poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4915 .



"Pegasul cu copitele de spumă" de Ion Bolocan - semnal editorial
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dedal66 ]

2013-09-18  |     | 










CUVÂNT ÎNAINTE

„Și tot în glumă, poate-am să vă las
Pegasu-mi cu copitele de spumă.” – Ion Bolocan, „Testament”


„Pegasul cu copitele de spumă”, cartea hâtrului poet Ion Bolocan este rodul experiențelor sale (prea)fericite, unele epistolare, alte platonice dincolo de orice imaginație.
Înainte de confruntările versificate, imaginare sau nu, memorabile sau de neuitat, autorul intră într-un joc de glezne cu sine însuși, ca pentru încălzirea ce precede meciul. De la fantastica autoironie existențialistă din „Testament” („Și, tot în glumă, poate-am să vă las/ Pegasu-mi cu copitele de spumă/ (Căci nimeni n-a văzut așa pegas)/ Pufoaica mea și cizmele de gumă/ Și câte nevândute-au mai rămas,/ Dar nici un dram din gloria-mi postumă.) trecând prin dulcea visare și pierdere în cătarea „Abisului feminin” („Și-am fremătat oricând la un sărut/ Ce mă chema spre-Abisul feminin/ Din care astăzi știu tot mai puțin/ Din tot puținul cât l-oi fi știut” – Ion Bolocan, „Mă socotesc ființă norocoasă”), poetul atinge liniile de înaltă tensiune ale romantismului („Ți-aș fi pictat sub umăr o flașnetă/ Să cânte singură cît un taraf/ Și, de-ai fi vrut o raită pe planetă,/ Ți-aș fi tocmit tramvai cu pantograf.”- Ion Bolocan, „Autograf”), pentru a ne lăsa pradă râsului fără frontiere și poduri de flori peste nădragi („Dar n-a găsit și-a râs în gândul său/ Când și-a văzut nădragii compromiși:/ - Cum naiba, bre, taman la Chișinău,/ Să n-o găsești, când vrei ca să te... chiși?!”).
Dinamica tensiunii lăuntrice îl poartă în dialoguri lirice frământate, preopinenții fiind cu cel puțin un picior în istoria literaturii, acolo unde autorul și le-a introdus deja pe amândouă, demitizant de-a pururi.
Cu Păstorel, schimbul de misive întrece închipuirea, e cald și ceremonios, paradoxal, iar autorul lor își poartă capul plecat spre mângâierea tăișului din versuri, împăcat și mândru, generos până la confundarea de sine. Misivele către și dinspre maestrul Hronicului și al Epigramei, sub formă de sonet petrarchian, reușesc hazul chiar și pe temele colocviale sau aparent mărginite (tovărășia lui E. Deutsch cu doctorul Arafat, beția la braț cu poezia, hârjoana cu damele în floare, plagiatul și Cincinat Pavelescu, pietricica în antiteză cu G. Petrone, boemia literaro-muzicală de la Anticariatul lui Dumitru Grumăzescu, mârlănia politicianistă etc.). Autorul informează și întreabă, iar Păstorel își transmite învățăturile precum Neagoe Basarab, concluzionând, luminând paginile cu focuri bengale.
Cu Eugen Deutsch, confruntarea se mută în bucătăria cuțitelor de catifea și-n bolta rece a serilor galante („Chiar ieri la Bolta Rece-a râs de mine/ (Era de față-o doamnă din Vaslui/ Și mi-a crăpat obrazul de rușine).” – Ion Bolocan, „Maestrul”). Tot pe aici sclipesc versurile ca ochii lui Jean Valjean la tacâmuri, în homerică portretizare: „Maestrul Deutsch cuminte-i ca o fată/ Disimulată-n straiul bărbătesc,/ Care-a deprins năravul ștrengăresc/ Să-ți sară, din senin, la beregată...” (Ion Bolocan, „Maestrul”).
Cu Emil Ianuș, schimbul de sonete și rondeluri are loc într-o dulce tovărășie („...De mine toate râd și fug/ Dar eu cu cine pun în plug?!” – Ion Bolocan, „Rondelul Țăranului turmentat”) și atentă candoare („...Ca-n toamna vieții să constat/ Cum că...Sonetul e un rug/ Pe care noi am ars curat...” – Emil Ianuș, „Sonetul plugarului”) , registrul umoristic trece ușor spre liric și revine, ca într-un balans pe o pânză de paianjen, „...în țara cu sonete pe plai botoșenean/ Unde-a trăit un IANUȘ în era... BOLOCAN!”(Emil Ianuș – „Sonetul Recunoștinței eterne”).
În finalul volumului, întâlnirea cu Vasile Vajoga face loc exploziei, ca și cum, prin comparație, până aici ar fi sfârâit fitilul prin pagini, tocmai cu scop demolator la capăt de rând. Poeții în dispută își aruncă hainele de lorzi și trântesc băștile de clapele pianului prozodic până la strigăt și desțelenire de hohot.
Lăsând gluma deoparte, Ion Bolocan este un umorist de excelență, un soi de Creangă al Sărăriei de azi altoit cu Păstorel și Topîrceanu dintotdeauna. Textele sale, sub orice formă s-ar afla, au coerență și miez exploziv, provoacă râsul deștept, al sensurilor nebănuite, ca un gheizer de spălat fața încruntată a lumii. Dar este și un poet aparte, structural, cu „muzichia în sânge”, fără disonanțe. Unul de spirit și de actualizare (cum ar spune David Baker, poemele sale respectă geometria compasului – „cu un picior înfipt în pământ și cu celălalt lărgind tot mai mult circumferința, măsurând noi tărâmuri”, fixând în origini nepierderea de sine). Unul pentru care poezia, așa cum se destăinuie și Ion Bolocan în „ars poetica” din postfață („Întrucât”), este un gest al comunicării prin scris, un joc, este „nevoia sufletului uman de a prinde sensul lumii” (G. Călinescu, „Principiile de estetică”), chiar și în zilele noastre, în care sensul lumii „există, dar lipsește cu desăvârșire”.

 photo 5dbe3900-9b78-4e19-aa95-bf5f11802b8a.jpg





CUVÂNT DUPĂ CUVÂNT, ÎNAINTE!
(pastișă introductivă la volumul „Pegasul cu copitele de spumă” al poetului Ion Bolocan)

Mult prea cinstite doamne, cinstiți lecturatori
(cu dulce vișinată, cu vin de-al casei ori
ce-a mai putut aduce, să umple orice vid,
poetul, care ține la standardul lichid),

aveți aici, pe masă, alături de bucate,
o carte de sonete din care jumătate
cititu-le-a el însuși la câte-o șezătoare
unde a găsit și șprițuri și gazde răbdătoare.
(socot că avantajul e unul infinit,
să ai un op în față deja bine citit!).

O carte - panaceul durerii absolute,
din cap până pe unde îți vine-ades a cere
scăparea-n altă lume, un fel de înviere
ce-ți spune printre rânduri: „Ia crucea ta și du-te!”

Un cald pupat pe tigvă și șut de mers la vale,
de încurcat pierdute cărări duminicale,
un stat în fund pe culme, cu scopul apocrif
să vezi urcând pietroaie pe câte un Sisif.

Aceasta, onorate deajuns auditor,
fu doar o informare făcută pe picior,
o generalizare, un soi de spălătură,
o mică descleștare a colțului de gură,
că-i musai, de acuma, să facem un portret
de pus în ramă groasă acestui bun poet.
(Mai bun decât oricine, cum altul nici că nu-i
și mai cu seamă-atuncea când dă din vinul lui.)

Să-ncepem cu-nceputul, ce-mi pare absolut,
că-ntâi și-ntâi poetul acesta s-a născut
(n-ar fi contat pe unde în mediul ambiant,
de n-ar fi fost poetul atât de impozant)
de stâncă-n satul Stânca și-așa a și rămas,
că doar un pic Zghihara i-a înmuiat din glas.

Când a-nceput să meargă, nu știm, că prima dată,
s-a fost găsit pe luncă, în brațe cu o fată,
a doua oară-n cramă, bătând într-un butoi
și-n car până la urmă, râzându-se de boi.
(Nu c-ar avea o nu știu de care importanță,
dar cred c-aici ar merge cântată o romanță,
cu snopi de grâu, cu tata, cu drum făcut pe jos
când se rupea… în paișpe proțapul noduros).

Istoria nu spune, dar sigur la chindie
acest poet precoce a început să scrie
brașoave fără număr și basne învârtite
din pană ca, din coadă, tigaia cu clătite,
de a ajuns ca, iată, la vârsta cea matură,
pân’ ce nu scrie-oleacă, nu ia o-mbucătură.
(Nu-i vorbă, că de-o vreme – de-un an până curând -
a cam slăbit și-mi pare că umblă tot flămând.)

Credeți că scrie-n glumă, că-i joacă fistichie
volumul său? Iertare, eu cred că-i simfonie –
citit-am niște versuri la unu-ntr-un ciorap
(țăran cu glezna ruptă) și s-a scrântit la cap;
ba chiar și-o doamnă doctor, ce-i șefă de salon
la un spital din centru, o damă de bon-ton,
în loc să râdă-n hohot de ce i-am recitat,
de-o cruntă amețeală, chiar mi-a căzut la pat.
Așa că nu vă temeți, n-o să citesc din el
să nu pățiți, de-a valma, aidoma… la fel.

Distins auditoriu, renunț, dar nu mă las
pân’ treaba nu e clară ce-i aia un Pegás
(mă cearcă rău talentul și, de nu aflu, nu mă
cărăbănesc: copite-s sau roțile-s de spumă?).
Spun asta-n cunoștință și fac demersul logic
precum că susnumitul nu-i calul mitologic,
ci doar, cum umblă vorba, o veche bicicletă
pe care-odat’ poetul plimba câte-o poetă,
ce-afla abia în brazdă că n-a stat pe ghidon,
pe când maestrul, sincer, se prezenta: Ion.

Conchid aici aiurea, căci nu pot să m-abțin:
el face bine versuri, dar și mai bine vin,
c-aș mai fi spus eu și-ncă l-aș mai fi lăudat
dar, din păcate, vinul aici s-a terminat...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!