poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1059 .



Între omul de carne și omul de gând
eseu [ ]
Constantin Stancu, Etemenanki (ultima săptămână), Editura Crono-Logia, Sibiu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ldaradici ]

2017-06-18  |     | 



Un bărbat și o femeie scriu istoria lumii,
unul pune un cuvânt, altul pune un alt cuvânt,
Dumnezeu le unește cu sânge, le zidește cu sânge,
așa începe orice poveste…
Ei scriu până se uită pe sine, privesc cum plâng statuile cu sfinți.
De frică vor respira cuvinte, vor plânge cu miei,
vor sângera cu lungi piroane…
Unii vor întreba unde sunt tâlharii, unde sunt cei care vor jefui
raiul de lumini și florile de miresme…
În aprilie, când toate revin la viață, Dumnezeu călca prin iarba
proaspătă,
peste insomnia pământului…
Atunci le-au crescut aripi celor doi și au început să cânte
un imn al mineralelor carnivore…
(Constantin Stancu, Statuile plâng cu sfinți)

Etemenanki (ultima săptămână) este volumul de poeme al lui Constantin Stancu, publicat la Editura CronoLogia, Sibiu, în 2014. Etemenanki, ne explică autorul într-un preambul, reprezintă „clădirea platformei de temelie a cerului și a pământului al cărei vârf ajunge în cer” (limba sumeriană).
Premisa este ambițioasă: dacă resursele planetei pentru un an se sfârșesc în septembrie și dacă a existat o ultimă săptămână pentru Iisus în care a lăsat câteva principii esențiale, cu toate că știa că într-o vineri va fi dat la moarte, oare există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare dintre noi? Astfel, septembrie va fi perceput ca o cumpănă, apogeu și crepuscul (vezi Septembrie cu ore moi), când din zi și din an a mai rămas puțin („anul se sfârșește în luna septembrie”), iar „timpul cade în locul frunzelor/ și copacii înnebunesc,/ zăpada e în alt veac,/ moartea nu este a noastră, e străină,/ dar o trăim flămânzi până la ultimul cer,/ până la ultima moarte din moarte.”
Volumul este conceput pe patru secțiuni: Turnul Babel (I), Semn într-o lume de fosfor (II), Ultima săptămână (III) și Starea de veghe (IV). Dacă primele trei cuprind câte un poem, ultimul conține circa treizeci de titluri.
Constantin Stancu s-a consacrat prin volumele publicate în ultimii ani ca un poet religios care își fundamentează lirica pe cunoașterea profundă a străvechilor mituri biblice. Simbolistica volumului depășește și de această dată pragul înțelegerii comune, semnificațiile parabolelor copleșind prin varietate și încărcătură semantică. Raportarea lor la destinul nostru se produce subtil, neofensator, învățătura vechilor pilde și imagini răzbătând, mereu actuale, peste milenii.
Istoria continuă, pare să ne spună poetul, repetându-se, reluându-se cu destinul fiecărui individ, cu fiece nouă generație, însă noi refuzăm să învățăm dintr-însa. Imaginea capetelor noastre ajungând pe aceeași „tavă a Salomeii”, în ciuda eforturilor medicilor care „au descoperit o tehnică de a transplanta/ capetele obosite pe trupuri tinere” este, pe cât de dezarmantă, pe atât de relevantă: suntem trupuri în derivă, oameni-de-carne, pierzându-ne capetele, în aceeași neostenită ambiție de a ne mima continuarea existenței cu iluzia de a fi stăpâni pe propriile vieți: „toți cei reîntorși pe trupuri tinere vorbesc între ei,/ au congresul lor, biserica lor,/ muzeul lor de tăvi de argint”, în final nedeosebindu-ne cu nimic de cei care s-au ambiționat cândva a ridica Turnul Babel: „Unii ajung în vârf/ și-n plină orgie își amestecă trupurile între ei,/ privesc de acolo, din înalt, câmpia Șinear,/ lacrimile lor picură în cer și/ șoptesc: etemenanki, etemenanki…” (Flacăra verde și câmpia Șinear…)
În viziunea poetică propusă de Constantin Stancu, revine apăsat această imagine a omului în divorț cu trupul său, delimitarea dureroasă dintre carne și spirit (întâlnită și în volumele anterioare), trupul devenind doar o materie amorfă din care noi înșine vom putea, într-o zi, „înmuguri”: „E o absență melodioasă în catedrala de frig/ și eu o știu și nu știu,/ cântând am să mă eliberez de trup…// E cântecul pietrelor care visează/ celulele trupului meu,/ din care mă trag,/ din care am înmugurit” (Catedrala de frig).
Povestea este istorie, de-acum. Se pare că mai întâi trebuie să sfârșești pentru a (re)începe. Moartea cărnii prilejuiește eliberarea și devenirea spiritului („de carne sunt în căutarea cântecului flămând de carne” mărturisește poetul în Cu vârful aripii). În cele din urmă, omul-de-carne ar trebui să devină om-de-gând: „când oamenii mor, atunci începe totul:/ dintr-o rădăcină umilă/ se avântă noile universuri, plus infinitul…/ Intră-n poveste cu toate slăbiciunile tale// fă-te gând, omule de gând” (Calendare imperfecte). De altfel, lumea întreagă în care ne amăgim că viețuim este o lume de carne în care „trupurile își aleg orele din ceasul cel mare/ de pe zid și/ nu înțeleg cine pe cine învinuiește,/ cine este moștenitorul sau martorul,/ precis cel bătrân ar dori să locuiască în trupul/ adolescentului,/ ei nu pot găsi echilibru între moarte și moarte/ pentru că toți au murit în clipa/ în care au intrat în carnea prezențelor” (Carnea prezențelor).
Astfel, fără a înțelege măcar, oamenii își pierd treptat identitatea, nici măcar morții nefiind scutiți de acest blestem în această lume în care zadarnic strigăm la stele, la arbori și vecini (căci nu mai există oameni, nici vecini, nici măcar dușmani), ca în cutremurătorul poem intitulat Singurătatea codului genetic: „Individul acela e surprins,/ cineva i-a luat locul în mormânt,/ pe bucățica aceea de pământ/ pe care era atât de sigur și atât de singur…” Și abia atunci, în singurătatea morții sale, realizează că totul începuse cu mult înainte, predestinat, chiar înainte de a se naște: „A înțeles greu că era mort de multă vreme,/ îngropat în trupul său până la umeri,/ până la ochi, până la gând…/ Așteaptă ca cineva să-i scrie Apocalipsa pe frunte…/ Nimic în plus, nimic în minus,/ doar singurătatea codului genetic…”
Într-un poem, o tânără se simte „străină în trup străin”, în altul scribul nădăjduind că se reîntoarce într-o altă ființă, uitând că „nu te poți baza pe trup” și așa mai departe.
Deși religios, credința, după mine, însemnând speranță, se pare că, cel puțin în poemele din Etemenanki, Constantin Stancu nu ne acordă nouă, indivizilor, vreo șansă. Și asta, pentru că am încetat să ne mai înțelegem între noi, nu ne mai cunoaștem, fiecare vorbind în felul său. Ar exista o cale, desigur, comunicarea cu Dumnezeu, fiind „cel mai accesibil,/ poți sta cu El de vorbă oricând” și nu e nevoie decât de „câteva cuvinte” care, „puse cap la cap/ ar putea forma un trup de carne” (Câteva cuvinte). De altfel, cuvântul/ vorba devine motiv esențial al volumului, căci dacă nimicul se sprijină „pe o infinitate de cuvinte” (Sfârșitul lumii), și raiul începe „cu un singur cuvânt” (Nimicul înmugurește), profeții care au scris în „cartea veche” sunt prefăcuți în cuvânt (Catedrale albastre), însuși scribul sfârșind prin a fi înghițit de propriile-i cuvinte (Umbra scribului). Imaginile se succed cu repeziciune: „un bărbat și o femeie scriu istoria lumii” până se transformă în îngeri, un om scrie cu degetul pe nisip numele lui Moise, Dumnezeu scrie cu degetul în carnea și sângele nostru, poetul își scrie poemul „cuvânt cu cuvânt”, acesta destrămându-se însă…
Un alt motiv este lumina, aproape blagiană, păstrătoare a memoriei („nimic nu se pierde în valul ei,/ nimic nu se câștigă în laptele ei”), aducându-și aminte atât de începuturile lumii, cât și de obsesiile și insomniile noastre: „Lumina este aceeași ieri, azi și mâine,/ în prezența ei lumea se face încăpătoare,/ cuvintele dau rădăcini subțiri și/ vocale discrete de clorofilă”. Lumina doar lasă urme, precum „urechea lui van Gogh,/ capul lui Caravaggio,/ oul din care a fugit Brâncuși” (vezi poemul-argument Memoria luminii, cu care se deschide volumul).
Ca și alcătuire, în unele poeme Constantin Stancu reia o formulă de-acum consacrată în alcătuirea pieselor sale: începutul constă în schițarea unui fapt, a unei mici întâmplări care prilejuiește și, implicit, motivează devenirea, ramificarea poemului (sunt poeme arborescente, răsărind și sprijinindu-se pe aceste acte lumești ca pe niște rădăcini): „În seara aceasta s-a întâmplat ceva,/ am uitat caietul deschis pe masă,/ apoi am regăsit paginile scrise,/ un scris cumva cunoscut…” (Istorie); „Aventura începe/ după ce flăcăii au aruncat ultima fărâmă de pământ/ peste mormânt” (în Pământ și gigabytes). Începuturile textelor devin, astfel, pretexte pentru ceea ce urmează. Alte poeme se deschid cu definiții metaforice: omul e doar „umbra pe memoria sa” (Diamantul), întoarcerea acasă, „un ritual din care redescoperim numele dintâi al lucrurilor”, acestea conturând aria tematică și fixând motivele ideatice pe care se vor clădi ulterior imaginile-idei. Dar există și poeme prilejuite de note ale observațiilor pe care le face scriitorul în „rătăcirile” de peste zi, posibile însemne dintr-un pseudojurnal liric: „Iarna s-a retras în nori,/ răspunsul meu nu a venit la chemarea glasului” (Catedrala de frig) sau „Pisica stă pe covor, tolănită,/ ne privea cu ochi sinceri” (Secretul).
Lumea noastră este „locul unde se poate întâmpla orice”, „nu mai avem timp”, „suntem muritori în uniforme de aer”, mereu ne scapă ceva important și din pricina asta nu ne zărim umbra „pe mâinile lui Dumnezeu”, preocupați de „sfârșitul lumii”, ne scapă „adevărul miriapod”… Acestea fiind doar o mică parte din semnificațiile din Etemenanki, această carte pe cât de dureroasă, pe atât de necesară.
L-am rugat pe Constantin Stancu să-mi scrie câteva cuvinte despre cum a început povestea acestui volum atât de grav, atipic, singular. Iată cuvintele domniei sale:
„Cartea reprezintă viziunea consolidată în mintea unui om la o anumită vârstă (în cazul meu, 60 de ani). Fiecare, singuri sau în asociere cu alții, construim turnuri pentru gloria zilnică, încercăm să-l prindem pe Dumnezeu de picioare, nu observăm că el a venit la noi, e în câmpia sângerie. Energii risipite care topesc resursele de orice fel mai repede, rămâne omul gol în fața istoriei. Cartea este optimistă, există valorile care sunt prezentate în poemul care sparge povestea: ultima săptămână a lui Iisus pe pământ când, sub presiunea morții iminente ca om, agresat de cei din jur, prin răspunsurile și faptele sale, ne lasă valorile de care avem nevoie pentru viața noastră, acestea încep cu dragostea și arată sensul, ieșirea de serviciu din istorie. Evidența acestei ultime săptămâni ne scapă, ar trebui să fie în aprilie, dar omul o găsește în septembrie, luna în care resursele planetei și plantei de pe această planetă s-au epuizat pentru anul pe care tocmai îl trăim citind aceste poeme... Nimic deosebit, sunt știrile noastre de fiecare zi, iar starea de veghe este soluția... În loc să fim atenți la mesaj, ne lăsăm prinși în plasa cuvintelor care nu mai pot fi zicere... Poezia, misterul acestor zile...”
(Convorbiri literare, 2015)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!