poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3073 .



Cămașa luminii
eseu [ ]
Eseu critic despre Cântece din Alindoria de George Pașa

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2015-10-13  |     | 



„Tăcerea cărților și rugămintea lor nerostită. Ele nu-și pot cere „dreptul de a fi deschise”. Cărțile nu fac grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este încă. ... Îi e totuna unei cărți în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important e ca ea să fie citită – și, astfel, să fie mântuită de aparența de simplu obiect rătăcit printre alte obiecte. Pentru că oricât de arătoasă ar fi, cartea nu există încă în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit și, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume.” – Gabriel Liiceanu.

Alegerea numelui unei poezii, ca și alegerea numelui unui volum de poezii este tot atât de dificilă ca și alegerea numelui unui copil, atunci când îi dai naștere.
Divizat în două capitole asimetrice din punct de vedere al numărului de poezii, volumul de versuri Cântece din Alindoria este unul de alin, dar și unul de dor. Sau poate fi unul de poveste, povestea lui Alin și a Doriei. Jocul din cuvânt nu este deloc unul copilăros, dimpotrivă este ca un cântec pe acorduri de bas. Tonul este dat de poet. Și cum tonul face muzica, ascult în liniște acordurile cuvintelor.
Acest volum de poezii începe mai altfel decât în ceea ce am citit până acum la contemporanii mei, și anume începe cu o invitație în anturajul versurilor, aici unde nu e nici fum pentru carnea slăbită de patimi,/ nici iarbă din care să-ți tragi năluciri efemere/ Din Alindoria (în loc de prefață) . Vasăzică, aici nu este un loc pentru a te îmbăta cu iluzii, a te droga cu fantezii până să dai de fericire și nici de a pune la conservare trupul. Aici este realitate, este trudă, este dorință, este pentru a deschide ochii întâmplării. Există o muzică interioară audibilă dintr-un instrument vechi de când lumea: dorul. Este naturalul și natura. Aici sunt copaci, și păsări, și stele pe cer;/ muzica vine din adânc,/ se limpezește, odată cu apele, în lamura dorului/ (Din Alindoria (în loc de prefață)). Suntem, deci, invitați într-o lume a visării, a melancoliei, a emoțiilor în rezonanță cu acea muzică personală, portativul e în spatele ochilor tăi - spune poetul la intrarea între coperte. Aici vom găsi mâna divină, suflul divin pe care autorul dorește să ni-l împărtășească.
Fiecare capitol este introdus în repertoriu printr-un desen sub semnătura Dorinei Popovici și preia titlul primei poezii din secțiunea respectivă.
Ridicarea interdicției deschide drumul spre Alindoria al cărei decor liric este un fel de ridicarea cortinei astfel încât spectatorii să participe efectiv la spectacolul muzical al cuvintelor și al iubirii. Depinde de percepția fiecăruia ca acest spectacol să aibă efectul scontat. Ridicarea interdicției se face neapărat pentru cuvinte și pentru sensurile lor poetice, ca și pentru iubirea decurgând din rațiunea alăturării, astfel încât ele să capete semnificațiile optime. Cum ar fi să-nțelegi/ că privirea își trece săgeata prin decorul de hârtie,/ oprindu-se în carne, și că sângele/ ne este izvor al sensului?/... / ... ai să treci și tu prin decorul de hârtie,/ vei lua forme de litere ce-ți copiază viața,/... /Să iubim, fără a ne uita înapoi./ Ridicarea interdicției.
Acest intrând în Alindoria se adresează cititorului dornic de cunoaștere, de pătrundere în lumea cuvântului. Și dacă ai să faci un pas și încă unul, ai să descoperi cuvintele în joaca lor repetându-se, dându-și ghes, înfrumusețându-și sensurile, culorile, formele și contururile ca și cum te-ai afla într-o altă poveste, cum ar fi să ne plimbăm prin Constelația Câinelui pe unde nu deslușești norii de câini: Se-aruncă, din fugă, bezele soarelui./ Parc-ar fi senin, dar trec/ ba un nor, ba un câine,/ ba un nor, ba un câine.../ .../ Trec și eu pe acolo,/ nu văd nimic esențial,/ deși pe cer se vântură un nor ca un câine,/ pe stradă, mă latră un câine ce se risipește ca un nor,/ Până la capătul poveștii, mi-am zis că e bine.
Alindoria este tărâmul tuturor posibilităților în ceea ce privește fericirea. Poetul îi atrage pe oameni la o pasă din plin, preferabilă unei pase în gol ori, și mai mult, unei pase proaste. Conform teoriei potrivit căreia în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă, poetul afirmă că Transferul de energie aduce o lipsă vitală,/ doar umplerea cu sine/ mai poare avea efectul unui vulcan/... / Nu poți elibera totul, cum nu poți păstra totul,/ așa e legea nescrisă a ființării totale./ Tu rupi din tine o lacrimă,/ eu o păstrez în adânc./ Mai bine am pasa-o de la unul la altul/ până se preface în diamant prin soarele verii./ Fericirea suntem noi.
Deși poeziile lui George Pașa par să se adreseze unei ființe dragi și numai ei, ele trec de această latură personală cu o dibăcie vizibilă, ajungând dincolo de parapetul lăuntric, generalizându-se, atribuindu-le oricărui cititor, prin transfer direct, cel despre care vorbeam adineaori, compatibilizând propriile sentimente cu acelea ale omului aflat între cuvintele și stările sale, aflat în conexiune transmițător-receptor.
Impresia de comutarede la iubita real-imaginară, la cititorul real-virtual există în permanență, în fiecare dintre poeziile sale.
George Pașa estepoetul metaforelor delicate poate tocmai pentru faptul că dorește cu tot dinadinsul să transmită Dovezi de iubire. Pentru el, iubirea nu se spune direct, ci printr-o suită de cuvinte ocolitoare care să trimită la deducții, care să facă primirea dovezilor și mai fermecătoare. Nu e închisoare inima ta,/ cum nu e cerul doar lapte al visului,/ dovadă păsările/ ce zboară libere prin sânge/ și peștii albi ce te apără de întuneric./... / Spuneam că nu e închisoare inima ta,/ de aceea, prin ea, mă simt liber:/ dau de mâncare peștilor,/ să-ți lase înpace globulele roșii,/ trimit păsările să zboare în larg./ Dovezi de iubire. Avem de-a face cu o anatomie a iubirii concomitent cu o faună a iubirii reprezentată de pești, păsări, fluturi, dar și cu o fluiditate a acesteia, întrucât elementul apăeste omiprezent, el reprezintă aproape în întregime cadrul în care se petrec sentimente. Întâlnim chiar titluri cu semnificațiile pomenite mai sus: Un semn de fluture, Peștele tău din adânc, Femeia de apă, Caii agonici, Doar simple vase comunicante, Entomologie cu nostalg, barcă și multă apă, Când mor păsările nu mai există ecou, Caii tăi verzi zburători.
Remarc un set de cuvinte care intră în categoria tematică a apei: mare, apă, val, barcă, fir cu plumb, plic, bărcuță, semne de apă și un altul din categoria insectelor: hoardă de fluturi, sdrbarea culorilor, corola unei gențiane, insectar, entomolog fac deliciul unei atmosfere lichide, în lipsa entomologului. Poezia Entomologie cu nostalg, barcă și multă apă este un deliciu metaforic: zebrele întinse pe apă; Barca e departe./ Cineva înhamă la ea o hoardă de fluturi/; Un val clatină barca și tot orizontul cu ea; ham pentru dorințele noastre. Un pastel grațios, în care natura însoțește sentimente și dorințe într-o călătorie romantic-picturală. Entomologul este personajul de care fluturilor le este frică să se desfășoare în măiestria lor artistică de dans și culoare. În lipsa acestuia, dorințele pot ieși la plimbare într-un peisaj (descris) absolut fermecător.
Dintotdeauna, iubireaeste simbolizată de zborul, agitația, fâlfâirile fluturilor. Aici, a fi rezervat este similar cu a fi la datorie entomologul. Din fercirire, acesta nu se mai întoarce, astfel că, așa cum spune și dictonul "carpe diem", este de profitat, căci cine știe cât de repede se va sfârși totul: Nu cred că se mai întoarce entomologul./ Ne risipim pe câmpuri, sorbim aroma fânețelor./ Cândva, știm că vom sfârși într-un insectar/ sau în corola unei gențiane./ Entomolog cu nostalg, barcă și multă apă. În plus, cine va ști cum va sfârși fiecare?
Un element de bază al poeziei pașiene este dorul; acest nostalg îl înfiorează și-i dă ghes inimii la destăinuiri și la dedicații, cum spre exemplu Minuna, provenit de la o minune care i se poate întâmpla unui om. Și cum Alindoria este tărâmul dorului și al alinării, portativul muzicii inimii, minunea nu poate fi alta decât o muzică, o voce care doar auzită provoacă o stranie emoție: Minuno, câtă mângâiere este în atingerea glasului tău,/ de parcă toate sunetele s-ar fi unit/ într-un câmp al adorației,/ iar cuvintele ar fi strâns în ele nenumită emoție,/ încât va trebui să mă adun în mijlocul lor,/ spre-a le găsi un cântec în locul numelui./ Minuna.
E timpul pentru dor - atenționează poetul. Sau, mai degrabă, lansează o invitație lirică.
Se resimte antagonismul dintre iluzie și fericire invocate în aceeași proporție aproximativ, ca și când ceva interior îl avertizează să nu se bucure prea mult, prea intens de acestea din motiv că sunt confundabile, iar linia de tranziție este asemenea unui fir de paing.
Tot în sensul acesta se observă antagonismul absență/ lipsă vitală - plin/ umplerea cu sine ca dualism perfect.
Poetul se joacă și cu sensurile cuvintelor, ca în poezia E timpul pentru dor: Fără dor, va veni mai curând înserarea,/ vom ști că n-am fost decât umbre într-un vis lunecos,/ de-aceea toate ne dor,.../ E timpul pentru dor.
Metaforele pașiene sunt dedicate: unele subtilizează iubirea: Te strâng într-un lanț de săruturi/ Grădinile Astharteei; iubirile toate s-au făcut noduri/ Trei de zece; altele, relația cu Dumnezeu: roua - lacrimile lui Dumnezeu/ Din sfârșit, un reper al începutului; destul de multe, singurătatea: crusta moale a singurătății/ În numele iubirii noastre; nu putea să excludă lumina: lumină ivorie/ Un semn de fluture, durerea:... am roci sfărâmare ca de-un blestem/ și boabe de lacrimi pe care le înnod în batista târziului./ Multiplicată în fiecare nod.
Se simte o predilecție pentru obiecte rigide, inserate ca părți de vorbire, fie ele substantive ori adjective: piatră, stânci, ghețari, diamant, oțel, pietrificare, plumburii etc., sinonime cu indiferența, răceala, dezamăgirea, severitatea. Piatra este un laitmotiv, un obiect decorativ sau unul arheologic, un simbol al statorniciei: o piatră dulce, cercel de piatră, somnul de piatră/ O piatră dulce; o stare de ape curgând peste pietre/ O altă față a dorului; să rămână doar literele/ pe o piatră cenușie/ Cu tine, totul începe.
Iubirea lumească - pentru ființă se suprapune cu iubirea spirituală - pentru scris, astfel încât chiar și la o adâncă lectură, nu se pot delimita și nu poți avea certitudinea că poetul se referă la un moment dat la una ori la cealaltă. Sau ai senzația că flirtează cu amândouă, fără să riște pierderea vreuneia: Fără tine, îmi pierd locul în cartea viilor/ Cu tine, totul începe - este elocvent, argumentul suficient. Sau, în poezia Un semn de fluture: Te-aș numi fluture, dar ai mai multe aripi;/ ți-aș zice să rămâi, dar ai un alt orizont/ în care devii doar semn de carte pentru un altul,/ te va mângâia duios, înaintea fixării între pagini./ Un semn de fluture.
Poetul atribuie dorului o formă perfectă. De cerc sau de sferă. Însă tocmai acest aspect îl determină să ezite dacă se află sau nu în interior: Nu știu dacă sunt singur în cerc sau cercul e singur./ O altă față a dorului. Realitatea este mereu alta, nu este ceea ce (ni) se pare că vedem, poate fiindcă măsura de-aici nu se potrivește măsurii de dincolo.
Poetul este un visător incurabil, îmbolnăvit de onirism. Iubirea se risipește mereu dimineața, la întretăierea somnului cu trezirea. Povestea trăită în vis, sfârșește brusc în realitatea imediată: Cum spuneam, într-o seară,/ mă îmbolnăvisem de onirism./ Visam că te iubesc,/ Iubirea a murit odată cu visul.
Pentru George Pașa iubirea este un fel de s-a dus liniștea. Ea are cadență, aritmii, emoții, glas, refuz, cinism, părăsiri, adorație, strălucire, zvâcnire, sensuri, lumină ivorie; are orbire, bâjbâieli, senin, neliniști, importanță majoră, energie, diamante, speranță, libertate, nerv și nervi; are gust, miros, imaginație, reflexii și reflecții; are chiar și clonț, și scaieți. Și mult dor. Este izvor al sensului. Are melodism interior cum numai în Alindoria poți găsi. Tu rămâi o piatră dulce/ pe care amarul nu și-a exersat melodia,/ piatră lăsată în somnul de piatră. / - conchide autorul în poezia O piatră dulce. Iubirea este blestemul vieții, dată fiind să fie îndurată, strânsă în noduri care dor, făcută ghem și păstrată până în clipa cea de pe urmă. Ea crește pe măsura lipsei iubitei din peisajul sufletesc. Iar blestemul iubirii este ca blestemul pământului, nu te lasă până nu o obții, cu orice preț. Drumul vieții se întinde ca un odgon cu noduri groase și bine strânse în care sunt legate sentimente controversate care vor persista și după terminarea drumului. A fi cu capul în nori nu se prea întâmplă în poezia pașiană, iubirea pare să se petreacă în subconștient, ca o stare trăită dinainte și permanet și atunci, poetul își caută un anumit drum, calcă atent și este foarte calculat cu trăirile sale. Cu toate astea, gândurile îi umblă prin Constelația Câinelui/ Până la capătul poveștii, mi-am zis că e bine sau spre steaua Canopus/ Colți.
În accepțiunea poetului, femeia trebuie trăită! În adânc! Ea este ca o mare nemiloasă. Înăuntru-i zvâcnesc dorințele-pești, îmbrățișările sunt ca de aripi de sare, nu are inimă din moment ce lasă vânturile/ să-i sufle vreun dor.... Este Femeia de apă, ca valul de unduitoare, ca valul de trecătoare, ca marea de clocotitoare. Dar, "ce e val ca valul trece", Nu te îndrăgosti de femeia apelor,/ cât de caldă i-ar fi primirea,/ cât de aproape orizontul pe care îl scaldă!/ Trăiește-o ca pe-o minune,/ trăiește-o, și rămâi departe/ Femeia de apă. Iar, -Dacă ai părăsit vreo femeie,/ bucură-te!/ Dansează trei zile și trei nopți/ până fericirea îți iese prin piele./ Dacă te-a părăsit vreo femeie,/ bucură-te și mai mult!/ Dansează cinci zile și cinci nopți,/ până fericirea-praf-și-pulbere/ ți se dizolvă în vene. / Cinism și părăsiri.
Universul feminin, relația cu femeia, mirajul, decepțiile, melancolia, plăcerea etc. sunt descrise cu tact. Dacă femeia este pusă în relație cu apa, cu un cinism relativ, cu senzația de părăsire, cu fericirea ori dimpotrivă, cu nostalgia, dorul, ori cu acel clonț, ea este la fel de bine considerată sursă a neliniștilor, așa ca în Femeia și liniștea: Nu poți s-o ai decât întreagă,/ să o guști până simți/ că te înalți trei palme de la pământ/... / Uite, acum, pășeșfi fără zgomot,/ faci un sumn și apare femeia./ Pe ea nu poți s-o guști/ decât pe fragmente./ La naiba!/ S-a dus liniștea. Femeia este, totuși, un deliciu al neliniștilor autorului acestui volum de poezie.
Relația bărbat-femeie are sonoritatea unei muzici care se compune pe măsura armoniei reciproce, iubirea fiind partitura pe care se așază, într-un anume fel, sunetele. Vibrația acestora produce starea euforică, acea aură de îndrăgostit pe care poetul o descrie în poezia Îți scriu dintr-o aură: Suntem două sunete care vibrează pe aceeași coardă,/ prelungim tăcerea, cât între noi va mai exista o punte/ care să trepideze la unison cu bătăile inimii noastre.
O parte dintre poeziile pașiene sunt conversații cu sine ori cu o persoană imaginară care îi ține companie în orele de meditație și de scris, în clipele de dor, ori între diferite alte personaje lirice închipuite, fapt care le imprimă vivacitate, atractivitate, interacțiune ca și cum cititorul ar asista la o scenetă, la un spectacol, la o emisiune tv în direct. Spre exemplu: pe umeri ți se lipiseră două păsări gălăgioase./ Una-ți striga: "Țintește-mă!/ Prea mult arcul tău a stat încordat."/ Cealaltă: "Eu îți prind săgeata din zbor/ și-o trimit spre abisul meu negru,/ spre abisul meu împovărat de negre păcate."/ Reîntoarcerea-n cântec, unde poetul folosește procedeul personificării. Asistăm la metamorfozarea sufletului în cântec. Un alt dialog este conceput și în Cinism și părăsiri: - Dar cinismul nu mă prinde-/ spui, din nou, exasperat./ - Inseamnă că fugi prea repede./ Stai pe loc,/ să te lovească fericirea în plin,/ ca un tren cu vreo 500 de muze nurlii. Ori, În numele iubirii noastre: Se va găsi unul să spună:/ "Sunteți pulbere, dragilor,/ luați-vă gândul, nu veți fi împreună./ Doar magnoliile ar mai putea glăsui/ despre neputință și pierdere.".
Dragostea se confundă cu o grădină de flori: magnolii, maci, tuberoze și alte cele, cu Grădinile Astartheei. Autorul este un peregrin prin aceste grădini, florile sale preferate sunt macii. Ei revin în poeziile pașiene ca simboluri, ca deținătoare de farmece și vrăji, de momente halucinante, oferindu-i fericire, îmbătare, speranțe. Ce frumos se întruchipează poetul în cuvânt pe buzele iubitei: Încă o zi de-aș mai fi/ un cuvânt ținut îndelung pe buzele tale,/ până la rostire. / Grădinile Astartheei. Mi se pare cum că acest grupaj ar reprezenta cultul sărutului.
Poeziile pașiene sunt luminoase, purtătoare de mângâieri, vise și poduri între sentimente. Din spectrul luminos el își alege roșul de inimă, de maci, roșul covorului roșu, roșu de rană, acestea toate dând sens unic dragostei. Chiar de par simple iluzii, clipe de poveste, autorul este convins că Toate au parte de mângâierea luminii și că au un sens care trece prin inimă, nimic nu poate ocoli locul vieții și al iubirii. Prin urmare, există un sens, un sens de urmat, Sensul din inimă: Nu-i pot cere inimii să bată cum aș vrea,/ nu ascultă decât de propriul său ritm; uneori, și de tine.
În poeziile pașiene, dragostea este evidențiată tocmai prin momentele/ stările de nealăturare, de (în)depărtare, de prea multă libertate, de dor, ca și când acestea ar fi un blestem care nu poate fi exorcizat. Cu fiecare nod care se adună (fie el lacrimă, fie el legătura strânsă, fie el doar un nod în gât), se multiplică și dorurile și dorința de a avea alături ființa dragă. Tot ceea ce ține de acestea, ca un blestem, este firul de viață înnodat în suflet în mii și mii de lucruri care o privesc pe ea. Dar viața nu poate răzbi o dragoste atât de amplificată, de înnodată cu iubire, dar și tristețe, cu elan cât și neajunsuri, nemulțumiri, astfel că tot ce marchează viața va fi păstrat în noduri până la formarea ultimului nod ca o ultimă îmbrățișare: Va veni cândva dezlegarea, va veni/cu fiecare lucru in care se păstrează urmele noastre;/ ne vom strânge în brațe, cu răsuflarea tăiată,/ vom forma ultimul nod./ Multiplicată în fiecare nod. Aceste replici ale nodului sunt dovada păstrării și continuității sentimentelor care dau sens vieții, care susțin viața.
Dacă prima ilustrație, cea pentru Ridicarea interdicției este bazată pe versul scris de mână Căutam, cândva, o stare de ape curgând peste pietre aparținând poeziei O altă față a dorului, cea de-a doua, sub semnătura aceleiași desenatoare și introducând capitolul final intitulat Din sfârșit, un reper al începutului, are ca temelie două versuri adiacente: pentru același echilibru,/ pui în balanță lutul și spui iarbă de mare.
Cele două antete ale desenelor sunt reprezentative din punct de vedere al cursului vieții. In viață este necesar să mergi înainte, așa cum apa peste pietre și să menții acel echilibru între bine și rău, între lipsa vitală a dragostei și preaplinul fericirii.
Titlurile capitolelor sunt de fapt titlurile primelor poezii din fiecare serie.
Pentru poetul din Alindoria nu există alte repere plauzibile, decât cel al omului, cel făcut din lut și care ajunge în humă. De aici și ideea titlului Din sfârșit, un reper al începutului. Mijlocitoare este arta divină, cea care face din ce în ce mai mică distanța între om și Dumnezeu, până la apropiere, în sens alegoric. Omul, plămădit din lut de mâinile Domnului va ajunge tot în mâinile Sale după ce ajunge la capătul drumului vieții. Prin urmare, și omul este un fel de nemuritor din moment ce renaște din fiecare veștejire, risipire, moarte.
În poezia pașiană, natura este un mijloc de reflecție. Copacii, pădurea, frunzele, păsările, apele, cerul, florile, lumina sunt semnele, cadrul trăirilor personale. Ele implică o legătură specială autor-cuvânt- considerat ca un suflu, ca o briză, ca o pală de vânt: Nu știu de ce se clatină atâția copaci,/ când n-a-nceput să bată cuvântul./ Tăcere și cuvânt. Cuvântul este personificat într-o pasăre care să-și cânte sfârșit-începutul.
În poeziile sale, George Pașa pomenește momente petrecute în compania unor cărți și autori consacrați. Merge până acolo cu ideea găsirii unor asemănări cu poetul Nichita Stănescu: Șchiopătam fain,/ aduceam puțin cu Nichita./ Nici nu știam că onirismul murise/ și că urmau fracturile de sens./ Iubirea a murit odată cu visul. În Voiam să mă deschid face referire la Corbul lui Edgar Allen Poe și acel disperat „nevermore” care conduce spre paroxism, cu atât mai mult cu cât aici este vorba despre un corb poliglot! Iar în Ding-dang peste lucruri, Se făcea că era într-o iarnă,/ că venea la mine duhul lui Nichita- îi ninge cu soare stănescian, din nou.
Alteori, în inerția vieții, sub amprenta cotidianului, trăiește sentimentul neputinței vizavi de calitatea sa de profesor de limba română ca și cum tarele vieții îl împiedică să-și ducă la bun sfârșit menirea sa: Ieri, la școală, n-am reușit să spun mai nimic/ despre Miron Costin, despre biruit-au gândul, / când ucenicii, probabil, ar fi vrut să povestesc/ de vreo aventură a unei vedete pro-sex./ Am șters praful de pe cronică,/ numai că astfel cartea a devenit invizibilă./ Și totuși, am vorbit
Faptul că poetul se simte incomod în lumea lui îi creează o stare de indiferență, plictiseală și nevoia de a nu spune nimic, conștient că acel cărturar prăfuit nu prezintă vreun interes pentru tinerii de azi, preocupați mai degrabă de lucruri extravagante, legate de sexualitate și nu numai. Ce semnificații ar mai putea avea pentru ei sintagma biruit-au gândul?
Nimic și nimeni sunt două cuvinte frecvente în poezia pașiană. Senzația de neantizare este foarte puternică, fie că nimicul este ceva de rău, fie că este o alternativă la rău: N-ar trebui nimic să te doară/ Izvorul sângelui; Nimic nu se mai împarte cu nimeni; N-aș vrea să vorbesc despre nimic/ Și totuși, am vorbit; Nu poți ști nimic./ Firul se deșiră până la capăt,/ Rămâi la acordurile tale; Tu nu ai somn,/ nu mai vrei să știi nimic despre mine./ Îngheț; Nimic nu-i pierdut:/ timpul are memorie pentru toate cele ce sunt. / E timpul pentru dor; Nimic despre toamnă,/ despre liniște sau alte chestii intrate-n rutină./ Note pentru un final neștiut.
George Pașa este poetul incertitudinilor, al nedumeririlor. La el găsim frecvent negația verbului a ști. Versurile sunt străpunse, măcinate, zgâlțâite de a nu ști, în multe dintre timpurile sale: Nici nu știam că onirismul murise/ Iubirea a murit odată cu visul; Nu știu dacă sunt singur în cerc sau cercul e singur. / O altă față a dorului; E posibil să nu știu/ câte bătăi pe minut înseamnă limita/ de la care începe sfârșitul/ Trei de zece; Nu știu cum se făcea,/ dar cel fără margini/ pierduse cadența-/ Cu sau fără margini. Tendința de negare este stabilită și de particulele morfologice nici, niciun, nicio, niciunul, niciuna, niciodată.
Și același lucru se întâmplă cu verbul a putea: Nu poți s-o ai decât întreagă,/... /Nu poți să o feliezi ca pe o pâine,/... /Pe ea nu poți s-o guști/ decât pe fragmente./ Femeia și liniștea. Modalitatea de exprimare prin repetițieconferă tărie ideii că o femeie trebuie iubită total, fără unități de măsură.
"Mult zgomot pentru nimic" ori "Butoaiele goale produc cel mai mare zgomot" - la asta mă duce gândul atunci când poetul declară că Nimic nu se mai împarte cu nimeni și că De-acum, probabil, cinicul Diogene va rămâne-n butoi,/ va striga, din când în când, de acolo:/ -Nu vedeți că sunteți doar praf în lumină?/ Nimic nu se mai împarte cu nimeni. Inutilitate, imperfecțiune, spaimă, strigăt, libertate de circulație prost înțeleasă, inevitabilul până la coliziunea fatală, toate acestea îl determină pe Diogene să rămână înăuntru! Și aș aduce aici, prin comparație, o reflecție a lui Octavian Paler în „Rugați-vă să nu vă crească aripi”: „Diogene ne atrage atenția că adevărata cunoaștere de sine nu are loc în afara lumii, ci în mijlocul ei, nu e o renunțare la viață, ci o încordată căutare a izvoarelor ei”. „Omul la care se referă Diogene se află înlăuntrul celui care-l caută”.
Tot în zona stilistică se situează antonimele: plin-gol: Totul e să ai impresia de plin,/ când golul te pândește la margine./ Plin; început-sfârșit: Prea multe capete se înclină a resemnare/ când nici nu s-a-nălțat dintre cetini cuvântul/ să-și caute sfârșit-începutul./ Tăcere și cuvânt; chilie-palat de cleștar, umbră-lumină: ... chilia devine un palat de cleștar albastru,/ cu magnolii pe masă, maci, tuberoze și alte cele;/ între flori nu se vestejește dragostea noastră,/ pe tavan, umbrele ne-amintesc de lumină./ În numele iubirii noastre. De asemenea, se întâlnesc expresii sub forma unei sintagme formate din minim două cuvinte unite prin cratimă: cuvintele-balsam-peste-lucruri/ Totul e viu; dorințele-pești/ Femeia de apă; fericirea-praf-și-pulbere/ Cinism și părăsiri; roua-lacrima lui Dumnezeu/ pentru învierea din urmă/ Din sfârșit, un reper al începutului; papă-muște/ Colți.
Genitivele lui George Pașa sunt spornice formule stilistice, încântătoare apropieri natură-suflet-iubire: gleznele iubirii/ Ding-dang peste lucruri; femeia apelor/ Femeia de apă; forma-ntâmplării, zăpada poveștii/ O altă față a dorului; lapte al visului/ Dovezi de iubire; ritmul inimii/ Ieșirea provizorie de sub dominația clonțului; galeriile cerului, moalele inimii/ Caii agonici; Cămașa poetului/ Cămașa luminii; golful nemuririi/ Utopică; pietrele clipelor/ Totul e viu; cuib al speranței/ Fericirea suntem noi; rănile soarelui/ Până la capătul poveștii, mi-am zis că e bine; circuitul durerilor/ Îți scriu dintr-o aură; hățișul durerilor/ Mărturisirea luminii; emisferele verbului/ A împărtăși nevăzutul; ansele timpului/ Sensul din inimă; carnea lucrurilor/ Toate au parte de mângâierea luminii; cartea viilor/ Cu tine, totul începe; pasăre a cerului, pedala uitării/ O piatră dulce; forma dimineților/ Multiplicată în fiecare nod; vinul victoriei, găoacea visului/ Reîntoarcerea-n cântec; roșul iubirii/ În numele iubirii noastre; oasele verbului, balega versului, tocila cuvântului/ Colți.
Uneori, autorul, ale cărui versuri sunt fraze meditative care respectă punctuația și încep cu majusculă, aduce în prim-plan și moartea, ca temă universal-valabilă: Într-o zi,/ toate întâmplările se vor strânge în fața ta,/ pentru mărturisirea din urmă./... /Cândva,/ până și soarele se va strânge ca un inel,/ în palmele morții,/ Ultima treaptă. Remarc sensul spiritual al titlului precum și conturul perfect, de cerc, al poeziei în care moartea nu numai că este tratată ca pe ceva firesc, ceva pentru care se urmează un ritual firesc - cel al spovedirii, dar ea este cea care face vieții inel, se duce pe sine până la capăt ca pe un lucru ce nu poate fi lăsat neterminat, își pune punct sieși ca pentru o ultimă frază, se închide de la sine cum apusul într-un nou răsărit, cum se închide sfârșitul într-un nou început, fără putința determinării precise a punctului de închidere, căci, deși astfel prezentată, moartea rămâne imprevizibilă. Ea nu este o știință exactă. Ea se înscrie în teoria probabilităților. Apariția ei este aleatoare în lume. Ea ține de sau chiar este un moment, o întâmplare, o instanță, un punct tangent la viață, un ultim nod!
Despre moarte, poetul aduce vorba adesea. Despre moarte scrie în perspectivă. El nu o anticipează, nu o dorește, nu o invocă, ci o întrezărește ca pe acel sfârșit firesc, ca pe acel ceva menit să pună punct realității morbide. De aici probabil și numele poemului Realul joacă în mod cinstit. El nu ferește din calea omului acele lucruri întunecate, acele inconveniente ale vieții. Zilele par corvezi care în balanță cu moartea atârnă mai greu. Interesant este modul în care poetul își începe și își încheie discursul, dacă tot balansează între ele: Poate că realul se deschide/ asemenea unui capac de coșciug./... / Totuși, poate că moartea se deschide mult mai ușor,/ dacă porți în tine o cutie de rezonanță,/ în care să zornăie ortul continuu, până se prinde și popa/ și va arunca asupra ta ultimul bulgăre/ din realitatea asta morbidă./ Realul joacă în mod cinstit. Mi se pare o transpunere cu fast de oximoron!
Semnele morții sunt prezente și în Atingerea sferei: Te vei elibera cândva din strânsoarea pământului pare să transmită că viața devine închisoare în probleme și nefericiri, iar moartea o libertate, o eliberare de greutăți și strânsori, așteptată, desigur, la termen.
Tot la fel de bine, moartea este considerată ca posibilitate a unei vieți noi. Ea poartă în sine seva (re)învierii, intră în fotosinteză cu viața, așa cum natura, spre toamnă, își pierde coloristica fremătătoare de verde - ajutată de elemente precum lumină, pământ, apă, și își pierde luciul natural, îndreptându-se spre tenta ruginiu-stacojie, se leapădă de haine intrând într-un proces de putrefacție, de murire blândă, nedăunătoare, care va reprezenta acel reper al începutului, o nouă naștere, o nouă viață, o nouă Înviere.
Între praguri semnifică de fapt între lumi și rezidă în existența canalului de comunicație spiritual între cei vii și cei morți. Trecerea este asemuită ciclului de viață al frunzelor care mor așternându-se pe morminte ca acoperământ natural, insinuând faptul că orice este viu ajunge să moară. În finalul poeziei, poetul trăiește aceeași stare de conștientizare a trecerii, de normalitate: Prea mulți castani își vor frânge crengile,/ până ai să te-ntorci și tu în țărână,/ după ce ai fost iubit și urât, ca orice om/ ce și-a plantat în pământ veșnicia./ Între praguri. Firească moartea ca și viața, firească legătura pe care poetul o stabilește între ceea ce este viu și vital, cu formele de moarte specifice fiecărei entități. Nici trecerea nu poate fi concepută fără a beneficia de importanța cuvântului: Toate par a fi scrise în pale de vânt,/ năzuind spre libertatea cuvântului,/ șoptit la căpătâi dintr-o carte cu pagini uitate./ Între praguri. Iată aici, cuvântul se confundă cu o rugăciune/ intră în corpul unei rugăciuni.
Moartea este o muzică, un fapt celest, un acord final. Și pentru poetul George Pașa nu contează prea mult momentul sosirii ei: Nu contează în care-anotimp am să trec pe celălalt mal,/ de-aceea, nimic despre toamnă, despre învârtejirea frunzelor,/ despre lună și despre alte chestii romantice./ Totul va fi cuprins în acordul final./ Note pentru un final neștiut.
Iar în contextul morții, luna-i un sac de tămâie,/ Plăcinta albastră cu răvașe.
Există o astrologie a versurilor pașiene reprezentată de elementele zodiacale: pământ, apă, aer, foc. Se pare că poetul trăiește sub semnul destinului. Nu se cunoaște elementul predilect, am o bănuială cum că ar fi focul deoarece poetul arde în străluciri de cuvânt. În plus, afirmă categoric: Cel mai bine este să arzi/ Ardere în zadar. Și oricum, semnele de foc se caracterizează prin: spirit de acțiune, energie, entuziasm, pasiune, înflăcărare, dedicare totală, vitalitate, capacitate de a capta atenția - atribute care se regăsesc în versurile lui George Pașa și care-l determină în primul rând ca om și apoi ca poet.
Există și o recurență a substantivului praf inducând o serie de conotații pe care poetul le valorifică, le metaforizează, evidențiind fațete și fațete: fericire-praf-și-pulbere/ Cinism și părăsiri; Fără tine, umblu brambura prin deșertul de oameni;/ dezabonat la real, citesc în stele răceala/ și-aștept o furtună să măture praful,/ să rămână doar literele/ pe o piatră cenușie./ Cu tine totul începe; de cupa fericirii se-alege praful./ Reîntoarcerea-n cântec; - Nu vedeți că sunteți doar praf în lumină?/ Nimic nu se mai împarte cu nimeni.
Se simte personalitatea poetică auctorială și în sensurile filozofice desprinse din lectură: ... Nimic nu-i pierdut:/ timpul are memorie pentru toate cele ce sunt./ E timpul pentru dor.
Sunt nelipsite elementele climaterice: soare, vânt, nori, ghețari; spiritual-biblice: magi, zei, îngeri, Dumnezeu, Ioan.
Nodul este laitmotiv în poezia pașiană. Aș zice că viața este înnodată cu dor, inimă, iubire. În fiecare nod se găsește acest trio melodic. Iubirea este soprană, inima un instrument ritmic, dorul - melodia din repertoriul vieții. Linia melodică este susținută de cuvinte în aceeași gamă precum: intonația inimii/ Din sfarsit, un reper al începutului; Cineva, din afară, imprimase cadența:/ un-doi și-o umbrelă sub care se ascundeau amintirile;/ Nimic nu se mai întâmplă cu nimeni.
Se remarcă o obsesie a nodului: Multiplicată în fiecare nod, Trei de zece, Destin. Nodul - fie el un destin, fie o răscruce, fie o încâlcire, fie o strângere puternică, fie o acumulare de iubire, de singurătate, de nemulțumire, de nevoi, de înțelepciune, de momente critice în viață etc. -, este o reprezentare de-a lungul firului dintr-un ghem de viață care poate fi rupt anume ori la voia întâmplării. Facerea lumii, ca Destin al omenirii întregi, este asemuită aruncării și rostogolirii haotice a unor gheme de sfoară: Cineva, din când în când,/ vine și taie, de lângă nod,/ sfoara./ Destin.
Poetul are nevoi. A împărți/ a împărtăși este o necesitate a acestui poet de a nu fi lăsat uitării. De a nu deveni cenușa uitării în încercarea de a delimita clar realul de acel aievea. Între urme și năluciri, între flacără și cenușă este imaginația care poate răsturna realul în ireal și invers. Și aici se aplică principiul transformării: ... Undeva totul se integrează în tot/ A împărtăși nevăzutul.
Nevoia de zbor, de aripi, de înălțare întoarce, una câte una, filele acestei cărți de poezie. Și, desigur, zborul nu se reflectă numai la propriu, ci și la figurat. El devine un zbor al cuvântului, căci ..., roadele noastre/ au ceva din ascuțișul penei,/ ceva din zbaterea unei aripi/ Caii agonici. El dovedește încă o dată că este un poet al oniricului,, din motivul că doar visul nu cunoaște vreo margine./ Caii agonici. Și mai frumos: ... întipărim zborul cu pene de îngeri;/... / Ne vom înălța asemenea fumului,/... /în urma noastră, colbul stârnit de copite/ se va preface în aur./ Caii agonici. Iată ce sunt poeții, niște cai agonici, după percepția lui George Pașa.
Acesta reinventează jocul din cuvinte, face palimseste, inversează sensuri prin simpla schimbare a locului între două și aceleași vocabule: iubirea din soare - soarele din iubire/ Abstractul necesar.
Poeții sunt purtători de aripi, dar și purtători de lumină, mărturisitori de lumină și, bineînțeles, purtători de cuvânt. Ai idealurilor, ai iubirii, ai vieții. Ei sunt oamenii de concepție. Ca și purtători de Dumnezeu, de altfel. Astfel, folosindu-se de aceeași metodă a dialogării, în Mărturisirea luminii avem mărturia următoare: Da, cărarea trece prin apă,/ se face un labirint din care ai să ieși/ spre a mărturisi oamenilor lumina,/ pentru că unde e Dumnezeu/ întunericul nu mai are putere,/ n-ai nevoie de sabie/ ca să-ți croiești drum prin hățișul durerilor; și mai adaugă poetul: Așa a zis, iar de-atunci/ am învățat să vestesc lumina din suflete./ Mărturisirea luminii.
Lumina este constituent de bază al poeziilor acestui poet. Ea răzbate frecvent din titluri: Mărturisirea luminii, Cămașa luminii, Toate au parte de mângâierea luminii, ca și din metafore originale: lumină ivorie/ Un semn de fluture; Să te porți în corpul tău luminos/ ca și când ai face beznei în ciudă,/ A împărtăși nevăzutul. Dar și expresii, versuri care nuanțează lumina nopții: Luna-și spărsese un felinar/ și lumina-i curgea, ca un izvor de lapte./ Iubirea a murit odată cu visul; Cărțile sorb lumina din candelä./... /... până poetul/ se va întoarce, îmbrăcat în cămașa luminii./ Cămașa luminii. Poate că lumina trebuie lăsată să vină încet, suav, puțin câte puțin pentru a înlătura cum se cum se cuvine tenebrele, neliniștile, singurătatea, dorul, melancolia. Florile turnate din lumină, din lumina poetică, pașiană, sunt colorate intens, sunt mari, inflorescențe sau corole bogate, cu miros puternic ori cu efect puternic: liliac, tei, crin, magnolii, maci, tuberoze/ În numele iubirii noastre; și peste toate, el, zeul luminii: Era soare. Și ningea cu soare./ Lumina intra în pământ,/ până la genunchi în pământ,/ Ding-dang peste lucruri.
Lumină, cai, pietre, soare, lună, pământ, ape, maci, năluci, iluzii, vis dau strălucire, tărie, vioiciune, neastâmpăr trăirilor. Poetul dă cămașa poetului pe cămașa luminii. Conceptul de lumină este alăturat deseori verbelor a sorbi, a absorbi: Dar cuvintele esențiale nu vin pe bandă rulantă,/ trebuie să le sorbi lumina,/ până se golește întunericul./ Cu degetul pe trăgaci; V-aș sorbi pe toți într-un gând,/ să vă scuip mai târziu în lumină;/ Patetica.
George Pașa este un susținător al tradiției în poezie prin folosirea expresiilor populare, a proverbelor în versuri pentru a accentua ori a atribui o altă fațetă oamenilor, vieții în general: câinii cu alți covrigi în coadă - insinuând faptul că năravul din fire n-are lecuire; capra vecinului ce trage să moară - sens dublu, satiric, ce invocă umor involuntar; băläriile din proprii ochi - atingând latura invidiei și a cârcotelii pe seama celor din jur, versuri aparținând poeziei Totul trece în altceva, unde este reliefat faptul că nimic nu este bătut în cuie, niciun punct nu este fix, adică un fel de teorie a relativității gândită și exprimată poetic: Suntem cu toții doar ținte mobile,/ deși același punct/ ne-a dat impuls către viață./ Totul trece în altceva; Cum să te mai întorci sub pleoape,/ Când paie răsucite în ochi/ dau bârnei străluciri de smoală fierbinte?/ Plăcinta albastră cu răvașe; La cules de scame. Sublimă inutilitate./ Mai greu e să le scoți din suflet./ Se umple astfel golul,/ tânjind după alte goluri,/ care se potrivesc precum sacul și peticul./ Cu degetul pe trăgaci.
Poetul încheie de cele mai multe ori meditativ subiectele poeziilor sale. Este înainte de orice, cugetător. Tot în sensul reflectării asupra vieții, realitatea descrisă este una utopică./ Utopică. În realitate, nimeni nu se obosește prea mult încât să revendice altora că nu au făcut tot ce trebuie pentru stabilirea unei armonii depline în viață. Iar pe de altă parte, instaurarea păcii depline, a unei păci universale, ar însemna implicit că n-ar mai avea cine să scoată vreun sunet. Ori asta da, chiar este o utopie!
Totodată, Totul e viu, fiindcă este izvor de creație, Marea Creație pe care poeții o continuă. Dacă omul, dacă scriitorul este pieritor, dimpotrivă, opera lui este cea care va rămâne peste vreme, cum prea generos o spune în versurile: Și pentru că Te simt aici, Izvorule a Toate,/ scriu pe aceste pagini pieritoare/ ceea ce nu va pieri/ odată cu mine./ Totul e viu. Iar scrisul este menire, este trăire adevărată, este sens și hrană spirituală.
Nu pregetă să vorbească despre semne: semne de întrebare, virgule, semnele ultimei veniri/ Totul e viu; semnul de piatră/ O piatră dulce; semnul tău de fluture/ Un semn de fluture; semne de foc/ Îți scriu dintr-o aură; semne de liniște/ Plăcinta albastră cu răvașe; Sunt doar un semn/ ca un fragment dintr-o stea/ rărăcește pe un pământ primitor/ E simplu. Dar și despre însemne și însemnări: însemnată cu roșu/ (fiecare om cu steaua lui, cum spune o zicală!)/ Din sfârșit, un reper al începutului.
Dumnezeu este spirit constant în ființa poetului, Îi simte prezența până în buricele degetelor făcute anume să aștearnă gânduri pe coala de hârtie. Deoarece Dumnezeu este înțelept, cum altfel să nu ne fi lăsat inimi înțelepte - o alăturare înțeleaptă de termeni dacă ne gândim că mintea este cea care are rațiune, în timp ce inima este cea care rezonează, această sintagmă mă trimite la titlul romanului „Rațiune și simțire” al lui Jane Austen : ... Dumnezeu ne-a lăsat inimi înțelepte,/ cuvinte libere, fără pași ezitanți. Când ne strângem la piept,/ aurele noastre închid circuitul durerilor./ Îți scriu dintro aură - asemenea circuitului apei în natură. Dar este atât de firesc, de venit de la Dumnezeu, ceva ce nu poate fi împiedicat și care se manifestă ritualic.
Căutător al echilibrului, George Pașa este convins că totul este o apă și-un pământ în care nimic nu crește,/ fără un Dumnezeu răstignit în cuvânt./ Echilibru, și că Este sens în a fi. Ca o obsesie cioraniană, ideea de nimic nu-i dă pace.
Despre mărginire-margine, ca și despre sens, - o altă preocupare a poetului-, aflăm: Coroanele arborilor simt mai viu mărginirea/ O altă față a dorului, în timp ce omul percepe nemărginirea ca pe ceva ce nu poate fi atins vreodată, pentru el, marginea există ca un terminus care-l privește direct, marginea lucrurilor de exemplu, adică a tot ce este palpabil...; Pe aici nu se mai abate nicio margine/ Plăcinta albastră cu răvașe; Piatra îndurerată a sensului/ Colți.
George Pașa este poet oniric. Pentru acesta, lucrurile frumoase se petrec în vis. Sau măcar la marginea visului, într-un loc unde nu se poate lovi de umerii inconvenientelor realității. Orice amintire devine instantaneu istorie pentru sine, ceva rămas în poveste. Poteca-i măturată. Nici urmă de ieri./ Doar cște-o frunză-așa mai freamătă/ a întălnire cu sine pe marginea visului./ Restul a rămas în poveste.
Ca și în cazul colțului cubului nichitian, ne lovim de un colț pașian, la propriu ca și la figurat: Când omenirea e pusă la colț,/ ai grijä, păstreaz-o în sânge:/ nicio apă cu mâl/ nu-i va tulbura limpezimile;/ cine construiește palate în nori/ parte va avea de strălucirea peniței,/ in loc de stilet înfipt în inimă/ Izvorul sângelui. Aici, poetul aduce un elogiu stăpânului condeielor. Invidie, ură și lașitate sunt vicii/ tare asupra cărora se insistă și în alte poezii, la fel de hotărât, de tranșant.
Tot despre efecul nociv al invidiei se vorbește și în poezia Verde: Cum să rămâi doar într-un colț de pagină,/ când poți fi veșnic verde, și nu de invidie? Ideea încolțește din primele versuri: O frunză nu se-ntoarce-n copac spre-a înverzi,/ doar putrezirea îi dă strălucirea din urmă./ Graba de-a intra în ierbare/ nu presupune decât o frunză presată în plus. Aici se face aluzie la poeții contemporani cu noi, cei care dau fuga să-și tipărească o carte, fără a da importanța cuvenită cuvântului care trebuie să îndeplinească toate exigențele unei literaturi desăvârșite, unei literaturi noi, să-l primenească, să-i dea un look nou, să-l șlefuiască până la strălucire, să-l așeze la locul potrivit și abia apoi să-l încoperteze. Personificarea frunzei în scriitor este tactic(os) aleasă pentru a da curs subiectului delicat al zilei. Poetul face referire și la talentul nativ, la acel impuls venit din rădăcini fără de care orice sârguință în materie se neutralizează sau devine aproape inutilă. Cu alte cuvinte, nu oricine poate sta/ să fie în cărți. În cărțile destinului literar.
Colindătorul Alindoriei nu poate omite nici aspectul mirific al lunii. Despre colț și lună sau despre colțul lunii: Și colțul sfâșie-acum rochia înserării,/ pe când luna coboara-n paharul cu apă,/ să o bea, dimineața,/ cei care s-au trezit fără sine./ Colți.
Lumea este privită constant din unghiul sinelui, de acolo de unde nu se spune nimic. De acolo de unde liniștea este preferabilă acelui "mult zgomot pentru nimic" shakespearian: Ca să pară vii,/ unii fac mult zgomot./ Eu nu zic nimic./ Lupta viului cu zgomotul. Tam-tamurile nu înseamnă că ești viu, ci înseamnă să pari viu, să încerci să te faci auzit, dar atât, să nu ai nimic de spus, de fapt: Eu nu vreau să par viu,/ doar să fiu,/ Lupta viului cu zgomotul, un titlu oximoronic, aș zice.
Poetul recurge la folosirea de termeni matematici, ca de exemplu teorema: Două drepte paralele/ știu că nu se întâlesc niciodată, dar și filosofici: și doar nu-s nebun să cred/ c-am atins infinitul, sociali: Echidistanța poate că este/ atitudinea necesară, de natură spirituală: Totuși, se mai întâmplă/ ca pașii să fie egali,/ cum în fața lui Dumnezeu, oamenii./ Lupta viului cu zgomotul.
Despre toate acestea, însă, poetul declamă că este doar o impresie rătăcită printre aluviuni, o descriere a unui deja-vu, a ceva din boaba de spumă deja spartă. Și totuși, are convingerea că asta și numai asta înseamnă să fii viu. Să spui lucrurilor pe nume, fără a face "spectacol" din asta, fără a bate toba, să nu fii un viu mort! Să fii un viu viu: N-aș fi spus nimic,/ dar aș fi părut mort pentru voi,/ când singura constantă a mea/ e viul./ Lupta viului cu zgomotul.
Ploaia, fenomen natural îndrăgit de poet, fiindcă are puteri binefăcătoare, de reîmprospătare și regenerare, este și moment de reflecție. O astfel de tentă filosofică o întâlnim și în poezia Au curs lacrimi din cer, în care ploaia este considerată muzica venită din cer spre a combate uscăciunea. Poetul îndrăgește pământul, îi imprimă viață, îl caracterizează ca pe o ființă cu suflet care așteaptă atenție de la Dumnezeu. Descrierea ploii este foarte reală: Prima picătură căzută a sfârâit pe piatră/ a luminat într-un abur dulceag./ Cealaltă picătură s-a stins pe o frunză de viță,/ s-a mistuit ca un dor al întoarcerii în rădăcini./ Apoi alte și alte picături au desăvârșit muzica. Dacă te vei lăsa cuprins de misterul cuvintelor, vei auzi sunete clare de pian și muzica limpede, ca în Nocturna lui Chopin...
Reflecția asupra ploii este descrisă în strofa ultimă: Și dacă ploaia aceasta vine din ugerul unei vaci/ pe care o mulge Dumnezeu, la ceas menit,/ iar pământul nu e decât o găleată imensă,/ în care înotăm disperați, căutându-ne tărmul?/ Au curs lacrimi din cer.
Unele poezii sunt traversate de sentimentul de dezamăgire secondat de dorința de a face lumină printre semenii care și-au pierdut omenia./ E simplu. Efemeritatea și "statutul" de trecător prin viață îl determină să-și ia rolul de scriitor în serios. Este singura activitate vie, ca și constanta vieții sale, viul.
Despre vicisitudinile vieții, despre comportamentul anormal al omului, despre invidie, răutate, neomenie și alte tare umane, poetul vorbește în poeziile aflate în partea a doua, spre finalul volumului. Uneori, notele filosofice sunt anume presărate sub formă de titluri, versuri sau chiar strofe întregi: N-are cum să însemne mai mult căderea/ decât nostalgia zborului./ Cu degetul pe trăgaci; ... cine moare frumos/ primește un inel,/ să treacă vămile/ Totul; Sunt doar un semn/ că un fragment dintr-o stea/ rătăcește pe un pământ primitor./ E simplu; Cine vorbește de limite sumbre/ păstrează în limbă gustul otrăvii./ Mai bine dulce; Când se rupe câte o baieră la inimă,/ rămân sferele să continue-acordul;/ Când mor păsările, nu mai există ecou: Sângele nu este iluzie./ Întotdeauna există cineva sau ceva/ să-l ducă mai departe./ Este sens în a fi. Iată meditativele lui George Pașa!
Deși conștient că asimilăm și ne bucurăm numai de părți din realitate, poetul dorește plinătate, dar pentru a cuprinde întregul e nevoie de un fel de al șaselea simț, de ceva lăuntric nativ, de un ochi fin, pătrunzăor, înțelegător și care știe a tria, a valorifica pentru a întrezări forma deplină.
Ochiul este elementul cunoașterii, al introspecției, în poezia pașiană. El vede, simte, calculează, inventează, imaginează, lucrează asupra formelor, culorilor, dimensiunilor. Este un adevărat instrument de măsură și evaluare. Un cercetător minuțios și riguros. Deschide-ți ochiul ascuns, pentru-a întrezări forma deplină./ Restul a rămas în poveste; Aici e tărâmul făgăduinței,/ înlătură lespezile de pe ochi și privește-l. / Aici; Ochii simt cel mai bine răceala stelelor,/ cum nisiul, apăsarea tălpilor-/ aceeași energie risipindu-se-n moarte./ Echilibru; Cu ochii mirați,/ indiferenți sau ironici,/ priviți cum din cornul abundenței/ ies aceleași tonuri,/cu blândețe scrijelesc/ un somn împietrit! / Este sens în a fi; niște ochi asemenea unor perle albastre/ să te privească mai curat, mai adânc,/ neumbriți de miraju-ntrebărilor/ Caii tăi verzi zburători.
Nu pot să nu subliniez acest duo al deslușirilor, al pătrunderii în adâncul sufletului, adâncul realității, adâncul vieții: ochi-lumină.
George Pașa găsește răgaz să spună despre sine, poetul, ce fel de om este, despre corespondența om-poet: De obicei, foarte calm,/ nu mă adâncesc în prăpăstii,/... / Locuiesc un timp al meu,/ unde orele au margini de sare;/ când sunt blând,/ cristalizarea e mai intensă/ și apele negre mă ocolesc./... / Mă deschid atât cât e necesar,/ .../ Cu brațe deschise,/ te primesc în liniștea mea,/ fără multe istorii, / Un timp al nostru, dincolo de prăpăstii. Un autoportret ca în picturile lui Botticelli, în care chipurile transpar în lumini și umbre, sub blândețea interioară fragilă parcă la contactul direct cu lumea.
Finalul volumului de față este eminescian: Cine are nevoie de mine/ să ridice două degete-n sus/ ori, mai bine, să le lase pe strune/ și-un cântec molcom/ șoptească în seara pustie,/ un cântec legănat,/ până adoarme și ființa aceasta,/ în care doar sufletul trăiește în zbucium,/ oasele și carnea, obosite,/ doresc repaus etern/ Este sens în a fi.
Veniți să ascultăm măcar un cântec, în Alindoria!



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!