poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 412 .



Omul
eseu [ ]
fragment din lucrarea Antropoteism

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2016-11-07  |     | 



Un proiect în continuă devenire. E firesc să ne întrebăm: și până când? Mai întâi a fost Cuvîntul. Și cuvântul acesta s-a rostit pe sine – AUM! Mantra primordială prin care divinitatea și-a anunțat sieși existența. Încercând să afle cine este s-a pornit Creația.
Pe Pământ are chipul lui OM. Cuvântul primordial ce ascunde în el proiectul întregii deveniri a creației terrane. Se găsește numai în două limbi – româna și sanscrita. Prin rostire de sine se autodezvăluie autogerminativ. Sub această înfățișare apare drept un produs finitoefemer al biosexsualității. Dar el este mult mai mult, este AUM pământean, chipul eternoinfinității în tridimensionalul temporal.
Până a ajuns la actuala configurație a parcurs vreo douăzeci și două de cicluri. În fiecare dintre ele a construit o civilizație materială, care exprima gradul său de evoluție. La capătul ei s-a autodistrus pentru a o lua de la început. De ce?
Întruchipare a universului său tridimensional, omul are structură trinitară – intelect, psihic și somme. Prin intelect este legat la spiritualitatea lui AUM – mintea unică. Prin some e legat la Pământul ce îl ține captiv (gravitația) spre a evolua în acest univers. Rostul lui – să-l dezvolte și perfecționeze continuu pe psihe (sufletul). Prin acest suflet el îl însuflețește pe AUM. Generație de generație, pământul alimentează cu suflete divinul. Asta îi permite să se manifeste ca o ființă. Fără aportul omului AUM și-ar pierde motivația autocunoscătoare (germenul Creației) și ar fi existență în sine, adică nonexistență. Omul reprezintă fermentul viului - însăși viața! Sufletul este cel care poftește și ca urmare adună, depunând în trup, ceea ce îi influențează fiziologia. Funcționalitatea ei determină stările sufletești prin care psihe se comportă ca un releu ce se deschide ori opacizează creierul față de mintea unică (cunoașterea). În starea de furie spunem că ni se întunecă mintea, vedem negru în fața ochilor. În starea de stază (extaz) este posibilă revelația.
Viața (viul) înseamnă însuflețire, manifestare a sufletului. Măsura evoluției omului nu e dată, așa cum se crede, de nivelul de înțelepciune atins, materializat în grandoarea făptuirilor sale. Ci de complexitatea, acuratețea și puritatea sa sufletească. Fiecare civilizație anterioară s-a sinucis la momentul în care a atins limita de evoluție a lui psihe în ciclul respectiv. În momentul în care sufletul ajunsese în pragul sucombării datorită înnegririi, ca rezultat al trăirii sale păcătoase ce-l abătea de la calea luminoasă, naturală a devenirii. Exista riscul impurificării lui AUM prin alimentarea, în continuare, cu suflete impure.
Creierul uman – lotusul cu o mie de petale - este instrumentul de racordare la mintea unică. Putem avea atâta înțelepciune cîtă minte încape în el. În actualul său stadiu folosim numai o parte dintre petale (circa 30%) din capacitatea sa. Some e cel prin care se face unirea cu pământul. Inima e componenta sa esențială. Prin ea se manifestă psihe sub forma iubirii. Măsura dezvoltări psihice e dată de gradul de exprimare a omului ca izvorâtor de iubire. Cum e sângele pentru OM e iubirea pentru AUM!
Iubirea pulsează și “oxigenează” întreaga trăire psihică. Ea face posibil actul procreării, în urma căruia răsar noi suflete. Prin iubire se închide circuitul divin al însuflețirii. La naștere, sufletul scoborâtor din morfogeneză are puritate angelică. La moartea individului, el este înnegurat de impuritățile adunate de pe circuitul însuflețirii. Trăirea umană e modalitatea prin care se autorealizează însuflețirea divină și se menține la nivel funcțional. Ființa umană este un “rinichi” ce purifică, prin decantarea în some, însuflețirea. Acesta este rostul morții fizice, al destrupării. Containerul cu impurități se desprinde și este îngropat în pământ, unde e reciclat.
Evoluția intelectuală a omului și a societății (culturalizare) este cea care determină dispariția civilizației. Prin cunoașterea de sine omul se emancipează, eliberează (îndepărtează) de divinitate și ajunge să se creadă egalul lui AUM. Progresiv cu aceasta își crește gradul de impurificare. Tocmai spre a fi ferit de această autodistrugere îi era interzis accesul la Pomul Cunoașterii. Faza ultimă a evoluției terrane are ca punct critic momentul în care s-a umplut „vidanja” și dă pe-afară. Raționalul scapă de sub controlul iubirii și devine iraționalitate. Și această erupție a iraționalității provoacă implozia autodistrugătoare.
Se reia ciclul de la capăt prin apariția unui nou om – purificator al însuflețirii în cadrul unui alt strat de civilizație, ce se depune peste cele anterioare. Omul înțelept e un slab vidanjor divin. Cu cât este mai involuat intelectual, din neștiință, omul păcătuiește mai grav - adună impuritățile însuflețirii -, adică este un harnic purificator. Prin omul cult și neiubitor se adună supraimpuritatea, ce provoacă implozia “rinichiului” divin. Înțeleptul e cel care pune supraacumularea sa de cunoaștere în serviciul iubirii, autopurificându-se. Nemaipăcătuind și punându-se în serviciul celorlalți poate atinge sfințenia, devenind un suflet aproape pur. El reintră în circuitul pulsatoriu universal al însuflețirii ca un animator al ei. Prin înțelept omul face saltul de la “gunoier” divin la cel de energizator, dinamizator al însuflețirii.
Deci, cum am mai afirmat, civilizația umană, în expresia sa terrană, e indispensabilă pentru divinitate. În lipsa omului, AUM nu ar avea însuflețire (absența viului) și nici nu s-ar putea autocunoaște. Nu ar fi posibilă ființarea și ființa, deci ar fi nonexistență. De aceea, Facerea biblică e, mai degrabă, decât facerea omului o naștere din sine a divinului prin Creație. Și cum divinul e Unicul și Totul, creația e de fapt autocreație. Facerea omului e componentă esențială a autocreației și prin Adam abia a început. Mitul este, însă, valabil doar în universul nostru tridimensional. Omul e reflectarea divinității în tridimensionalitate. În infinitatea dimensională AUM are o infinitate de chipuri și de ființări. În universul nostru creația ca o cosmogonie a lui Teos (teogonie) este, în fapt, o antropogonie. Ființa supremă e ajutată în această facere a omului de către alte entități (divinități), probabil din multiversurile apropiate. Deși aproape și departe sunt la fel de relative ca mare – mic, tot –nimic etc. Oricum ele sunt conlocuitoare ale universului nostru, la fel cum și noi ființăm, simultan, și în uni și bidimensional.
În mitologia sumeriană omul actual e rezultatul voinței unor ființe fabuloase – anunaki (Anu și Ki), nefilimi - cu dimensiune zeiască, dar totuși muritoare, spre a le fi servitor (după Sitchin – lucrător în minele de aur). Enki amestecă sângele unei zeități muritoare cu lut din care modelează primul om, căruia, mai apoi, îi atașază suflet. Cum acesta nu se putea reproduce, modelul e îmbunătățit, prin misterioase mutații genetice și din pântecul soției sale, Ninki, apare Adipa, din care este făcută și femeia. Inmulțindu-se peste măsură, omul e alungat din Eden și lăsat să trăiască după propria voință. Probabil nemulțumit de perfomanțele produsului de serie al noului prototip, Enki se împerechează cu muritoarea Isthar (Inona, Isis) și îl procrează pe Toth – întemeietor al civilizației egiptene, care apoi se va reîntrupa în Hermes Trismegistul.
Zeul suprem al aztecilor, Quaetzalcoatl, îl crează pe om și îl distruge de patru ori pentru a se apropia de varianta satisfăcătoare. În final, merge în iad de unde ia oase pe care le macină, iar din pulberea peste care a picurat sânge de-al său falusian modelează noul om.
În hinduism oamenii s-au născut din Brahma, fiind împărțiți în caste funcție de părțile corpului din care au provenit. Din cap s-au născut brahmanii de rangul cel mai înalt, iar din gura sa - preoții. Din mâna dreaptă au apărut războinicii și din stânga soțiile lor. Din coapse agricultorii și negustorii, iar din partea inferioară a picioarelor – muncitorii. După această facere (probabil epuizantă) zeul a intrat în repaus. Cam la fel cum se întâmplă și cu zeul biblic care, după ce în ziua a șasea îl face pe om, se odihnește.
La greci, Prometeu e cel care îl modelează pe om din pământ amestecat cu apă, dându-i chip de zeu. De la Athena primește înțelepciune. Mai târziu, spre a se răzbuna pe titan că furase focul, Zeus îi dăruiește omului femeia muritoare, făurită de către Hefaistos, care se numea Pandora.
Modalitățile de facere a omului în gnostica sethiană și cea creștină le-am prezentat în capitolul “Roata vieții” din lucrarea Antropoteism.
În toate modelele antropogonice prezentate omul cu civilizația sa e precedat de teogonii. Niște ființe fabuloase, dar totuși muritoare (vârste de zeci de mii de ani) – zeități, titani, ciclopi, eroi, uriași – i-au preexistat ca locuitori ai Pământului. Informația la îndemână nu permite o stratificare distinctă a acestora în succesiunea ciclurilor civilizatorii terrane. Acestea s-au succedat genetic unele din altele. Prin dispariția civilizațiilor nu s-a produs o întrerupere în devenirea ființei terrane. Supraviețuitori ai civilizației dispărute au născut urmași, care au creat civilizația următoare. Pentru generația nou născută creatorii lor păreau zei, fiind mitizați. Aceste “zeități” aveau, însă, manifestări antropoteice, fiind cât se poate de probabil ființe umane. Tocmai acest lucru ar vrea să ne spună, poate, Hesiod prin cele cinci vârste ale omului. Ființele din universurile superioare dimensional au capacitate de a lua întrupările dorite ori de a ființa destrupat ca entități spirituale. Ființa terrană (omul) are, însă, pe toată durata viețuirii trup unic. Doar prin murire pământeană se eliberează de acest some, care îl ține legat gravitațional, îl face dependent (naștere, locuire, hrănire, dezvoltare biologică și învățare, reproducere, făptuire) de planeta sa. Nu este exlus ca vârstele omului să nu fie o alegorie a decăderii sale de la strălucirea auriferă la rugina fierului. Așa cum cosmonauții poartă costume speciale pentru a supraviețui dincolo de atmosferă, probabil condițiile de pe Terra în diferite perioade geologice (luminozitate, radiație etc) au necesitat protecția lui some cu niște costume adecvate din aur, argint, bronz ori fier. În măsura în care evoluționismul darwian e tot mai contestat de către știință avem dreptul la alte ipoteze. De pildă, nu este exclus ca până la biologismul carnal (animal) întruparea umană să fi fost rezultat al “biologismului” mineral (știm atât de puține despre cristal) ori a celui de tip vegetal. Sistemul nervos are forma unui pom.
Periplul facerii omului a durat milioane de ani și nu s-a încheiat. Există texte maiașe care vorbesc despre o altă încercare de a-l face pe om din lemn. Probabil spre a se hrăni prin fotosinteză – copaci gânditori și iubitori cu chip de om? “Păpușile” din lemn vorbeau, se înmulțeau, dar nu aveau suflet (ca și „zeii”?), nu înțelegeau și nu ascultau de creatori. Au fost nimicite prin potop. Deci nu este exclus să fi existat și alte încercări de alt tip. Apoi, unele realizări actuale ale ingineriei genetice chiar dau de gândit. Este cunoscut experimentul științific american prin care un grup de biochimiști au realizat o genă artificială pe care au inoculat-o unei bacterii în speranța creării viului. Ce să mai vorbim despre celebra “himeră” – celulă jumătate om, jumătate plantă (tutun).
În această punere în operă a fabulosului proiect de facere a omului e implicat Creatorul – Ființa Spirituală Supremă și Unică, dar și Zămislitorul, modelatorii (ziditorii). În Biblia talmudică creatorul este Yahweh (Domnul), dar și Elohim – grupul de ființe divine, constructoare, modelatoare ale lumii. După chipul și asemenea lor trebuia să fie Adam. Această facere nu pute fi, însă, instantanee. Ea presupunea devenirea, prin sine, a lui Adam către “asemenea nouă”. Acea zi a sasea înseamnă, deja, milioanele de ani de la declanșarea antropogenezei. Adam, deși deținea toată cunoașterea, nedispunând de exercițiul valorificării ei era idiotul perfect, inconștient de goliciunea sa nu atât trupească cât, mai ales, intelectuală. Era atât de aproape de mintea cosmică, dar creierul său nu era apt să se racordeze la ea și să-i absoarbă conținutul. Devenirea presupunea umplerea golului (goliciunii) cu cunoaștere. În rai, unde primea totul de-a gata, el doar vegeta ca o legumă. Nici nu se putea înmulți spre a face posibilă “producția” de suflete prin care divinitatea își însuflețea creația terrană. Cum însuflețirea înseamnă păcătuire – absorbție a impurului spre a conserva sacralitatea, apariția Evei, inițiatoarea păcatului, era organică. Mușcând mărul și devenind conștient de sine Adam o alege pe Eva în locul Tatălui. Neascultându-l, se dezice practic de zeu și comite, atfel, cel mai cumplit păcat. Absoarbe în sine tot impurul și pentru a se goli (deversa undeva) trebuia să devină, trupește, muritor. Prin păcătuirea trupească și potența zămislitoare a femeii s-a rezolvat „defecțiunea” adamu-lui primordial. Cunoașterea prin efort propriu, făptuirea, procreerea și murirea au configurat calea evoluției umanului spre împlinirea destinului (rostului) său – acela de menținere a purității sacrului, fără de care ar fi fost imposibilă perfecțiunea Creației. Adamii antedeluvieni (de dinainte de potop), datorită nivelului scăzut al emancipării, trăiau aproape în comuniune cu zeul. Credeau atât de orbește în el încât erau gata să-i sacrifice și unicul fiu (Avraam). Păcătuirea lor se făcea prin fapte mărunte, era lentă și progresivă. Trecea o perioadă lungă de timp până când sufletul se înnegrea și trebuia deversat în somme (trup), realizând apoi desprinderea de el (murirea). De aceea, vârsta lor era în jur de un mileniu, adică cel puțin de zece ori mai lungă decât a omului contemporan. Ce să mai zicem de cea a predecesorilor săi, zeitățile pământene!
Pe măsura evoluției sale intelectuale, din cunoștiințele acumulate omul își construiește propria sferă existențială – antroposfera. În interiorul ei cultura devine depozitul și izvorul cunoașterii. Cu ajutorul ei omul își dezlănțuie potența creatoare, demiurgia sa tinzând să o înlocuiască pe cea a divinului. Cultura e însă un amalgam de cunoștiințe disparate, incomplete și în mare măsură false. Aceasta face ca manifestarea demiurgiei umane, tot mai lipsită de sacra înțelepciune, să se manifeste irațional, adică autodistructiv. Emanciparea, ca îndepărtare de zeu devine ateizare. Deși evoluat, omul repetă păcatul de moarte al adam-ului primordial. Cam în această situație se afla, probabil, civilizația Atlantidei în momentul producerii imploziei. Omul devenise atât de păcătos, negru la suflet, încât nu își mai putea împlini menirea purificatoare. După eliberare, prin murirea individuală, sufletele intrau atât de contaminate în circuitul divin al însuflețirii încât periclitau sacralitatea. Primenirea în masă, prin dispariția civilizației devenise inevitabilă. Și acest lucru l-a făcut potopul.
Prin Noe apare o nouă generație de oameni, strămoși ai actualei noastre civilizații. Oricât de curat ar fi fost căpitanul de pe Arcă, el aducea cu sine si transmitea urmașilor și unele dintre sechelele atlanților. Acestea au provocat mutații în codul genetic prin care durata de viață a fost reprogramată să fie de circa zece ori mai mică. Noul om se năștea cu un anumit grad de ateizare (impuritate), care determina umplerea ‘vidanjei” într-un timp mult mai scurt, ceea ce impunea decontaminarea ei prin murire. După numai câteva milenii noua civilizație (noetică) producea modul de viață de tip Sodoma și Gomora. Îndepărtarea de zeu și perversiunile sexuale riscau să deturneze sensul procreației de la menirea sa. Cum zeul, prin curcubeu, se împăcase cu oamenii și promisese ca o nouă reformare a omului să nu o mai facă prin potop, purifică respectivele cetăți prin foc și îl trimite prin Iisus pe Fiul său spre a încerca mântuirea prin iubire. Cunoașterea îndrumată de iubire trebuia să facă din oameni ființe nu doar cunoscătoare, ci și înțelepte. Adică apte să recunoască, înțeleagă calea dreaptă a divinității și să o urmeze. Deși scopul nu a fost integral atins, numai o parte a lumii a devenit creștină și nici aceea nu se știe cât de sinceră, preluând păcatele omenirii asupra sa și apoi murind Mesia și-a îndeplinit misiunea. S-a produs o anume “deratizare” a sufletului uman, salvând civilizația de la o nouă dispariție. Anticipând acest succes limitat al noii intervenții și nevoia unui timp în care iubirea să lucreze restaurator divinitatea a anunțat o a doua venire a lui Messia.
Această schematică proiecție asupra succesiunilor de civilizații ne sugerează tentativa unei prognoze asupra viitorului ființei umane. Care e sensul acestei deveniri a omului, cum se va configura în continuate această procesualitate antropotizatoare? Antropogonia e un suport germinativ al teogoniei și respectiv al cosmogoniei? Cu fiecare nouă descoperire, fizica particulelor elementare ne întărește presimțirea unui ultim temei al lumii reprezentat de “cuante vii”. Probabil că în urma unor succesiuni de intervenții mesianice omul va atinge, în proporție de masă, stadiul înțelepciunii. El va alimenta însuflețirea cu suflete din ce în ce mai pure. Se va diminua, astfel, până la dispariție rolul său „deratizator” în menținerea sacralității. Nu va mai fi nevoie de o altă “producție” de suflete, procreerea va înceta și îndeplinindu-și misiunea va dispărea omul? Tendința de denaturare a sexualității, prin scoaterea la lumină a unor practici aparținătoare cândva promiscuității, în zilele noastre ar putea susține această temere.
Literatura spiritualistă vorbește de existența pe planetă în locuri aproape inaccesibile a unor uriașe trupuri umane pietrificate. Numite somati acestea sunt spirite vii, ce emană în jur o formidabilă energie psihică cu efect binefăcător, dar și care poate ucide. “Ființele pietrificate” au vârste de mii de ani, putând fi niște arhaici reprezentanți ai fiecăreia dintre civilizațiile anterioare, acum dispărute. Având în vedere manifestările energetice din anumite perioade ale anului, și Sfinxul din Bucegi ar putea fi un asemenea somati. Prin ei civilizația terrană primordială a ajuns până la noi, făcându-ne contemporani cu ancestralitatea. Nu este exclus ca aceste fabuloase ființe pietrificate să aibă rol determinant în configurarea acelei misterioase sfere noetice a Pământului. Ei s-ar comporta ca niște genitori planetari.
Aceasta ar putea fi misiunea terrană finală a omului? Ultima civilizație va fi formată din asemenea somati - suflete pietrificate. Omul, cu fințialitatea sa, va fi încorporat în trupul planetar, producându-se o antropotizare a Terrei. Având noesis, some din nou pământean (Adam era din pământ) și în final și psihe (suflet) ea s-ar manifesta ca o ființă fabuloasă – zeitate prin care alături de celelalte zeități planetare ființează sistemul solar, galaxia și mai departe universul. Creștinismul deja operează cu o viziune antropotizatoare asupra divinului. În prelungirea acestuia, privit din afara sa Universul nostru ar putea arăta ca un om, iar numele chipului său ar fi Iisus?
Poate că a venit vremea să reconsiderăm valoarea acestui trup stricăcios, din care murirea face un simplu hoit. Să-i redăm demnitatea alături de psihe și nous. Înțelepciunea vedică ne avertizează încă de acum câteva mii de ani: „Sunt condamnați la întuneric cei care venerează numai trupul și la întuneric și mai mare cei care venerează numai spiritul. Cei care venerează atât trupul cât și spiritual, prin trup înving moartea, iar prin spirit ating nemurirea.“ Poate că nu e prea îndepărtat momentul în care vom fi stupefiați descoperind câtă viață (înțelepciune) se ascunde într-un cristal. Animismul la care azi ne raportăm cu un zâmbet superior ne-ar putea oferi mari surprize. Decăderea ființei umane, exprimate prin pervertirea înțelepciunii în făptuire demiurgică, s-a datorat, în cea mai mare măsură, faptului că omul actual și-a pierdut magia. Aceasta nu era altceva decât abilitate personală de a folosi înțelepciunea. Recuperarea înțelepciunii (utilizarea a cât mai multora dintre cele o mie de petale ale lotusului) va fi, indubutabil, însoțită de redobândirea puterilor magice. Și atunci dezocultarea misterului, făptuirea miracolului, care astăzi ne descumpănește, va deveni fapt cotidian la îndemâna oricui.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!