantaneu, tridimensional; -Ele nu au venit chiar de bunăvoie, ci cu aprobarea acelui Tribunal al Universului. -Când ajung aici, trimise de Autoritatea Divină, salută larg asistența, fie în limba maternă, fie în limba română; -Toți își cer iertare și cer rugăciuni pentru sufletul lor; -Își relatează cu minuțiozitate biografia, cu amănunte chiar picante; - Când dispar, salută ceremonios, prietenește; unii făcând chiar plecăciuni; -Ascultă întrebările celor trei și chiar răspund la ele și primesc admonestările celor trei, pentru faptele săvârșite, pe care le recunosc în cele din urmă. -Toate personajele sunt de notorietate publică. -Timpul lor de ședere în camera albastră este foarte limitat. -Cei trei spiritiști se instituie în fiecare caz în parte, întro ultimă instanță judiciară, una de natură transcedentară. O justiție imanentă, simbolică, necesară și terapeutică, pentru rănile țării. Cei trei reprezintă, din acest punct de vedere, emblematic, poporul român. Ei se documentează minuțios înainte de chemarea unui spirit, despre viața și activitatea lui. Să nu uităm, cartea este din categoria fantasy, literatură fantastică, întrețesută cu elemente reale dintr-un trecut care se poate verifica biografic și bibliografic. A noua ședință este rezervată pentru Roosevelt, al 32-lea președinte al Statelor Unite, unicul președinte american ales de patru ori la rând în această funcție, deși era infirm, în cărucior de invalid. Ascensiunea politică a fost fulminantă, până la prima funcție din stat. A devenit președinte, în anul 1933, într-o perioadă dificilă, în cea mai mare criză economică, Great Depresion, cu șomeri, deficit financiar, bursa prăbușită, companiile falimentau după principiul dominoului. El a realizat o reformă radicală (Noua Orientare), care a scos țara din criză. După ce afost ales a patra oară președinte, Roosevelt, în 1944, a mai trăit un an, săvârșindu-se din viață la 63 de ani. Imediat l-a urmat la președinție, vicepreședintele Harry S. Truman. Spiritul lui Beethoven a întrecut orice așteptare. Genialul compozitor s-a întrupat în mijlocul lor, într-o foarte bună dispoziție, arătându-se nespus de amabil cu ei. Apariția lui a avut loc pe fondul muzical al muzicii sale, iar compozitorul a apărut însoțit de un pian cu coadă, care, fiind prea mare, ieșea prin peretele camerei albastre. El a apărut cântând la pian, stând cu spatele la asistență, pe un taburet. Un pian mai mult imaterial, ca într-o hologramă. Piesa cântată a fost, ”Sonata Lunii”. După terminarea piesei, compozitorul s-a întors cu fața la audiență, salutându-i: ”-Bună seara, iubitele mele gazde-oaspeți ai scurtului meu concert....” El venea, după propria-i spusă, dintrun loc unde era foarte fericit, spre deosebire de viața pe pământ, care a fost pentru el, foarte tristă. Așa relatează autorul, apariția ”minunatului Ludwig, împăratul universal al muzicii simfonice”. El își prezintă succint biografia, cu amănunte inedite. În timpul vieții sale s-a născut un mit despre el: ajunsese să se spună că e cel mai mare compozitor care a existat vreodată. El își relatează și drama pe care a trăit-o, pe când compunea Simfonia a IX-a, când nu mai auzea nici un sunet. Între el și lumea sonoră se ridicase un zid, o barieră definitivă și de netrecut. Nu mai putea nici dirija, nici susține concerte în public. În această dramatică situație, Ludwig s-a retras din lume și a trăit singuratic. El descrie în cuvinte patetice, suferința lui și felul cum a compus ultimele lui lucrări geniale: ”Memoria sufetelor din afară, ucise de nervii morți ai urechilor mele, se răzbuna, parcă, cu o forță necunoscută, încercând ea, de acuma, să fabrice, în interiorul capului meu mărețe cascade sonore și explozii de sunete noi, de armonii copleșitoare, neauzite de nimeni înaintea mea, care cereau să expandeze în fiecare clipă și să se reverse pe știmele de hârtie. Atunci elaboram milioane de note armonioase în gând, iar ele, ca niște liane melodice, se brodau și se aranjau arhitectonic în simfonii, sonate, cantate, oratorii etc. Exploram cu durere numai spațiul interior, izvorât din mine, căci nu puteam altfel. Aceste melodii imaginare prindeau viață cu linii noi de forță armonică și-mi înlocuiau cu succes lumea sonoră din afară, dispărută pentru totdeauna. În felul acesta am putut recrea eu sunetele naturii în Simfonia a VI-a (Pastorala), sunete izvorâte din vechi amintiri sonore și idilice, ajutate de o imaginație transfigurativă ușor de descifrat”. Când ochii i s-au închis pentru totdeauna, după o viață dedicată muzicii, un cor de îngeri, când a trecut barierele cerului, l-au întâmpinat interpretând cu niște voci superbe, un fragment din Missa Solemnis, compusă de el. O primire elogioasă și un fel de omagiu cu care îl răsplătea Divinitatea. Peste 50.000 de oameni au participat la înmormântarea lui, una din cele mai glorioase din acele timpuri. Leonardo da Vinci este următorul vizitator al camerei albastre. Acesta a venit cu greu, după patru zile de încercări și nu s-a materializat complet. Personalitate centrală a Renașterii, cel mai mare geniu ce l-a produs vreodată omenirea. El s-a prezentat sub forma unui bust vorbitor. Însuși Leonardo mărturisește despre sine: ”Gândurile mele scrise sau concretizate prin lucrări de artă plastică cred că au fost mult mai importante decât persoana mea modestă ridicată din lumea de mijloc a Italiei secolului al XVI-lea...” Intră ucenic la pictorul Antonio Verrocchio, la atelierul lui din Florența, ucenicie care dura pe atunci șase ani. Muncind din greu, cu meticulozitate, dar și prin ambiție și practică, a devenit foarte experimentat. Își consacra o mare oarte din timp copierii unor lucrări ale unor maeștri. În 1472, la vârsta de 20 de ani, devine pictor oficial, membru și salariat al breslei pictorilor afiliați la Bazilica Sf. Lucca. Avea dreptul să-și deschidă, cu această ocazie, propriul atelier-școală, unde putea angaja profesorimaeștri ca la școala lui Verrocchio. Un lucru inedit s-a întâmplat, pe când Da Vinci le expunea în amănunt istoria picturilor sale celebre: Gioconda, Adorația Magilor, Fecioara Maria cu Copilul și Sfânta Ana cu Mielul. Pe măsură ce maestrul vorbea, în dreptul draperiilor din camera albastră, au apărut în mărimea originalelor, acele tablouri splendide, care au și dispărut, în câteva secunde. Pictor, inginer, muzician, arhitect șef, inginer, consilier personal al regelui, sculptor, poet, geologist, optician, anatomist, botanist, psiholog, astronom și filozof, la curțile cele ai înalte, acest spirit enciclopedic a strălucit în vremea lui, elaborând lucrări în fiecare din acest domeniu. A lucrat la construcția unor aparate de zbor, a proiectat numeroase mașini (de săpat, mașini de război, catapulte militare, un fel de tanc, mașini tipografice, cuptoare metalurgice). Știa să cânte la vioară și la liră, a construit o liră și o vioară numai din piese de argint, după cum meționează Vasari în cartea sa. Autor a circa 1000 de invenții, amplu desenate și descrise mai mult teoretic, cu posibilități de a fi create, după schițele lui. Chiar în zilele noastre sunt folosite unele din invențiile sale: aerul condiționat din locuințe, ceasul deșteptător, rulmenții, automobilul, aparatul de fotografiat, submarinul, aruncătorul de flăcări, elicopterul, parașuta, tunul, șrapnelul, telescopul, podurile suspendate ș.a. Ultimele invenții: lanțul de bicicletă șI WC-ul cu apă. Spre bătrânețe, regele Francisc I îi oferă o pensie viageră și titlul de ”Pictor, inginer și arhitect de onoare al regelui Franței, tehnicianul șef al statului”. Dar și un castel în localitatea Cloux, aproape de Amboise și de râul Loire. La moartea lui, a lăsat prin testament săracilor o mare sumă de bani, parohiei Saint Lazarre 70 de soldi, studentului său Francesco Melzi – cărțile, restul pensiei și instrumentele, servitorului său Batista și lui Salai – viile din Milano. În 1519 în 2 mai a suferit un atac cerebral. În aceeași zi a murit în brațele regelui. Avea 75 de ani. Ilustrul om a lăsat posterității o moștenire colosală de care și astăzi se folosesc oamenii de știință. Ultimele sale cuvinte scrise au fost: ”De vreme ce am crezut că știu să trăiesc, trebuie acum să învăț și cum să mor”. El îi gratulează pe cei prezenți în camera albastră, cu apelativul ”copiii mei”. O nouă încercare de a-l aduce pe Eminescu – singurul spirit român, face obiectul celei de a 12-a ședințe. O ședință scurtă și plină de simboluri, dar și cea mai emoționantă. Viziunea nu avea nimic în comun cu ședințele precedente. Întrun cadru insolit, apare un stîlp, tineri lățoși iubitori de muzică rap cântă în jurul stâlpului, iar un bărbat mai în vârstă a apărut în mână cu o carte pe care scris: ”UN POET PERIMAT: EMINESCU. Apoi apar alți tineri, adepți ai muzicii metalice, care împing un tânăr frumos, cu pantaloni negri și cămașă albă, pe care-l leagă de stâlpul infamiei, după care îi pun o coroană de spini. Toți încep să-l scuipe și să cânte muzică satanistă bătând ritmic din palme. Viziunea nu s-a terminat în acest mod scandalos. Din înălțime au apărut două ființe strălucitoare, doi îngeri care îi lovesc pe cei patru intruși. Aceștia se micșorează până la dimensiunile unor șobolani și sunt aruncați în focul apărut ca din pământ. Îngerii îl dezleagă pe tânăr, stâlpul dispare și în locul lui apare un lujer gigant de crin. Coroana este prefăcută într-o cunună de laur. Aceste ființe supranaturale erau: ÎNGERUL OCROTITOR AL ROMÂNIEI și ÎNGERUL POEZIEI. Materializat mai întâi în tânărul de 20 de ani pe care-l cunoaștem din fotografii, Eminescu se maturizează treptat, până la înfățișarea de la 33 de ani. El le spune celor de față, cu voce sonoră și melancolică, întrebându-i de au făcut cu Tara lui, mândră, ”de-i plâng de milă munții și colinele, apele, grădinile?” După ce le-a recitat un fragment edificator din poezia sa, lăsându-le ca mesaj să nu tacă, ci să elibereze țara de incompetenți, a binecuvântat România, rostind o rugăciune pentru ea și în acest timp, o rază proiectată parcă din Luceafăr, care l-a cuprins și l-a purtat ca un vehicol diafan spre punctul îndepărtat și misterios de unde a fost proiectată. Apoi a început să se înalțe încet, ca niște aburi de lumină orbitoare care emanau un puternic parfum de flori de tei. Seria ședințelor se încheie brusc, iar autorul, oferă în Epilog explicația acestor experiențe. Dar, nu în context obișnuit, ci la sediul Securității, unde, scriitorul Codrin Elizeanu citește declarația bătrânului Petru Iacobescu. Toate aceste ședințe de spiritism nu sunt altceva decât ședințe de hipnoză regresivă prin care, cei doi, Codrin și Damaris, își închipuie că văd și aud spiritele unor oameni mari, materializându-se și vorbindu-le în dulcea limbă românească. Deci, totul nu a fost decât hipnoză! În toată cartea se remarcă acuratețea stilului, un dar al relatării care este, nu al celor invitați să-și relateze viața, ci al autorului însuși, prin elemente comune, preferința pentru detaliu, elocința, alegerea cu grijă a cuvintelor, a frazelor, semnul unei distincții și a unei arte desăvârșite a scrisului. Relatările sunt antrenante, spumoase, nu sunt deloc sumbre, înfricoșătoare, cum ar trebui să fie o discuție între două lumi, colocvii între vii și morți. Câte spirite, atâtea povești extraordinare de viață. Lumea este însetată de experiențe supranaturale, de inedit. Pentru iubitorii de adevăr istoric, cartea este un ideal ghid, lăsând la o parte colocviile cu spiritele. Este o carte de informare și documentare istorico-științifică, scrisă cu toate ingredientele unui best-seller. Cartea este rodul cercetărilor multor ani, în care studiul, referințele biografice, împletite cu fantezia autorului, au dat naștere la o lucrare memorabilă. Această modalitate literară de a introduce personaje istorice cu biografiile lor, într-un context actual, este foarte interesantă Finalul este pe cât de neașteptat, pe atât de insolit. Deloc nevinovate, cercetările ofițerilor de Securitate vor avea ca rezultat, uciderea fetei pe trecerea de pietoni, apoi, fuga scriitorului în U.S.A. iar la revenirea în țară, știrea că inginerul Petru Iacobescu fusese internat într-o clinică de neuropsihiatrie și nu s-a mai știut nimic despre el. Din toate, rămân informațiile, deosebit de interesante, privitoare la marile personalități ale lumii, pe care autorul, le oferă sintetic, sub această formă literară a scrierilor fantasy. Dar și o undă de neliniștire care oferă prilej de meditare, privitor la libertatea de gândire și libertatea de spirit, a oamenilor în regimul trecut.

Cezarina Adamescu
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romnia
Istoric ;i critic literar





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!