poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 241 .



Avatarurile democrațiilor
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [marin.mihalache ]

2017-08-22  |     | 



După calendarul chinezesc suntem ȋn anul “cocoșului cel roșu ca focul”. Nu se știe sigur despre care cocoș să fie vorba ori dacă în era mercantilismului fără de granițe, a capitalismului global, simbolismul și previziunile calendarului și ale zodiacului chinezesc au și aplicație extrateritorială. Un cocoș este de obicei semn de prosperitate la casa omului dar și de opoziție și confruntare dacă se întâmplă să mai fie și alți cocoși ȋn ogradă. Și după cum se pare, sunt acum cel puțin doi sau trei cocoși care cântă pe același gard. Dar cum pragmatismul american și confucianismul chinez sunt două filozofii și ideologii politice ȋn mare măsură compatibile ȋn ceea ce privește imperativul practic de judecată, contrar aparențelor și a inerentelor tensiuni și un cocoș și ceilalți vor trebui poate doar să-și reajusteze strategiile și planurile de conviețuire și de distribuiție cât mai avantajoasă a resurselor economice și a piețelor de desfacere. Ceea ce deosebesc ȋnsă, cel puțin până acum, cele două sisteme politice de guvernare, american și chinez, de care depinde în mare măsură mersul lumii sânt ȋnsă stilurile de conducere, avatarurile democrațiilor, autenticitatea exercitării voinței de putere a electoratului, „vox populi, vox Dei”.

Încă ȋnainte de amurgul revoluției culturale chineze, Deng ar fi anticipat reȋntoarcerea voinței politice a dragonului la doctrina progresului economic ȋntr-un context capitalist integrat global spunând că nu are importanță ce culoare are pisica, albă sau neagră, important este dacă prinde sau nu șoareci. La ȋnceputul anilor 1970, ȋntrebat de un ȋnalt demnitar al diplomației americane ce părere avea despre Revoluția Franceză de la 1789, Zhou tovarășul de disensiune antimaoistă al lui Deng, ar fi răspuns că ȋn 1970 era prea devreme să-și dea seama de impactul acelei revoluții. Nici la ȋnceputul noului mileniu, după cum se pare, elita chineză nu are totală ȋncredere ȋn simbolurile revoluțiilor democratice franceze ori americane din secolul al 18-lea, nici ȋn propriile experimentări cu avatarurile democrației proletcultiste din secolul al 20-lea. Liderii chinezi au ȋnsă ȋncredere și ȋși pun toate speranțele și resursele la bursa confucianismului și a pragmatismului, controlate prin monopolul puterii politice centralizate acasă și extinse economic prin arterele comerțului global. La acestă expansiune economică pragmatistă și eficientă se pare ca a răspuns ȋn parte electoratul american, sistemul democratic al lumii noi, aripa mai mult sau mai puțin conservativă a vulturului pleșuv, la ultimele alegeri.

După cum bine se știe, ȋncepând cu secolul al 18-lea, poate mai ceva mai devreme, un incendiu de idei iluministe și raționaliste a cuprins mai ȋntâi Europa și Lumea Nouă. Apoi acel incendiu a cuprins și a transformat lumea din temeliile acesteia istorice și politice punând bazele erei noi a democrației moderne. Focul acela de idei progresiste continuă să lumineze, să inspire, să agite și să tulbure lumea din orientul apropiat până la cel ȋndepărtat, de la vest la est și de la un pol al globului la celălalt. Lumea ȋntreagă vrea pâine, circ, fericire, libertate și egalitate, vrea democrație. Democratia, deși concepută ȋncă din antichitate, este însă un proces, un proiect ȋncă ȋn stadiul de construcție. Așa cum s-a spus, nu s-a dovedit a fi un sistem politic perfect, ȋnsă până se decoperă altul mai bun, democrația rămâne cel mai echitabil sistem politic conceput de mintea omenească. Astfel ȋncât și cele mai despotice și tiranice regimuri politice nu ezită să pună eticheta, marca „democrație” pe ambalajul materialului propagandistic al acestora.

Dacă pentru lumea antică paradoxul „democrației”, după care poporul ar trebui să fie deopotrivă condus și conducător, era considerat a fi o formă inferioară de guvernare ȋntrucat se putea lesne transforma ȋn anarhie sau tiranie, pentru lumea moderna ȋnsă democrația este considerată a fi forma cea mai rațională și firească de guvernare. Atât democrația antică dar mai ales cea modernă se bazeză pe drepturile „naturale”, ȋnăscute ale omului, pe voința politică a majorității care votează. Sub influența filozofiei stoice dar mai ales a tradiției teocratice iudeo-creștine se presupune și un fel de status „divin’, un drept dobândit, inerent condiției oamenilor care se nasc egali dat fiind că toți sunt creați după același chip al lui Dumnezeu.

Istoria a dovedit ȋnsă că democratia nu este o „panacea”, un aparat electronic dotat cu inteligență artificială care să se poată instala și funcționa peste noapte oriunde, fără a se pregăti mai înainte terenul politic,economic, social și cultural, oricât de convingătoare ar fi manualele de instalare și funcționare și oricât de aprige și aprinse ar fi aspirațiile de transformare socială și politică ale neamurilor. O societate cu adevărat democratică are nevoie mai înainte de omul nou, de caracter, drept, etic, ȋnduhovnicit, capabil să se respecte pe sine și pe ceilalți ca pe sine ȋnsuși. Aici s-ar putea să fie punctul vulnerabil sau cheia autenticității sau a falsității unui sistem democratic față de altul. Fiindcă democratia nu este numai un sistem politic și economic istoric, ci ȋnainte de toate este o atitudine fundamentală de viață, de conștiință, față de locul și valoarea omului ȋntr-o anumită societate și ȋn această lume. Pasărea Phoenix se renaște de multe ori din cenușa istoriei, dar de fiecare dată ȋi trebuiește timp să ȋi crească aripile din nou, să ȋnvețe ca vulturul să planeze folosindu-se ȋnțelept și iscusit de curenții timpului pentru a ajunge la destinație cu turbulența cât mai scăzută, ferită de intemperii sociale și furtuni politice.

Fiindcă, iată, spre deosebire de sistemele cu adevărat democratice ȋn care s-a pornit de la realitatea naturală din om, sistemele politice și democratice create după modelul patului lui Procust, de omul fără nici un Dumnezeu, au forțat și forțează istoria să-și ȋntoarcă filele partiturii corului monoton, la unison. După ale cărui calapoade trebuie ca toată lumea, „nolens volens”, să se alineieze tacită ȋn aceeași ritm și direcție a marșului colectivistic. O astfel de așa zisă democrație a fost de multe ori impusă ȋn numele libertății și a egalității, impusă ca o necesitate „naturală” a conviețuirii. Colectivitatea, masele, majoritatea nu s-au dovedit însă ȋntotdeauna a fi sinonime cu „democrația” „dreptatea” sau „adevarul”. După cum a fi ȋn minoritate ca număr nu ȋnseamnă a fi mai departe și de adevăr, de ceea ce este „drept” și echitabil. Ecuația axiologică a raportului dintre „majoritatea” și „minoritatea” de opinii și de voturi nu este doar o funcție care se creează ori se impune „ad-hoc” ȋntre categoriile de „cantitate” și „calitate”. Este vorba de un sistem mult mai complex de organizare și imprevizibil datorită complexității și a relațiilor create între numere și termenii ecuației.

De asemenea, uniformitatea nu ȋnseamnă neapărat unitate, fiindcă unitatea implică ȋn mare măsură existența unui sâmbure de adevăr, a unui anumit criteriu de valoare, pe când uniformitatea este expresia colectivismului forțat, a ȋnstrăinării de sine, a singurătății ȋn mijlocul mulțimii, a turmei. Însăși rezultatele ecuației valorice ȋntre libertate, egalitate și solidaritate au variat ȋn timp și spațiu, astfel când s-a exagerat importanța egalității s-a ajuns la pierderea libertății pentru sute de milioane de oameni, iar când libertatea a devenit aspirația primordială, implicit echitatea și egalitatea au devenit noțiuni formale, slogane electorale. De aceea, principiul „vox populi, vox Dei „ („voința poporului este voința lui Dumnezeu”), după care poporul trebuie să fie liber să aleagă guvernul pe care și-l dorește este benefică mai ales dacă se stabilește și se ȋnțelege dintru ȋnceput ce este mai important pentru majoritate: „voința” poporului ori „binele” poporului, care este partea care i se cuvinte majorității sociale, colective și ce rămâne pentru individualitatea spirituală, minoritară, care este partea economică a leului și ce mai rămâne după aceea de ȋmpărțit majorității clasei mediane ori a păturii paupere.

Însăși esența noii credințe democratice, „libertate, egalitate, fraternitate” , credința ȋn drepturile „universale” și „divine” ale omului, ȋncercând cu orice preț să anuleze diferențele „naturale” și „accidentale” dintre oameni și absolutizând forma ȋn detrimentul substanței și al chintesenței, ȋn anumite momente și circumstanțe istorice s-a transformat ȋnsăși ȋntr-un fel de prozelitism religios, pseudo-mesianic care din nefericire pentru toți sau cei mai mulți a adus cu sine războaie și sângeroase revoluții sociale, revoluții care de multe ori au sfârșit ȋn tiranie, anarhie, demogogie și dictatură totalitară. Odată instalate la putere astfel de regimuri „democratice” au uitat de avântul lor „revoluționar-mesianic”, complăcându-se să rămână ȋn starea „status quo”, de menținere la putere a reprezentanților democrației, nu a principiilor democrației „per se”. A fi continuat mai departe ȋn „spiritul revoluției” ar fi ȋnsemnat să accepte propria lor anihilare. De aceea acest fel de dogmatism „democratic” a devenit prin sine un obstacol ȋmpotriva adevăratei democratizări.

Mitul suveranității populare, acea falsă și voit greșită ȋnțelegere a voinței „majorității” cu dreptul de veto dăruit de legea naturală de a conduce „minoritatea” de multe ori spirituală și intelectuală, poate frâna eficacitatea și creativitatea și ȋncuraja prin însăși structura și interesul de clasă corupția și mediocritatea, răul și non-valoarea. Chiar și ȋn societățile cele mai democratice cu putință se poate vorbi și de o anumită calitate a libertății, egalității și democrației, nu numai de numărul de drepturi recunoscute și respectate. Unul din testele istorice de verificare a autenticității și veridicității unei democrații este și acela dacă sistemul politic și social respectiv asigură cetățenilor doar drepturi ȋnscrise pe hârtia velină a constituției sau dacă ȋn același timp încearcă și reușește în bună parte să ofere și posibilități economice, sociale, culturale corespunzătoare, astfel ca drepturile politice să nu rămână doar literă de lege, ci să devină și realitate.

Majoritatea oamenilor din această lume își caută fericirea ȋn această lume. Oamenii vor pâine, circ, fericire, libertate și egalitate, democrație. Paradoxul este însă că și după ce reușesc să aibe toate acestea și mai mult decât le trebuie, oamenii nu sunt însă fericiți, ori dacă sunt, această fericire este de scurtă durată. De pe culmile exaltării de moment se coboară repede la ceea ce de fapt sunt în intimitatea lor normală, firească, existențială. Mai mult, mulți se scufândă mai adânc în mlaștinile deznădejdii și ale alienării umane pierzându-și pănă la urmă chiar sufletul. Statisticile sorții câștigătorilor la loterie nu sânt deloc încurajatoare. Puțini oameni însă mai cred și mai așteaptă fericirea după ce trec pragul neființei. Oricât de nerealistici din punct de vedere pragmatic ar fi considerați aceștia, totuși nimeni de bună credință nu se poate îndoi de serenitatea și liniștea de pe chipul blând și senin al celor care prin har se învrednicesc să se înduhovnicească, să-și îmbunătățească spiritual condiția naturală, umană. Aceștia au decoperit taina unui alt fel de fericire care le este suficientă să trăiască împăcați în această lume, arvună divină și pentru viața eternă din lumea de dincolo.

Există deci și o cale aparte, strâmtă, a minorității credincioase, a cetei sfintilor, profetilor, eroilor, geniilor care cred că omul nu trăiește doar cu pâine și au ales să-și dedice viețile ȋn slujba și pentru binele comun, pentru pacea și binecuvâtarea celorlalți. Aceștia, urmând exempul cristic nu au pus la cale revoluții politice și sociale, nu au crezut doar ȋn democrație și ȋn drepturi egale, deși nu au negat binefacerile acestora, dar mai mult, au considerat drept fericită alegerea ca de bună voie cel dintȋi să fie cel de pe urmă și cei mai ȋnțelepți și puternici să slujească celor mai slabi și neputincioși. O adevărată și radicală răsturnare a valorilor lumii acesteia. Deși trăind ȋn lumea aceasta, dar nefiind ai lumii acesteia, sfinții au ȋncercat să schimbe lumea și omul din interior, spiritual, să ȋnvețe adevărul care ne face cu adevărat liberi. Pardoxal ȋnsă, Biserica, adunarea păcătoșilor care pocăindu-se au devenit sfinți, a fost dintru ȋnceput o democrație autentică, ierarhică și carismatică. De la Pentecost, dar mai ales ȋn primele secole ale erei de după Cristos, Biserica primară a luptat pe viață și pe moarte cu aroganța gnosticismului. A ȋnvins Biserica apostolică, a majoritatii celor săraci cu duhul, nu a gnosticilor aleși, ȋmbătați însă cu vinul cel tulbure al visării mistice. Dacă ar fi câștigat partida gnosticilor, și aceasta era posibil, Biserica n-ar fi triumfat istoric, ar fi rămas poate o sectă a aristrocrației spirituale, cu veleități intelectuale, cu ȋnvățături și cunoștințe tăinuite, inaccesibile omului de rând mai sărac la minte, dar poate mai smerit și curat cu inima. Cu toată superioritatea lor intelectuală gnosticii n-au reușit să înțeleagă și să treacă examenul „chenotic” al crucii, al golirii de sine, al jertfei de sine pentru binele comun, a omului de rând, frate cu Domnul.

Democrația modernă americană pare a fi sistemul politic și social care a preluat cel mai mult din zestrea tradiției iudeo-creștine cu privire la om și la rostul său ȋn aceasta lume. Dar depărtându-se ȋn timp de principiile deiste și secularizându-se, este ȋndeobște criticată că ȋngăduie și ȋncurajează nu atât valorile tradiției cât ideile, comportamentul și atitudinile care se dovedesc a fi cât mai populare, mai puțin restrictive etic, limitând astfel responsabilitatea morală individuală și colectivă. Procesul social și politic democratic american este ȋnsă suficient de flexibil și de comprehensiv și garantând opoziție, pluralism, criticism, toleranță, compromis ȋntre puncte de vedere diferite, reușește să corecteze prin vot excesele posibile ȋntr-o parte sau alta a orientării și a veleităților politice. Nu același lucru este ȋnsă posibil ȋn sistemele autoritare ȋn care nu există decât o singura voință, iar această voință nu este acea a poporului sau a lui Dumnezeu. Aici se află probabil gardul de despărțire ideologică și politică ȋntre noul pragmatism al democrației americane care se anunță și actualul confucianism pragmatic chinez, dilema de care ȋn ultimă instanță ar putea depinde care dintre cele două forme de guvernământ va reuși să câștige cursa economică globală dar și inimile și voința democratică a majorității, și prin aceasta care tip de democrație se va instaura ȋn ograda „transumană”, care cocoș se va auzi cântând de trei ori dimineața pe gardul vecinului.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!