poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1847 .



nu prea mi-a ieșit viața asta
eseu [ ]
eseu despre: Măști de Gela Enea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2016-08-06  |     | 



Dimineață de luni. Grea desprindere de sine, de confortul unui alt sfârșit de săptămână, în intimitate. Despic ziua de noapte cu aburul unei cafele neîndulcite și cu o carte. De data aceasta, Gela Enea. Cu frânturile ei de suflet. Ca și când ne-am afla, față în față, savurând cafeaua fierbinte în vreme de vară când totul se află la cote maxime și singurul cod al prognozelor de orice fel este roșul! Și mai greu să mă decid dacă să înalț Steag alb într-un cântec negru sau să probez Măști de lectură, încercând să aflu despre această poetă foarte vie, foarte activă în mediul virtual, cu poezie actuală, originală.
Poeta de cealaltă parte a perestroikăi este verticală, fermă, deloc îngăduitoare cu viața, adăugând tușe ironice în tabloul realității reprezentate direct. Metaforele nu-i sunt simple sintagme, ci, de multe ori idei întregi încorporate în una sau mai multe strofe, până la întreaga poezie. Dintre metaforele "mici" enumăr câteva: hormonii luminii, distileria fericirii.
Reperele spațiale ale autoarei sunt: orașul, strada, drumul.
Limbajul folosit este presărat cu ingrediente străine sau termeni din artă, în general, dar nu numai: borgianisme, perestroika, post festum, feng shui, khimar, markurt(izăm), ori cu nume literare binecunoscute: gogol, bătrânul will, dinescu, schopenhauer, maiakovski, ori mișcări literare: sturm und drung, cu intenția nu de a șoca, ci de a amplifica/ evidenția conotațiile, de a-și atinge scopul poeziei.
Poeta deține cheia unei ironii fine secondate de un patetism programat. Ea își controlează stările emoționale, nu lasă la vedere zbuciumul interior. Doar insinuează, dă drumul picăturii chinezești, lasă lectorul în suspans, are mereu un nod al zicerii, un mare nod în gât, dar lacrimile nu i se citesc pe față. Știe să prepare dozajul perfect!
Se remarcă o obsesie a poetei pentru poezie și statutul de poet în universul literar văzut ca unul geografic: hai să așezăm poeții pe hartă în dreptul munților/ hai. Să fie ideea că locul unui poet este în vârful spiritualității? Să fie ideea că harta fizică este foarte populată de poeți? Sau și una și alta? Legătura aceasta este una frenetică. Ea pomenește de anotimpuri poetice/ fără cuvinte; nu este poemul zilei doar locul/ de unde vei privi neputincios printre grilajele literelor/ cum trec oamenii/ post festum; hermafrodiții plantati de cu seară/ în poemele fără cer/ pun totul pe spinarea cuvintelor/ așa albe înaripate păsări de pradă/ vindecarea vine târziu.
Poeta are spaimele și fricile și apocalipsele ei, în același timp, însă, are cheile de la mașina de tocat a spaimei! Aceasta se ridică din cenușa proprie rezultată în urma arderilor interioare ca într-un cuptor metalurgic, întocmai păsării phoenix, atâta curaj îmbracă versul enean. Ea pune cuvintele pe treapta superioară a unei ordini lumești: dacă pentru toate ai cuvinte/ fulgerul sunetelor intră în măduva fiecărui gând/ e posibil ca moartea să se rușineze/ copiii să se oprească din plâns/ bătrânii din boală/ nu prea mi-a ieșit viața asta.
Expresiile ei sunt voit antagonice (faguri de venin), răsturnate (ploaia urcă dinspre pământ spre cer).
Stăpânirea de sine, monitorizarea eului răzvrătit, neastâmpărat reprezintă unul dintre atuurile poeziei Gelei. Cât de bine își cunoaște locul în afara sinelui, este descris cu acuitate în vioara a doua nu dă tonul. Ea își cunoaște limitele, distanța de confidențialitate, coordonatele sufletești și literare, prețul tuturor lucrurilor și al vieții, în general: distanța de confidențialitate, unde se termină umbra, nici tonul nu-l dai/ tu ești vioara a doua, nu știi prețul extraveralului/ doar prețul tăcerii.
O altă obsesie a poetei este pentru acel animal imaginat obedient, dar care scoate colții în anume situații. Câinele îi este substitut singurătății și este considerat un fel de auditoriu pentru gândurile sale.
Uneori, apare și acel animal interior, de apă cum îl numește poeta în hollywood my love, acela alunecos, care știe să se strecoare prin mulțime, prin mulțimea problemelor de orice fel, existențiale. În adânc, poeta se simte ca un actor cu sânge acidulat de succes în rolul secundar din filmul mut/ numai el știe cât am mimat/ hollywood my love. De remarcat antagonismul din expresiile sânge acidulat - filmul mut. Ceva din interior vrea să țipe, dar asemenea țipătului munchian, el nu poate fi auzit într-un scenariu fără sonor. Practic, poeta își explorează sinele, propriul interior, găsindu-i fel de fel de sinonime, atribuindu-i diverse însușiri, ba confundându-l voit cu anumite entități, spre a umple spațiul lăuntric, spre a-i da forme și întrebuințări în funcție de stări și percepții externe: muzeu național/ exponate de muzeu, un animal de apă fără nume/ hollywood my love, oceanul plin de peștii/ camuflați printre alge/ vioara a doua nu dă tonul, fregata ce trebuie/ să pornească în larg/ când i se face dor nebuniei/ vioara a doua nu dă tonul, temeliile peșterii/ feng shui în oglindă, mă locuiește cârtița/ cu pielea crescută/ peste dioptriile soarelui/ nu vede cât să sape tunelul/ pentru a nu-mi rămâne sufletul afară/.../ mă locuiește ploaia/ cu stropii crescuți/ în pintenii celui mai mare nor/ revelații.
Are și o culoare obsesiv-marcantă, albastrul: pixul cu balele albastre/ urme; varul albastru, umbrela mea albastră/ casa cu gust de șoareci. Predominant în versuri este și verdele, revigorant și renăscător, cel care răstoarnă stările apăsătoare: verdele levitează către păsări/ fără cuvinte. Verdele este impregnat și prin folosirea unor termeni de sugestie: alge, clorofilă, plante carnivore, ghiocel sălbatic, mușețel sălbatic, libelulă, gușter etc. Roșul are și el proporția lui semnificativă reprezentat prin cuvinte precum sânge, cireșe, vișine și acel suflet viteaz. Cromatica versurilor Gelei este vizibil reprezentată de aceste trei culori a căror semnificație poate fi aceasta: cerul, iarba, sângele sau celestul, teluricul și viața.
Poeta leagă stările apăsătoare, grave, de pericol de patologii medicale, folosind termeni de specialitate din industria medicală și farmaceutică: fortral, barbiturice, efectul calmant al pliculețelor de chamomille care acentuează spaimele și angoasele create de dezechilibrele sufletești și de mediul extern. De asemenea, alzheimer, boală, în general un limbaj al nebuniei, decrepitudinii.
Poemele Gelei sunt impregnate de istorie, spre exemplu, ne introduce în atmosfera determinată de luptele de guerilă și de căpetenia Guevara. Cât de ingenios introduce ea imaginea suavă a mamei căreia îi plăceau pajiștile cu mușețel sălbatic printre flashurile războiului, parcă înfruntând pacea din sufletul unui înger, unei femei prea cumsecade care pentru nimic în lume nu ar fi putut să creadă că s-ar fi putut naște un Guevara ori o luptătoare de gherilă care-și ține kalashnikovul la piept.
Cea mai apăsătoare poezie din acest volum îmi pare a fi Ultima apariție în care spaimele vor dospi apocalipsele altcuiva, iar dimensiunea nodului pus în gât crește, metaforic, în versurile: nu te-am iubit cât să mă dispersez în parfumul umbrei/ îmi înnod la gât fiecare înfrângere și simt cum se strâng/ dar numai de-a dracu te mint că e bine/ ultima apariție.
Relația cu Dumnezeu nu este una permanentă, ci una neprevăzută: doamne, dacă nu/ ești surd sau orb/ nu mă da pământului/ l-am înghițit pumn cu pumn/ saude circumstanță: gata cu poezia despre dumnezei despre îngeri/ vagabondând pe aleile strâmte ale cuvintelor/ ultima apariție; dar dacă/ Domnul nu are bici ori nu vrea să fie tranșant/ unde să mă mut eu dragilor îmi dați voie/ să m-asez în subconștientul vostru/ pe partea mai moale a întunericului/ m-aș preface că dorm și că habar n-am/ că sunteți perverși/ doar o ipoteză.
Despre cuvânt, poezie, poeți autoarea nu ezită să se exprime în toate modurile, folosind expresii originale și cu efecte vizual-persiflante: aleile strâmte ale cuvintelor, silabe gâfâite/ ultima apariție; aprind pe rând beculețul fiecărui cuvânt/ factura unei lumini intermitente. Poeta pune cuvântul în diverse ipostaze, functie de gândurile ordonate după stări, trăiri, emoții stăruitoare: versul acesta - un domiciliu forțat/ toc-toc; după sfeștanie cuvintele ies pe ușă singure/ doar o ipoteză.
Finalurile poeziilor Gelei răstoarnă imaginația, ca și în poezia cu titlul imediat mai sus: factura vine mincinoasă/ crăcănată pe formularul-tip/ precum o prostituată de lux/ în patul hotelului exclusivist/ scumpă/ foarte scumpă.
Finalurile neașteptate ale Gelei nu trebuie să ne mai surprindă. Ele sunt spinoase ori copleșitoare ori dezinvolte ori fierbinți ori speciale. Iată, spre exemplu, în toc-toc: vine o ciocănitoare la fereastră / își agață ghearele de zăbrele/ bate cu pliscul in geam/ toc-toc/ și inima îi răspunde/ toc-toc/ nimeni nu știe/ cine va sparge geamul. Sunt provocatoare, tranșante, dureroase, realiste, Fără nicio toleranță, raportându-se mereu la ceva, ca de exemplu la factura de energie, inimă, Dumnezeu, lume, hartă, umbrelă, mama, cuvinte, spectacol, scenă: aici/ îți iese sufletul pe gură/ hrană crudă albind/ oasele pământului/ silabele se-ngroapă/ in pulpa moale a-ntunericului/ apoi cresc încet pe sub piele/ vascularizând cu sfială cuvinte/ aici/ spectacolul nu se amână niciodată/ urci pe scenă si reciți e-xem-plar/ apoi iesi din tine grăbit/ ca să ai timp pentru a aplauda/ măcar of dată/ scena.
Metafora este extrem de percutantă și, de regulă, cu sensuri antagonic-contradictorii între termeni, tocmai pentru pentru a scoate din matcă acel ceva apăsător și de a demonstra cât e de greu să te deconspiri: întuneric virgin/ despre un poem; luxație de sentimente, motiv pentru care, lumea umblă de mână cu propria stafie/ inconștientă de boala ei ca un bătrân uitat la azil/ pentru care timpul înseamnă/ ora injecției cu morfină/ vindecarea vine târziu, alt final răscolitor, marca poetei Gela Enea!
Volumul conține titluri care denotă imposibilitatea existențială: al cincilea anotimp, feng shui în oglindă, trăiri clasificate, nu prea mi-a ieșit viața asta, vioara a doua nu dă tonul, autopsia stării de liniște.
Despre o lume întunecată, îmbâcsită, desfrânată poeta are felul ei aparte de a ne introduce în atmosferă, plecând de la femeia-gușter, katarița și până la luptătoarea de gherilă, o lume a femeilor care depășește imaginatia omului așezat, cumsecade: lumea umblă de mână cu propria stafie/ inconștientă de boala ei ca un bătrân uitat la azil/ pentru care timpul înseamnă/ ora injecției cu morfină/ vindecarea vine târziu; femeia-gușter/ rupe gâtul tristeții/ la vecernii înnoadă coada/ de o rază prelungă/ se suie-n cer la gușterul-ștab/ și fac împreună/ un act de cultură/ apoi femeia-gușter/ cere azil politic/ iubește cetățenia culturală/ și niciodată nu se uită în urmă/ femeia-gușter.
Foarte interesante abordări, asocieri, metamorfozări, măști ale femeii, prin mijloace precum personificarea și comparația.
Singurătatea este tratată printr-un fel de impuls de destăinuire, așa ca în autopsia stării de liniște: fiecare toamnă îmi picta pe piele/ câte-un bărbat întârziat; printr-un fel de tăcere care din spatele fiecărui vers își crește munții/ de profundis, o tăcere care se ascunde voit în spatele cuvintelor nespuse. Totul pare fals, începând cu realitatea imediată, permanent ținută sub control în procesele de conștiință, mestecând crutoane de singurătate în timp ce ceasul desincronizat/ va înghiți secundele cu noduri, iar înfometații în fiecare anotimp își fac singuri/ extensie de fericire/ așteptând trenul personal/ să-i ducă/ pe planeta aceea cu doi sori/ pseudo-
Singurătatea Gelei este una răvășitoare tocmai pentru că se identifică cu liniștea, tăcerea, starea de renunțare, prizonieratul, dar nicio revoltā, cu tot soiul de lacăte, iarba fiarelor, toate laolaltă.
Singurătatea ei este geamandura din larg și este riscant să treci de ea: la calafat dunărea este pe jumătate secată/ puține vapoare sau bărci în larg/ doar geamandura legănându-și singurătatea/ un paznic de far i-atinge șoldurile/ în fiecare noapte/ punct și contrapunct. Peste singurătățile autoarei se așază ca un praf fin, amintirile cu mama. Unicul suflet ales și cel de care are nevoie pentru a se încărca pozitiv. Mama îi insuflă puritate, duioșie, calm și limpezime: în copilărie îmi plăcea/ să spăl rufe la gârlă/ cu ligheanul în cap/ păream pe jumătate amforă/ vas încă nelocuit de vânt/ spălam întâi combinezonul mamei/ iar apa devenea mai limpede/ căpăta o duioșie valul/ și un parfum de mamă prundișul/ gârla. Mama căreiaîi plăceau pajiștile cu mușețel sălbatic/.../ mama n-ar fi bănuit niciodată/ că din pământ românesc vor crește/ copiile lui guevara chiar dacă/ laserul istoriei le scoate pe rând/ autosugestie.
Stilul Gelei este unul autentic prin aceea că își scrie viața în punctele ei esențiale pe care să le regăsească ușor și în orice condiții, potrivit firului Ariadnei, puncte de restaurare a amintirilor speciale din copilărie și adolescență: spălatul rufelor la râu, pajiștile cu mușețel, blândețea și atitudinea mamei în contextul unor situații mai puțin obișnuite, denaturate, Simona etc.
Foarte des, în poemele Gelei, apar stări acute, de dezechilibru, apatie și vertij, de scârbă chiar, o lehamite devastatoare... personajele intră în roluri ingrate de bețivi și astfel, lumea autoarei se clatină, se dărâmā, devine incertă, instabilă, cum s-ar afla la bordul unei nave în derivă: ați văzut cum merg oamenii care se-mbată/ din damful propriului sânge/ i-ați întâlnit/ oameni si viermi. Sau, în visul: cu o singură mână așezi peste taste/ freamătul fiecārei secunde în care singurătatea/ te-a strigat pe numele mic.
Volumul se încheie potrivit destinului unui poet, acela de a scrie, tot ce scrie, pentru publicul cititor căruia poeta i se adresează în poezia dragul meu public: te iubesc desuet ca în anii '80 fāră să întreb cine ești - frumoasă declarație de dragoste!
Gela, din public spun și eu că din tristețe se nasc cele mai frumoase poezii!

Ottilia Ardeleanu,
6 august 2016, Năvodari

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!