poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 419 .



Poemul actorului vizibil despre orbire și invizibil despre vorbire
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Cezaraaa ]

2016-11-06  |     | 



„Jocul îngerului trece
atunci dincolo de noi...”
(Rainer Maria Rilke)



Nu poți decât să fii recunoscător și să admiți cât de mult îi datorăm teatrului prin toate momentele de reinventare și actualizare a dramaturgiei, care a mers de mână cu umanitatea, revelând pentru fiecare generație un alt text, o altă interpretare, o altă semnificație, un alt spirit - mai timid sau mai îndrăzneț, mai simplu sau mai grotesc, mai fantastic sau mai pământesc, mai psihedelic sau mai pur, în redingotă-rochie cu crinolină sau teniși-blugi. Trecut și viitor. „Să poți umbla astfel, cu acest orizont al unui viitor deschis și al unui trecut irepetabil - iată esența a ceea ce numim spirit. Mnemosina, muza memoriei, muza asimilării prin amintire, este totodată muza libertății spirituale.”
Acest spirit, este de fapt un poem invizibil despre vorbire, dacă e să-l privim în esența lui. Sigur o parte din el îl păstrăm și vizibil, palpabil, în biblioteci pe foi îngălbenite cu miros de carte veche, dar partea invizibilă o găsim în plasa pe care au aruncat-o peste lume, cu blândețe și grijă alții, acum mai bine de două mii de ani. Lăsându-ne povești pe pietre, în ape, în inima copacilor, pe cer, prin razele soarelui, ne-au lăsat de fapt propria identitate spirituală, peste care noi scriem la rândul nostru pentru cei care vor veni, ghindându-i. Fie că le scriem, le rostim, le cântăm sau le dansăm, sau poate că nici nu facem nimic, poate că doar privim și așa, inspirind, mai scriem o bucată de poem , fără o limbă scrisă. Un poem invizibil despre vorbire: imagini, idei, emoții, gânduri așternute cu ulei pe pânză, cu piruete delirante pe asfalt, cu note pe portative, cu linii și ochi în piatră, cu cuvinte săgeți aruncate de pe o scenă.
Ceea ce eu numesc Poemul actorului, este de fapt rezultatul alchimiei pure. Ceea ce face el e magic și când spun magic, „mă refer la sensul propriu. Mă gândesc la magia care se practică la Hogwarts. Mă refer la supranatural, la mistic, la inexplicabil, la suprareal, la divin, la transcendent.” Actorul vrăjește, actorul e un alchimist desăvârșit, care urmărește transformarea cuvintelor comune în aur, în emoție și care chiar muncește la găsirea pietrei filozofale și la crearea unui „elixir al vieții”. Cum? Amestecând trecutul cu prezentul, iubirea cu frumosul, și satisfăcând cele trei dorințe ale spectatorului, așa cum Platon le numea: partea intelectivă, afectivă și instinctuală.
„Ce se preschimbă-n poezie?” se întreba Blaga, în Alchimie. Acel Numai, ce păcălește, pentru că el de fapt poate trage poemul și umple cu el sute de foi, sute de străzi, pereți, orașe, țări, fețe, inimi. Cum se întâmplă asta? „Pe ce anume se întemeiază vecinătatea dintre creația poetică și interpretare? Evident că ele au ceva în comun. Amândouă se realizează prin intermediul limbii. Există însă și o deosebire și se pune întrebarea cât este ea de profundă. Paul Valéry a exprimat în modul cel mai sugestiv diferența ce domnește aici: cuvântul vorbirii zilnice, precum și cel al discursului științific și filosofic trimit la ceva și efemere se mistuie îndărătul a ceea ce indică. Dimpotrivă, cuvântul poetic se indică pe sine și durează. Primul cuvânt seamănă cu o monedă oferită dintr-o parte într-alta, ținând loc de ceva, pe când celălalt , cuvântul poetic, este ca aurul însuși.” Sigur, explică el „există totuși stări intermediare, situate între cuvântul ce ia forma poetică și cel care doar înseamnă un anumit lucru.” Și cel mai elocvent exemplu este secolul nostru. Modul în care astăzi amestecăm aurul cu moneda. Sigur, omul este în posesia amândurora, nici nu ar fi posibil altfel.
Teatrul schimbă aur. Îți dă aur și așteaptă aur de la tine. Actorii sunt bogați, incredibil de bogați, cu un cerc de prieteni pe măsură. Totul se preschimbă în poezie, în aurul lui Paul Valéry, în energie, în emoție, într-o mare a minții ce transformă totul în adâcul ei necunoscut. Acesta vrea să fie poemul invizibil despre vorbire al actorului, cuvântul ce devine emoție, ce pictează în mintea ta, dansează și sculptează în tine, în esența ta, scoțând la suprafață frumosul și iubirea.
„Resimțim constrângerea penibilă a faptului că poezia este legată de vorbire și că traducerea ei reprezintă o imposibilitate pe cât de impunătoare, pe atât de chinuitoare.” Această traducere, reprezintă de fapt, forța actorului de a se juca cu imaginația și cu intelectul, pentru a trezi ceva în spectator, pentru a-l face, după cum Aristotel spunea, să simtă „bucuria recunoașterii”, reprezintă forța de a păși în adâncul lui, în esența lui și de a-l face să scoată la suprafață o idee, o emoție, un sentiment „o dată cu care devine mai profundă cunoașterea de sine și, prin aceasta, familiaritatea cu lumea.” Practic să-i amintească de identitatea lui. O identitate profundă, departe de carcasa lui-trup, de buletinul lui, de arborele genealogic și de ceea ce e el zi cu zi, ci de o unitate adâncă, atât de adâncă ca fundul unei mări, unde doar ea știe ce ascunde și unde n-a călcat picior de om. Cel mai bun exemplu mi se pare Barbăalbastră- speranța femeilor, un text contemporan de Dea Loher. Schimb de replici Oarba-Heinrich: „Ce culoare? Barba dumneavoastră.- Albastră. - Albastră albastră? Descrieți-mi albastrul. Albastru cum e cerul albastru turcoaz albastru marin albastru ca noapte albastru crocodil mai știu și eu albastru ca albăstreaua albastru cenușă albastru ca moartea prin sufocare albastru ca blugii albastru ca blugii prespălați sau cum?”
Și nu poți să nu amintești de „modificarea neutralității”, despre care vorbește Husserl. Dacă eu vă arăt fereastra și spun: „Uitați-vă la casa de acolo”, veți vedea casa indicată de mine. «Dimpotrivă, când un poet descrie cu vorbele lui o casă ori provoacă reprezentarea „casă”, nu ne mai uităm la vreo casă oarecare, ci fiecare își construiește „casa lui”, în așa fel încât „casa” există pentru el.»
Fiecare are albastru lui. Fiecare vede și simte albastru altfel. Albastru devine o mărturie a ființei noastre și modul în care îl vedem arată și modul în care vedem noi lumea, pentru că deși el nu e concret și palpabil, îl simțim într-un fel. Astfel, cuvântul albastru, devine un poem vizibil despre orbire și invizibil despre vorbire.
În vreme ce oamenii rămân orbi, tot mai neatenți la micile întâmplări, tot mai afoni la cuvintele simple și misterioase, poemul vizibil despre orbire încearcă, dacă nu, să recapete câtuși de puțin vederea, să le dezvolte celelalte simțuri. Teatrul încă propune „un fel de meditație socială asupra ta, asupra condiției tale de om, asupra întâmplărilor din timpurile noastre, care te ating cel mai mult”. Devenisem din ce în ce mai preocupată de cunoaștere și de schimbare, de înțelegere. O perioadă ce continuă și ce mă face să-mi doresc să construiesc hambare pentru suflet și pentru inimă, să caut omul înăuntru, să văd mai departe de carcasa lui, să primesc și să dăruiesc-singurul schimb care alimentează inima, să renunț la acel „Omenesc. Prea omenesc”. A și înainte de toate, să învăț din nou să văd și să vorbesc! Toate textele duc, înainte de toate la o analiză. Mai bine spus la o autoanaliză.
Dacă e să mă gândesc la sfintele mărunțișuri cotidiene și la omul modern, fără a căuta prea mult în esență, în valorile pe care le caută însetat cu sacrificiul curiozității, la el în sânul lumii și în sinea lui - cu toată libertatea de expresie ,prima imagine formată pe retină e una suprarealistă. Un mic ipocrit, împlinit în toată imensitatea ce-l înconjoară, cu ochii închiși-că asta nu e greu, cu o singură ureche-pentru care are o mână să o acopere, cu cealaltă gesticulând (nu vreau să mă înțelegeți greșit, dar e foarte important ca interlocutorului să i se bage un deget în ochi, el devenind cordon ombilical între cel doi- și desigur două guri. Două guri - ascultate îndelung, neapărat, întărind una alteia cele spuse. Interlocutorul, devenind astfel, o caligramă. O proiecție. „Fiecare om așteaptă un alt om care să-l asculte până la capăt, față de care să se deschidă până-n străfunduri și care să-l inspire astfel, să fie ceea ce el chiar ar putea fi, și în esența lui, este” Ceea ce de multe ori este numit clișeistic, contrastul dintre esență și aparență, e de fapt o temă de meditație pentru noi toți, pentru „făptura noastră opacă și ermetic închisă”. Suntem mai lacomi decât Midas, transformând totul în cuvinte. Sigur am vrea să transformăm totul în aur în sensul palpabil, nu în sensul pe care-l dădea aurului lui Paul Valéry. Iar Dionysos, dacă e să mergem pe firul întins al legendei, ne îndeplinește dorința. Heinrich Barbăalbastră încă se întreabă: „dacă un lucru devine mai sigur, atunci când poți să-l spui. Dacă lucrurile se schimbă, atunci când poți să le dai alte nume. Dacă eu unul mă schimb, atunci când pot să spun despre mine ceva, care nu știu încă dacă se potrivește.” Sigur că poți, asta și facem. Preocupați fiind cu atât de multe lucruri, decizii, deadlineuri, transformăm tot ce privim, tot ce atingem, tot ce visăm în cuvinte. Heinrich, tu insuți ești un cuvânt, pe care dacă o să-l rostești, eu am să-l înghit! Un cuvânt care-mi va spune cum ești, care te va creiona pe retina mea și care-mi va determina comportamentul, reacțiile și modul în care te voi privi. Cordonul ombilicam ne ține unul lângă altul, cu o singură condiție. Ca eu să-ți spun ce vrei să auzi. „Atunci când nu vorbeam, erau mulți oameni care nici nu băgau de seamă că nu vorbeam. Fiindcă ei nu sunt foarte atenți ce anume spui, cât ca lucrurile pe care le spui să nu le provoace dureri la urechi. Ei nu vor să fie răniți de cuvinte. Sau să trebuiască să se schimbe, fiindcă i-a atins un cuvânt.” Mila autentică și impresionantă față de slăbiciunea omenească e necesară.
Mă gândesc la Van Gogh și la ceea ce numește el datoria artistului. E „aceea de a se adânci cu totul în natură și de a-și folosi întreaga inteligență pentru ca opera să se pătrundă de simțirea lui și astfel să poată fi înțeleasă și de alții”. Dăruirea asta cu toată ardoarea soarelui, cu tot riscul, dar și cu toată plenitudinea de care te umpli, toată recunoștința și seva creatoare pe care o simți, cum curge prin tine, cum te umple. Papini a găsit cuvintele perfecte, pentru a așterne un silogism autobiografic. Pe lânga cărți, datorez sufletul meu copacilor, soarelui, drumurilor. „Natura m-a educat ca și biblioteca.”
Și dacă am așeza actorul în mijlocul celor patru elemente esențiale ale vieții sau ale naturii, pornind de la marii filosofi din antichitate - Pitagora, Empedocle, Platon, Aristotel- la care bineînțeles, eu aș adăuga și al cincilea element, admis de chinezi- lemnul. „Atunci ești de acord să postulăm existența a două categorii de realități: cele vizibile și cele nevăzute?”
Ciclul începe cu primul element-apa. Marea și țărmul. Actorul e marea și personajul e țărmul. „Ei funcționează perfect de sute de ani, respectând acest principiu divin: unul prin intermediul celuilalt, unul împreună cu celălalt. Când este în flux, drept ofrandă, ea aduce țărmului, o parte din vietățile ei, o parte din prospețimea și noul ei, dar și o parte din rezidurile țărmului, pe care ea le-a luat din refluxul anterior. Lăsând țărmul să se bucure de cadourile primite, să se transforme, ea se extinde, crește, uneori luând bucăți întregi de el. E un schimb continuu. Marea îl murdărește, marea îl spală, îl otrăvește și îl purifică. Actorul și personajul. Iar oamenii, în plimbările alea frumoase de vară pe malul mării, cu picioarele în apă și sandalele în mână, le simt pe amândouă. Simt marea care e ușor rece și care se sparge în valuri, fie mai blând, fie mai violent și simt și nisipul. Simți că noaptea se sparge în cuiburi albastre și că aerul e rece și curat. E briza despre care vorbeam. E adevărul care ne prinde pe toți dincolo de cortina de apă care curge, curge și care îți lasă privirea să alunece mai departe de starea pe care o transpune și nu te oprește din visare, ci te impinge violent spre ea. Fărâma de adevăr, fărâma de prezent, pe care actorul și personajul, le împart cu tine, într-o seară când te invită la o plimbare pe malul mării, cu picioarele în nisip, să te bucuri de briza mării, care îți intră în plămâni, în sânge, în creier și te anesteziază. Poem invizibil.
E o gură de aer. Perfecțiunea, inteligența și talentul pentru actor. Zborul și libertatea. Surâsul roditor al libertății, îi este act de identitate. El devine de fapt, bătaia de aripă a unui fluture, ce stârnește într-un spectator, într-o seară, un uragan. E tot despre vorbire. Prin studiu, prin acest procedeu temeinic prin care el ajunge la personaj, în acest laborator de creație, el este ca un fluture în cocon, așteptând ziua în care își va întinde aripile să-și ia zborul. Indiferent dacă trăiește o zi sau mai multe, pentru că în general fluturii nu trăiesc foarte mult, dar ei renasc. Renasc odată cu alt personaj, pentru că actorul are suflet de Sisif, reia de fiecare dată totul, de la început.
„Cu toate că nu o formulează în cuvinte, publicul poate să simtă energia actorului și pentru ei, aceasta fiind una dintre principalele plăceri de a merge la teatru”. Pasiunea lui ce aduce și al patrulea element- focul. Există oameni mai pasionați decât actorii, care vorbesc în plin și din suflet, de te iau în inima lor și apoi îți dau o bucată din ea, așezându-te parcă în sânul unei familii. Ei reușesc pentru o seară să modeleze lumea ca un cămin. Teatrul ne reamintește că suntem o familie, sau dacă nu, măcar o comunitate. De fapt, spectacolul devine un schimb de energie, de fiecare dată și atunci, care este cel mai important schimb de energie? Căldura. Poem vizibil.
Când ești un copil al pământului și nu al asfaltului, drum s-ar putea pentru tine să însemne mai mult decât sensul pe care i l-a dat omul modern, acela de destin. „Actorul străbate simultan mai multe drumuri”, spunea Eugenio Barba, „nu e important care sunt aceste drumuri, care e metoda, “calea care duce dincolo”. E important ca măcar unul dintre aceste drumuri să fie secret, la adăpost de privirile spectatorilor. […] Orizontul lui privat. Un pământ pe care poate să-și sprijine solid picioarele ca să zboare.” Noi nu putem decât să arătăm calea. Avantajul actorilor este că pot zbura ca „peștii zburători care, din când în când, văd lumea dincolo de elementul lor vital.” Până să arate calea, drumul și ei caută, încearcă, bâjbâie, ca un orb într-o intersecție. E și despre orbire.
Poem (in)vizibil despre v(orbire). Civilizația lemnului, ca simbol al creșterii și al progresului. Lemnul care acceptă forma. Material spiritual ce înfățișează și moartea și viața, alchimiștii medievali numindu-l fie hyle-ca substrat al lucrurilor, fie fecioara, fie marea- pentru fluiditate, fie eterul primordial- deoarece el unește toate elementele. Scena de lemn, care privită în esență, în unitatea ei adâncă, creează un acord cu fiecare om din sală și îl provoacă, mai mult decât la o contemplație prin mijlocul simțurilor.
Omul nu creează lumea obiectivă, ci o descoperă. O descoperă datorită afinității adânci pe care o are față de ea. Lumea nu este un haos pe care subiectivitatea îl schimbă în cosmos, ci este un tot din care noi luăm o parte, subiectivi fiind. Deși lumea pare foarte mare și complexă, are puncte de reper evidente, ceea ce înseamnă că și cultura este un tot omogen și bine închegat. O cutiuță cu valori. O unitate care deși numește în exterior, le definește din interior, și ne definește din interior, introducându-ne în adâncul și în profunzimea lumii noastre, dezvăluindu-ne esența noastră și a lucrurilor care ne înconjoară. Osmoză vie. Lemnul-teatrul este de fapt, osmoză vie. „Dacă tot acest public, odată luminile stinse, este destins și recules în umbră, e pentru că vrea să se dăruiască. El participă la emoția universală. Ora teatrală este o oră de eternitate.”

„Totalitate în fiecare clipă. Trăim alături unii de alții, totalitate lângă totalitate, într-o lume care nu totalizează, dar care se totalizează, parcă în noi.”



Bibliografie:
Barba, Eugenio, Teatru: singuratate, meștesug, revoltă, Editura Nemira, 2013
Cârneci, Magda, FEM, Editura Polirom, București, 2011
Gadamer, Hans-Georg, Actualitatea frumosului, Editura Polirom, București 2000
Gilbert, Elizabeth, Lecții de magie, Editura Humanitas, 2015
Loher, Dea, Barbăalbastră-speranța femeilor, Editura Europress Group, București, 2013
Oida, Yoshi , Actorul Invizibil, ArtSpect, 2009
Mitrofan, Iolanda, Călătorii lejere către sine, Editura SPER, București, 2009
Noica, Constantin, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, București, 2012
Papini, Giovanni, Un om sfârșit, Editura Polirom, București, 2008
Platon, Phaidon, Traducere de Petru Creția, Editura Humanitas, București, 1994
Stone, Irving, Bucuria vieții, Editura Polirom, 2011



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!