Am trăit unele extincții textuale împreună cu o carte primită de la Paris, dar publicată în România. „Cum nu murim niciodată” m-a făcut să intru într-un Macondo fără coordonate geografice. E cartea în care uiți de spații culturale și naționale. E o lume a arhetipalului, a omului determinat genotipic, poate, nimic mai mult. Doar codul lingvistic al limbii române te plasa temporar și iluzoriu într-un spațiu real.
„Cum nu murim niciodată” (Jurnalul literar, București, 2007) e o carte excepțională prin aproape că imposibila categorisire genurială. Cele citite se conturează la un moment dat drept epopeea unei stări existențiale, a unei lumi căzute din mersul comun, sau din perceperea comună a mersului lucrurilor. Seduce neelaborarea, firescul și pararealul textual. Fericirea unui lector feminin este produsă în primul rând de faptul că personajul Oly este o ea, un personaj multiplu și aureolat prin însăși semnificația luminoasă, de zbor a numelui (dacă vine de la Olympia) și prin consistența vitală a unui univers vegetal (dacă vine din Olivia). Un text dialogic ce decriptează profunzimea naturii umane.
Textul se amplifică până capătă dimensiunea unei lumi ce își are centrul oriunde. Dispare timpul și spațiul, asiști la o descriere atemporală a unei lumi în care Alice întâlnește alte personaje, deloc cele cunoscute la Lewis Carrol. Finalul anunță un timp oprit în care titlul „Cum nu murim niciodată” apare polifonic, invocând dispariția ca soluție a nemuririi, presupunând o dimensiune circumstanțial-modală, dar și un efect de cauzalitate, ca un „fiindcă nu murim niciodată”... Aflând cu groază că, foarte cromatic, culoarea ochilor ce mor este „ca o cireașă sălbatecă”, la finele cărții am ajuns a gândi că morții continuă să trăiască prin numele lor,
corporalitatea fiind doar un accesoriu al spiritului.
Oly apare în trei ipostaze existențiale: cea de copil, de tinerețe inițiatică și de ființă intrată în vârsta iubirii. Copilăria - acel moment ca o sinteză anacronică a unei vieți întregi când mama „mă ținea de mână să nu mă pierd după fluturi”. Este vârsta când personajul se întreabă ce este spiritul și dacă este. Astfel aflăm o situație scolastică în care „directorul a venit să le spună că profesorul s-a cam grăbit, că despre suflet e o poveste lungă, cine are probe, l-a văzut cineva?”. Cunoaștem o lume fără de nume, dar concretizată prin delimitări clare: interdicțiile, care pot accepta doar existența unui suflet servil. Este vârsta când apar acele „litere disciplinate și pline de ordine „E D U C A Þ I E”. Accentul cumva subtil asupra acestei perioade din viața unui om nu poate să nu fie citit prin prisma unui trecut estic, comunist din care vine autorul Nicolae Adam. Dar scriitura este atât de fină încât poți citi așa cum ești; un francez, un vestic ar citi din perspectiva sistemului său educațional, căruia la sigur îi va găsi lacune. Asistăm la o inflație a valorilor educaționale în lumea copilăriei lui Oly: „auzeau toți aceleași cuvinte, nu prea multe, să nu se încurce, iar ei se bucurau din cale-afară, că nu mai citeau acasă”. Nelectura este prezentă indiferent de regimul ce se instaurează în natura ideologicului de afară. „Și Oly făcea mereu duș când intra de la școală”, o trăire aproape că fiziologică a disconfortului psihologic venit din instituția de învățământ. O descriere aproape că feminină, prin excelență.
Inițierea este punctul din care Oly cunoaște lumea, mai bine spus, lectorul cunoaște lumea ce o conține pe ea. Inițierea este momentul când personajul mai degrabă simte, decât cunoaște vertiginoasa clipă numită „eternitate”. Scrierea unei alte vieți, personajul „scriind” un alt personaj în acele „caiete de citire, „dictando”, nu e nimic altceva decât o scriitură de gradul doi, una similară cu păpușarul care este păpușa unui alt păpușar. Oly se inițiază prin scris, ea se așterne pe hârtie ca ființă care gândește lumea exterioară sie. Personajul feminin, un travesti auctorial, se inițiază prin scris.
Iubirea e substanța originară din care e făcută scriitura. Acolo totul este iubire, aceasta fiind o condiție sine qua non a producerii textuale. Este iubirea de existențial, de oameni, de Celălalt, diferit, altul, dar și o mare iubire de sine. Citind, descoperi o geografie cu desăvârșire necunoscută, te simți într-o țară depărtată și totodată cea mai apropiată ție. E o țară unde „există arbori femei și arbori bărbați”, „în țara aceea cu cântece triste și unde se plânge pe-ascuns”. O țară în care la întrebările incomode se răspunde: „Lasă că înveți tu la Istorie!”, așa de parcă istoria ar fi o disciplină de „mințit” copiii! Idee retorică și cumva intens actuală este și cea precum istoria e constituită din oameni care acum sunt bronz sau marmură, tablouri sau străzi, una fetișistă până la absurd. Acolo poți trăi boala aceea când afli că „nu mai există” ceva, e boala nostalgiei, a revenirii eterne la momentul din care ceva nu ai înțeles. Muta, femeia cu numele Sixta, „nume de rămâi nemișcat”, este un personaj dublat de cele două scriituri. Sixta, un nume categoric numeric, este personajul auctorial, dar și al unui pseudonaratar, Oly, la o receptare superficială a textului. Căci Oly este și Sixta și Augustin din subsolul cumva bulgacovian și toți cei care cumva i se apropie, adică noi, căci Oly este ceea ce este ea prin relaționarea cu ei, căci, se pare, nu narațiunea este obiectivul constructului textual. „Cum faci tu că cifrele devin litere?”. Aceste rânduri ne-au făcut să citim prin prisma ideii că toți suntem unul și unul sunt toți.
„Tatăl ei se ocupa cu hărțile, el trecea peste ape și munți de parcă ar fi zburat”. E o topografie ce conține statuia Soldatului Nemuritor și aceasta pare să aibă un contrafort sculptural, „o altă statuie, care nu se știe prea bine ce vroia să însemne. Unii spuneau „un fir de iarbă”. E mai degrabă un contrapunct statuar. Există însă și alte prezențe monumentale în textul lui Nicolae Adam: „trunchiuri la fel ca cele din gardul din fața casei, dar acum aveau nas și urechi și mâini lipite de o parte și de alta” și acei „copaci treceau să ajungă statui”. Oamenii lasă după sine sculpturi, ca niște Pygmalioni obsedați de chipuri cioplite.
Sicilia ca prezență geografică se transformă, însă, la un moment lectural, într-o prezență feminină, așa se citește, mai ales când apare în text numele Cicilia. Se pare că textul poate fi citit pe meridianele unui El și paralelele unei Ea, care „știe ceva neștiut despre Graal”. „Tu ești mai Mult ca Iubitul Meu”, va spune o voce feminină, „mai Mult ca orice pentru mine”, va veni ecoul firesc unui duet textual.
Ideea unui „Dumnezeu al bărbaților și unui Dumnezeu al femeilor” trădează o dexterioasă aprofundare auctorială în dimensiunea Celuilalt, a femeii, a celui de-al doilea sex. Cititoarea feminină va reverbera la o penetrare profundă a lumii ei, la întrebarea „dacă mamele lor, dacă nevestele lor au suflet”, la intrarea în taina sacrului feminin, nașterea, când cordonul ombilical va fi textual „rupt cu dinții”, așa cum fac caprele. Atunci când Gujbă „o punea cu gâtul pe tăietor” și comunitatea nu intervenea, căci „e nevasta lui, face cu ea ce vrea!”, lectorul, indiferent de sex, nu poate să nu simtă o înmărmurire ideatică dar și o surprindere a facerii textuale, acelui poiein scriptural.
Textul trădează un stil subtil în a descrie trăirea corporală, acea plăcere textuală căutată de cititorul educat de o supraproducere la zi a pornograficului. Eroticul, unul deloc ornat, sau elaborat, metaforizat, este unul primar, instinctual, mai ales în cazul Sixtei. „Cum veneau ei acolo de parcă veneau la clozet și gâfâiau de credeai că dau ortul popii” – pasajul care te zguduie, dar te și încântă prin lipsa unei estetizări a ceea ce de multe ori nu este estetic deloc. „Se urcau în pat să se înmulțească” – nimic mai exact formulat, cu o economie a expresiei care te lasă să te simți „exhaustus”, golit de sens și senzații. „Doar o rază de lumină trecea printre ei” este, însă, o metaforă subtilă în măsura în care metaforicul dispare cumva rejectat de apropierea dintre cele două corpuri-spirite.
Există o afinitate secretă a acestui text cu pictura, nu există în el o narare, un subiect, nu asta contează, până la urmă! Nicolae Adam te scutește de inutilele detalii circumstanțiale. „Culoare adusă din război, verde ruginit”, citind, educată de un canon literar, determinat diacronic și social, ai încerca să identifici o dimensiune beligerantă concretizată istoric, ai putea să o faci cu cea mai simplă lejeritate, dar te oprește faptul că se potrivește oricărui război, culoarea ierbii arse și uscate, mai mult decât o uniformă militară din secolul trecut. Textul acesta nu are cronologie și geografie, un text ce nu are vârstă, dar are cronotop, în sensul bahtinian, e un cronotop al umanului de ieri, de azi și de mâine!
M-am întâlnit cu mine în acest text! La mine m-am gândit citind unele pagini ale acestei cărți: „și mâine poimâne am treizeci de ani”! Probabil că nu există o întâlnire mai profundă cu un text ca cea în care citești despre tine în el! Oly sunt eu! Aș spune flaubertian, într-o epocă în care așa mărturisiri nu mai fac autorii, dar o fac cititorii de texte. Mai ales când e vorba de un text deosebit, plural, cum este acesta! Unul alcătuit din culmi, în care „miroase a flori de toate culorile”!
Despre autor: Nicolae Adam e scriitor român, născut la Piatra-Neamț, pe 13 iulie 1939. Absolvent al facultății de filologie a Universității de la București, promoția 1963. Din 1982 este stabilit în Franța. Cărți publicate: „Mare delfină”, (Cartea Românească, București 1983), „Judecata aceea”, (Jurnalul Literar, București, 2004), „Cum nu murim niciodată” (Jurnalul Literar, București, 2007). În Franța începe să transpună gândurile sale în linii și culori, pictura fiind o dimensiune complementară a felului în care scrie și își percepe existența. Participări la mai multe expoziții de artă.
Un intertext de necuprins al textelor semnate de Nicolae Adam sunt lecturile lui din infinita bibliotecă a lumii. Într-o scrisoare autorul constata cât de ignoranți suntem fără Biblioteca din Alexandria! Există însă soluția și ea e la îndemâna oricui o caută: „Am descoperit demult un medicament infailibil: literele, cuvintele, sensurile, erorile, labirintul lor plus credința (iraționalul, deci!) și tot căutând am ajuns la câteva scrisuri, mai bine zis, scrisuri presupuse: de la cuvintele pe nisip și valuri la câteva nume ca Hesiod, Thales, Pitagora, Buda, Iisus Cristos, Sofocle, Euripide, Socrate, Platon, Plotin, Ovidiu, Dante, Sapho, Sf. Augustin, Pascal, Spinoza, Gogol, Dostoievski, Cehov, Poe, Bulgacov, Celine”.