poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 659 .



Zero, sau nimic?
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Babbba ]

2017-02-22  |     | 



Mi-am pus mereu întrebarea dacă aș putea vreodată să scriu despre un subiect atât de greu. Oare există chiar ”nimic”?
Să presupunem pentru început, așa de amorul artei, că există. Îl simbolizăm cu ”0” și nu de dragul matematicii, ci mai degrabă de dragul fizicii, imaginându-ne o spațialitate vidă, mărginită, în care percepțiile noastre sunt absolut inutile, deci, ”nimic”, pe înțelesul nostru generat de percepții, ar fi termenul cel mai potrivit. Folosind banala metodă de reducere la absurd, deci presupunând că există acest ”nimic”, ar însemna mai întâi de toate să admitem ruptura spațiului care se consideră (oarecum demonstrat) a fi continuu și infinit. Deci, logic, din start greșim undeva, fără a mai fi nevoie de alte speculații, sau dovezi. Introducând în ”ecuația logicii” factorul timp, care până la urmă, tot o chestie de percepție este (înainte de a fi orice altceva), ne-am trezi automat în fața unui paradox: în ”nimic”, neexistând percepții, deci nici dimensiuni, automat nu există timp așa cum îl înțelegem noi acum. Oare, așa să fie? Ăsta să fie argumentul suprem al celor care susțin că după moarte nu mai e ”nimic”? – sau, cei care, ignorând credința (ori de care...) și legile universului, necunoscute încă, sunt niște zero absoluți? Parcă, parcă înclin să iau de bună ”coda”. De ce? ”Moartea clinică”, așa-zisă liberă de orice percepții, mi se pare cel mai bun argument până în prezent. Doar ca o tranziție lină către profunzimea orizontului neștiut aș include, pur imaginativ și de suprafață, somnul, sau anestezia generală, iar timpul s-a scurs, chiar și pentru tine, deși nu l-ai perceput. Vrei dovezi? Ia oglinda!

clepsidra de bronz photo imagine.jpg

Legat de asta, cred că este de datoria noastră (în fața universului) să murim fericiți. Cum spuneam odată, (v. ”speculația unui sequencer”) privit prin prisma percepției, timpul este o funcție (ca variabilă) de ea însăși, un fel de f(t)=t+Δt, unde Δt, reprezentând percepția, poate avea atât valori pozitive, cât și negative. Deci timpul nu poate fi perceput altfel decât relativ și de la individ la individ, diferit. A te apropia cât de cât de valorile t absolute, ar presupune să n-ai în primul rând niciun fel de sentimente: să fii gol, nici măcar robot, un simplu ambalaj care împachetează o lipsă de substanță. Exclusă o astfel de uniformizare. Radicalizând simbolic Δt, practic suntem confruntați în extremis cu: maximă comprimare (valori negative) = maximă fericire, iar maximă dilatare (valori pozitive) = maximă suferință (și totul +/- în jurul lui t ca valoare absolută). De când ne știm, am căutat neîncetat maxima fericire și pe cât posibil s-o obținem cu maximă viteză. Greșeala, zic eu, ar fi în primul rând să alegem prioritar scurtăturile, un fel de radicalizare și re-radicalizare repetată a unor frustrări, lăcomii, sau neîmpliniri (care nu pot avea alte valori decât pozitive), deci în niciun caz nu ne-am apropia de țel, decât iluzoriu, pentru că t+ Δt, sau t+√n din Δt, tot mai dilatat ca ”t” va fi oricât am re-radicaliza. Deci, ideea ar fi, impropriu spus, și sub forma unui artificiu: ”să trișăm”. De exemplu, ajunși într-un punct cât de cât convenient, (să zicem în urma unei împliniri oarecare, dar reale, nu ”fake”), de relativă stabilitate, (chiar dacă nu congruent neapărat spre confort), iar pentru asta trebuie să muncim, am putea să ne mințim exponențial prin autosugestie că suntem la un pas de fericire, un fel de Δt la puterea ”n”, de care ne bucurăm și n-am vrea să se piardă, (practic ne agățăm și tragem de el) căruia să-i conferim o adevărată consistență și astfel să conteze cu adevărat în ecuația speculativei fericiri. Dă cu virgulă, normal, dar cine ne oprește să facem asta, să câștigăm timp? Altfel spus: nu-ți bate joc de lucrurile bune pe care le-ai făcut în viață, fi permanent călăul propriului negativism care zace în tine și lasă universul să-și facă treaba, pentru că automat te va inunda cu energie pozitivă compensatorie, iar răspunsul lui e promt și fără greș. S-ar putea spune că ai mai făcut un pas spre fericire, iar optimismul poate avea o doză de prostie, dar greșeală, sau cu atât mai mult, crimă, n-a fost niciodată. În plus, ca un bonus deloc de neglijat tot de la ”mama natură” vei vedea că ești mai sănătos, cu toate că t ”butonează mîrșav” împotriva ta. Dacă cu Δt ne mai jucăm cât de cât, cu nenorocitul de t n-avem nici o șansă.
Amos 6:10 Când unchiul său va lua pe cel mort să-l ardă, ridicându-i oasele din casă, și va întreba pe cel din fundul casei: «Mai este cineva cu tine?» acela va răspunde: «Nimeni»… Iar celălalt va zice: «Tăcere! Căci nu trebuie să pomenim acum Numele Domnului!»
Cred că cel mai aproape de acest citat, ca esență artistică, rămâne tot Brâncuși cu ”Masa tăcerii” și am să motivez asta în felul meu, printr-o experiență personală, să zicem pur intuitivă. O să încerc să vă reproduc emoția simțită atunci:
”Încerc să mă delimitez de curentul de opinie, de influențe, de interpretări și fac abstracție de faptul că este opera unui mare artist. O privesc „în gol” de la înălțimea celor 1,80 m pe care îi am. Din nou văd clepsidre în cele douăsprezece ceasuri, înlănțuind feciorelnic hora nesfârșită a timpului. Mi-aduc aminte că sunt aproape bătrân, un orologiu ruginit și uitat, dar brusc ceva mă hrănește dintr-o dată cu tinerețe. Parcă plutesc. Simt nevoia instinctivă să o privesc de sus și mi-o imaginez în fața ochilor din plan vertical. Fixez, fără să vreau, exact centrul mesei, orbindu-mă cu alb. Extraordinar! Cele douăsprezece explozii solare echidistante în jurul fixației mele încep să pulseze: apar și dispar. Sunt suflete nepieritoare, modificându-și forma, gravitând angelic în jurul purității albe. Am revelația sufletului fără vârstă cu credința în Dumnezeu și mă simt tânăr…. Sunt fericit.”

Încercați vă rog acest mic experiment: fixați cu multă atenție și concentrare (+) din centrul gif-ului. Spuneți-mi ce ați remarcat.


MT photo iluzie.gif


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!