poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1256 .



Iuri Andruhovici - Moscoviada
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihaylo ]

2013-01-11  |     | 



Poetul, prozatorul, eseistul și traducătorul Iuri Ihorovici Andruhovici s-a născut în data de 13 martie 1960 în orașul Stanislav (Ucraina). A învațat la o școala specializată, unde și-a aprofundat cunoștințele de limbă germană, după care a absolvit Institul Poligrafic Ucrainean din Lvov, secția editori (1982) și Cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Institutul Literar Maxim Gorki din Moscova (1991). A lucrat ca ziarist, și-a satisfăcut stagiul militar, pentru o perioadă a condus departamentul de poezie al revistei «Pereval» din Ivano Frankivsk (1991 – 1995) și a fost coeditor al periodicului «Joi», și vice-președinte al Asociației Scriitorilor din Ucraina (1997 – 1999). În 1994 și-a susținut disertația de candidat la studii doctorale, despre opera poetului clasic ucrainean din prima jumătate a sec. XX Bogdan Igor Antonici, interzis în perioada sovietică, iar teza de doctorat, despre operele poeților americani beatnici .
Încă în 1985, împreună cu Victor Neborak și Olexandr Irvaneț înființează gruparea literară militantă «Bu-Ba-Bu» (Burlesc – Balagan – Bufoniadă), una dintre primele grupări literare ce a început să reînnoiască în literatura ucraineană, tradițiile carnavalice și de bufoniadă dând un exemplu strălucit în crearea mitului socio-culturar. În ierarhia trupei «Bu-Ba-Bu» ocupă un loc important de Patriarh, de unde i se trage și porecla: «Patriarh al literaturii ucrainene». Totodată este unul din fondatorii tendinței postmoderne în literatura ucraineană, numită convențional «fenomenul stanislăuean». La începutul anilor ’90, împreună cu Iuri Izdrek publică primele numere ale revistei postmoderne din Ucraina «Joi».
Opera literară a lui Andruhovici, în mod oficial poate fi împărțită în două părți: poetică și prozatorică. Debutul său poetic a avut loc în același an cu formarea trupei «Ba-Bu-Ba» (1985), cu o culegere de poezii «Cerul și piețele», primită foarte bine de critica literară. Cu toate acestea, a doua culegere de poezii a lui Andruhovici «Centrul orașului» (1989) nu poartă amprenta babubaismului ci mai degrebă pe cea a elegiilor clasice. În schimb în a treia culegere de poezii «Păsări exotice și plante» (1991), care cu voia autorului ar fi trebuit să poarte subtitlul «Colecția de monștrii» găsim o poezie de bâlci, pe deplin balaganică. Activitatea poetică a lui Andruhovici se întrerupe spre sfârșitul anilor ’90 prin ciclurile «Scrisori către Ucraina» ( publicat în revista «Joi» nr. 4) și «India» (publicat în revista «Suciasnist» («Contemporaneitate»), 1994, nr. 5). De abia în 2004 va reveni la poezie publicând culegerea «Cântece pentru cocoșul mort» .
Imaginea dominantă a tabloului poetic la Iuri Andruhovici din toate perioadele sale de creație – spune Nadia Havriliuc – este căutarea tensionată a unei «existențe spirituale verticale» semnificativ redusă până la împăcarea «verticalului cu orizontalul», – de aici reiese și combinația durabilă a ironiei cu pateticul, înclinarea către stilizare și înlocuirea «eroului liric» de fiecare dată cu o «mască» nouă.
În proză, Iuri Andruhovici debutează cu un ciclu de povestiri «În partea stângă, lângă inimă» (în revista «Drapelul» (1989) – aproape o factografie a serviciului militar al autorului, o «broșură de carâmb» originală care s-a format în timpul serviciilor de planton. În 1991 apare povestirea paraistorică «Nemiylo din Nemirov, un tâlhar frumos» (revista «Pereval») a cărei caracteristică stă la baza viitoarelor romane ale lui Andruhovici: înclinația de a se juca cu textul, dar și cu cititorul, mistificarea (la urma urmei destul de transparentă), colaje, erotism, dragostea de magie și de anormal.
Romanele: «Recreațiile» (1992), «Moscoviada» (1993) și «Perversiunea» (1996) pot fi privite ca o trilogie ale căror erou (antierou) este poetul boem ucrainean (de fiecare dată altul: Khomski în «Recreațiile», Otto von F. în «Moscoviada» și Stas Perfectski în «Perversiunea»), care se trezește în epicentrul transformărilor fatale ale «fizicii în metafizică» și invers. Toate aceste romane sunt un amestec de stiluri: (confesiunea, realismul negru, goticul, satira, groaza). Timpul de desfășurare al acțiuni este foarte limitat și condensat: O noapte în «Recreațiile», o zi în «Moscoviada», cinci zile și cinci nopți în «Perversiunea».
Prin acest poet boem ucrainean, Andruhovici a vrut să-l reprezinte pe fiecare ucrainean în parte și să arate în romanele sale calea pe care ar trebui s-o urmeze acesta pentru a se «vindeca», pentru a se reînnoi. Genialitatea scriitorului constă în faptul că el a reprezentat evoluția personajului principal – poet ucrainean –prin intermediul spațiului în care apare acesta, mai bine zis, a orașelor în care are loc acțiunea din romane. Acest spațiu artistic, cum este numit în critica literară, a fost analizat de numeroși teoreticieni, printre care cei mai importanți sunt: M. Bahtin, I. Lotman, D. Lihaciov și alții .
În romanele lui Andruhovici apar atât spații reale, cât și imaginare, închipuite de către autor. Astfel, primul roman «Recreațiile», eroul, Khomski se află într-un orășel (fictiv) din Carpații Ucrainei Ciortopil. Pe lângă faptul că orășelul este foarte mic, mai este și înconjurat de munți, ceea ce poate însemna un spațiu închis, fără posibilitatea de a scăpa din el.
În «Moscoviada» poetul Otto von F. se află la Moscova, capitala marelui Imperiu, dar și într-o Moscovă subterană, închipuită de autor.
În «Perversiunea», poetul Stas Perfetski își petrece timpul în «orașul mângâiat de ape», orașul culturii, – Veneția, oraș European– simbol de libertate pentru Andruhovici, o libertate văzută din punct de vedere al conștiinței. Ucraineanul reprezentat prin poetul boem are șansa să cunoască un alt mod viață, să interacționeze cu oamenii care au o cu totul altă gândire, alte obiceiuri, care privesc viața cu alți ochi.
Specialistul rus în literatură, Mihail Bahtin este de părere că există mai multe cronotopuri* ale spațiului: cronotop ciclic (ideea de repetabilitate, de vârtej), cronotop rectiliniu (ideea de evoluție, perspectivă artistică, spațiul prezent și viitor) și cronotopul perpetuu (creează în lumea artistică situația unui spațiu încremenit și timp oprit) . Pentru spațiul artistic din romanele lui Andruhovici cel mai bine se potrivește cronotopul rectiliniu, deoarece cu fiecare roman nou Andruhovici îl continuă pe cel de dinainte sugerând evoluția eroului; ce nu a realizat Khomski, a realizat Otto von F., acțiunea mutându-se din misticul oraș al Ucrainei, Ciortopil, în capitala Imperiului Sovietic, trecându-se astfel de la un spațiu mărginit la unul mai larg. Dar Andruhovici nu se oprește aici și găsește soluția de salvare a ucrainenilor – Europa, dându-le un exemplu plasându-l pe poetul ucrainean în Veneția.
În cel de-al patrulea roman al lui Andruhovici «Douăsprezece inele» (2003) nu simbolismul locului este principal, ci acela al personajului. În Karl Țumbrunen Andruhovici și-a materializat ideea pe care a exprimat-o în cele trei romane pecedente, ideea de evoluție cu ajutorul culturii europene; personajul principal de data aceasta, se întoarce în Ucraina cu totul schimbat, nou, nu are în el nicio urmă de răutate, este bun, romantic, îi place natura (care nu a putut fi contemplată până acum din cauza problemelor sociale și spirituale ale oamenilor).
În afară de aceste patru romane Iuri Andruhovici a mai scris romanul «Taina. În loc de roman» (2007). După care urmează culegerile de proză scurtă «Motorul iubirii în trei cilindri» în colaborare cu Serghei Jadan și Liubko Dereș, «Scriitorii despre fotbal» (2011) și «Lexiconul orașelor intime», memorii (2011).
Eseistica lui Iuri Andruhovici se datorează în mare parte călătoriilor sale astfel apare cartea de eseuri «Dezorientarea zonelor» (1999), eseul «Revizuiri central răsăritene», împreună cu eseul lui Andrzej Stasiuk «jurnal de bord», apar într-o carte ce poartă titlu «Europa mea» (2000) și «Diavolul se ascunde în caș» (2009).
Apariția romanului «Moscoviada» a determinat pe unii critici literari să-l asemene pe de-o parte cu «Moscova – Petușki», romanul scriitorului rus Venedict Erofeev, iar pe de altă parte cu romanul scriitorului polonez Tadeuș Konwicki «Mica apocalipsă». Primii se bazau pe faptul că Andruhovici a locuit la Moscova exact în perioada când se tipărea romanul «Moscova – Petușki», iar ceilalți pe traducerea de către Andruhovici în limba ucraineană a romanului «Mica apocalipsă». Oxana Zabujko numește «Moscoviada» ca fiind: «O mică apocalipsă scrisă în spiritul malorossian (ucrainean).»
Prezentând «Moscoviada» la emisiunea «Omul care aduce cartea» Dan C. Mihăilescu spune: «Plutim exact pe tradiția lui Leonid Andreev și Mihail Bulgacov. Totul este demonizat, totul este cariat, singurul lucru bun pe care îl putem face este ca prin perdeaua de vodcă să stăm de vorbă cu dracul.»
«Moscoviada» este povestea tânărului poet ucrainean Otto von F., numele său nu face parte dintre numele tradiționale rusești, poate că e o aluzie la Imperiul Austro-Ungar de care aparținea cândva orașul natal al lui Andruhovici. El urmează cursurile superioare ale Institutului Literar din Moscova, cursuri pe care le-a absolvit și autorul la începutul anilor ’90. Romanul este definit de către autor ca fiind «Romanul groazei», ceea ce caracterizează în mod clar textul în care este descrisă o zi din viața poetului, mai exact o zi de sâmbătă, o zi liberă în care nu se duce la cursuri. Otto von F. trăiește într-un cămin studențesc de tip sovietic, – o miniatură a statului totalitar– pe care autorul îl descrie în cele mai mici detalii «... văgăuna asta blestemată, numită căminul Institutului Literar, instituție gândită pentru propria justificare și împăcare a sistemului, un labirint de șapte etaje ridicat în mijlocul monstruoasei capitale, în inima atinsă de putreziciune a imperiului...». Speranțele poetice din provinciile imperiului sovietic, viitori reprezentanți ai literaturilor naționale, alcătuind versuri în idiș medieval, poeme ucrainene în versuri și strofe de cântece uzbece, trăiesc în acest loc în care glasurile și mirosurile creează o unitate dialectico-simbiotic㠖 «un buchet de arome de tobogan de gunoi, halene cu alcool la origine și spermă. Șuieră tigăi, zornăie găleți și chei, se trântesc uși...». Aici putem observa motive antonimice ale locuinței și lipsei de locuință. Bulgacov spunea că: «Locuința este piatra de temelie a vieții omenești. Fără locuință omul nu poate exista». Trăind în cămin, oamenii au impresia că dețin «propriul lor acasă», este doar o iluzie, deoarece ei deși au o locuință nu au acel «acasă». La fel se simte și eroul «Moscoviadei», el nu poate crea: «Dar nici că te-ai putea împotrivi cu ceva – toate poeziile tale au rămas undeva în urmă, în sferele luminoase ale Ucrainei. Atmosfera moscovită era prea densă, prea impenetrabilă pentru viersul lor de privighetoare». Aici motivul «acasă» capătă o însemnătate spirituală. În acest sens «făra adăpost» nu este doar Otto von F. ci și întreaga populație a Uniunii Sovietice. Popoarele nu au propriile lor țări (patrii), doar niște republici efemere. Imperiul vechi se prăbușește, iar oamenii parcă stau suspendați în aer, neștiind încotro să se îndrepte, simt un mare gol spiritual. Asta îi obligă să-și caute alinarea în alcool pentru a găsi cât de cât un sens existenței lor și a scăpa de acea viață gri, impersonală. «Votca devenise supremă: țelul cel mai înalt, providențială monedă de schimb, sfânt Graal, diamant de Golconda, aur al lumii». Exact această criză spirituală, acel «fără adăpost» spiritual este cea mai importantă caracteristică a sfârșitului imperiului.
Otto von F. se trezește și coboară în sala de dușuri – o pivniță împuțită de flegme, resturi de săpun și smocuri vechi de păr – unde profită de ocazie și întreține relații sexuale cu o studentă negresă «care se apleacă așa, fără ca măcar să se uite înapoia ei, încet și supusă. Ca o ofertă. Sau, poate, ca un îndemn (...) se dăruie așa cum numai sclavele o fac.» Întorcându-se de la duș, constată că nu a închis ușa și în cameră îl așteaptă frații săi întru spirit și la drept vorbind, mai degrabă întru... spirt: Iura Golițîn, poet cu studii superioare, fost îndrumător la o închisoare, care semăna foarte mult cu Ivan Sergheevici Turgheniev, în tinerețe având însă trăsături mai țanțoșe decât veritabilu clasic, Arnold Șpaț din sudul Ucrainei, din sânul unei populații vorbitoare de limba rusă «dramaturg, copil al dezghețului, cu mare trecere la femei și cam atât, purtător de barbă tip Hemingway, actor profesionist, băutor, clovn și cartofor, posesor de inimă largă, un caracter hâtru, încă odată băutor, vagabond, bun prieten, iute din fire, dansator și bătăuș fanatic...» și Roitman care ne este prezentat astfel: «E evreu. Și o să fie chiar ultimul evreu care o să părăsească țara asta, că, de părăsit, tot o s-o părăsească. Cernăuțiul nu mai e ce-a fost, iar Odesa așijderea. (...) Poezia lui seamănă cu o atmosferă de vară dintr-un orășel, abundând de iarbă, pietre vechi și colb dulceag.» Cu acești frați întru spirit și întru spirt, doi provenind din Ucraina copiii adoptivi ai imperiului, la fel ca și el, dar nici Golițân nu era cetățean de prima mână, deoarece își lăsase barbă și solicitase eliberarea din funcție de îndrumător, cu o zi în urmă Otto von F. băuse până la unu și jumătate dimineață: «De opt ori 150 g de coniac de la aprozar, de două ori ceva fermentat, marca «Saliut», la care s-au adăugat două «Poloneze», chiar poloneze, câștigate de la un tip din Novosibirsc, după o partidă de biliard la Casa centrală a Scriitorilor. Finalul avusese loc în incinta căminului. Cu spirt medicinal din propriile rezerve...». Firește că acum toți suferă și sunt morocănoși, dar nu regretă nimic, ba dimpotrivă, iar «li-sa făcut de bere și jocuri. Și unde găsești bere și jocuri? Bineînțeles că pe strada purtând numele lui Fonvizin, un clasic al teatrului rus». Ce-i drept Otto von F. nu a călcat niciodată prin acel bar-berărie, dar acum are ocazia «căci mâine poate va fi prea târziu», spune naratorul. La început se împotrivește motivând că are neînchipuit de multe lucruri de rezolvat, numai că lipsit de tărie de caracter dă înapoi și se duce.
«– Înțelege și tu că, de fapt, puțin ne pasă dacă vii sau nu, argumentează Șpaț, cu calm, dacă vrei niște bere sau nu. De un singur lucru ne pasă totuși, iar acela se numește companie de proastă calitate și influențe dăunătoare, de care și urmărim să te ferim.
– Ce mai, ne doare sufletul de tine, spune Roitman.
– Fiindcă te și iubim ca pe un frate mai mic, suspină și Golițîn».
Otto von F., «ca orice locuitor al Galiției», își imaginează barul-berărie ca fiind un loc comod, cu un drăcușor simpatic cu burta rotofee agățat de firma de la intrare cu lumini înăbușite, cu muzică în surdină și bineînțeles cu un chelner care îi va întreba politicos Ce poftiți, vă rog? Însă barul-berărie s-a dovedit a fi o construcție de neînțeles, o piramidă pliantă, un soi de hangar pentru bețivi, un colos de mărimea gării din Kiev, o instalație gigantică de triaj de dinaintea porților către iad. Alături se afla o bucată de teren, de aceleași dimensiuni, mărginită de niște stâlpi de metal, sub un acoperiș de plastic, fără pereți, doar sârmă ghimpată, legată la rețeaua de curent electric. Dar ca să poți intra în această construcție trebuie să plătești o rubl㠖 «tribut datorat lui Belzebul», în schimbul căreia obții un pește trist, cenușiu și mort, un fel de bilet de intrare către comuniunea berii «un împuțit de simbol sacru, venind dinspre creștinismul timpuriu. Un simbol blasfemic, căci aici are loc o liturghie eretică, o orgie apocaliptică în care sunt amestecate cerul gurii și vezica urinară.» Dar ca să poți bea bere trebuie să-ți aduci recipientul de acasă. «Ei bine, așa, subit, în imperiu lipsesc cănile. Dar dacă toate au fost duse și închise în Kremlin, pentru cazul în care izbucnește războiul civil? Și ce dacă masele răsculate ar trece zidurile Kremlinului, s-ar apuca membrii biroului politic să arunce asupra lor cu cănile acelea umplute cu gunoaie și rahat? Dar poate că tocmai cănile astea și mai degrabă situația că ele nu există demonstrează că mama imperiu nu este deloc îndreptățită să viețuiască mai departe.»
Per-Arne Budin, profesorul catedrei de slavistică la Universitatea din Stocholm, în eseul «Sfârșitul imperiului: Romanul lui Iuri Andruhovici «Moscoviada», vorbește despre trei căi prin care se desconstruiește imperiul: prin felul narațiunii, prin limbajul folosit și prin alcool. Personajul principal, care este totodată și naratorul, aflându-se pe parcursul întregii zile sub influența alcoolului povestește despre căderea imperiului. Imperiul trebuie să cadă din cauza lipsei de alcool: «Ai fost învățat cândva că Imperiul roman a fost adus în pragul căderii de către sclavi și coloni. Pe acest imperiu îl duc însă de râpă bețivii. Într-o bună zi or să se strângă cu toții în Piața Roșie și cerând bere, or să înainteze către Kremlin. Se va trage asupra lor, dar gloanțele vor ricoșa din coșurile piepturilor lor de alcoolici, impenetrabile. (...) Imperiul trebuia să se ocupe neapărat de bețivii lui (...) numai că imperiul își trădase bețivii. Pricină pentru care se îndrepta acum direct către pieire». Alcoolul este principala cauză a căderii imperiului.
Aici, în berăria de pe strada Fonvizin observăm simbolul carnavalului: «Tot mai mulți clienți noi își fac intrarea. Ofițerii, care, până în urmă cu ceva timp, contribuiau încă la menținerea unui anumit nivel al atmosferei și care mai și cântaseră minunat, au adormit. Locul lor e luat de farisei și saduchei, jucători de noroc, interpreți ai vechilor scrieri, asasini și sodomiți, maseuri, cămătari, liliputani, preoți ortodocși, în rase spălăcite, artiști de circ, desfrânați, cazaci, adepți ai lui Khrisna, legionari romani.»
Părăsind barul-berărie Otto von F. își continuă călătoria prin Moscova. Putem observa cum de-a lungul întregului roman încearcă să se smulgă din acest «iad» în care s-a trezit. Asta reiese și din mustrările de conștiință pe care le are – trebuia să se întâlnească cu niște cunoștințe în legătură cu înființarea la Moscova a unui ziar ucrainean: «Totuși unde te duci Otto von F.? Nu uita de copiii prietenilor tăi, de Kirilo și de cuvântul dat». Deși are mustrări de conștiință Otto von F. găsește motive pentru a-și justifica propria-i inactivitate, astfel rostogolește spre fundul «iadului».
În timpul călătoriei cu autobuzul ca și pe parcursul întregului roman Otto von F. se confesează în fața imaginarului rege al Ucrainei, Olelko al II-lea. Autorul stăpânește la pefecțiune mijloacele de comparație culturologică și nu se teme să le folosească. Istoria Ucrainei ne-o prezintă într-un context parodic în care, pentru a-și impresiona cititorii, îl introduce pe acest personaj aproape burlesc, nefixat în nicio carte de istorie, – regele Olelko al II-lea Dolgoruki-Ruricovici, a cărui figură, după cum spune I. Betko în «Figura arhitipică a bufonului în proza postmodernă ucraineană» reprezintă trei măști grotești: a războinicului curajos, a unui judecător drept și cea a unui neîntrecut chefliu, toate aceste trei măști limitează imaginația monarhului despre mijloacele prin care ar putea atinge nemurirea. De asemenea avem motive de a-l privi pe acest rege ca pe un alter ego a lui Otto von F. din punct de vedere al comportamentului său. De fapt avem doi bufoni, iar primul încearcă în mod clar să se afirme pe spatele celui de-al doilea.
În drum spre magazinul «Lumea copiilor» Otto von F. trece pe la iubita sa Galea, un personaj foarte interesant. Descrierea locuinței acesteia crează inițial o impresie negativă, bizară: «Iată și ruina de casă, casa-avorton năpădită de copaci, vechea fortăreață, cea în care nu mai locuiește nimeni, în afara unei sărmane nebune, care iubește reptilele, și pe tine, von F. poate că limba ți s-a lungit de mult, ajungând de două ori mai întinsă, înmuiată de atâta alcool și despicată de atâta pălăvrăgeală». Dar imediat după aceea naratorul o evoluează vaforabil: «Dar clădirea era frumoasă. Tocmai vegetând ca acum, pe jumătate prăbușită, cu găvane negre de ferestre și balcoane dărăpănate, în ploaia care nu vrea să mai contenească. Și cam ce s-ar dori cu ea? Să fie dată jos? Păcat: un exemplu unic de artă modernă, cumpăna veacurilor, înflorire a capitalismului rusesc, epoca de argint a decadenței, nietzscheeni, tolstoieni, soloviovieni, eurasiatici, anarhiști mistici, tineri sinucigași și Dumnezeu-mai-știe-ce».
În acest episod există foarte multe aluzii mitice și culturologice, de care este pătruns întreg romanul. Unii cercetători sunt de părere că iubita poetului, Galea, într-un sens ironic ușor deformat, se asemăna cu Psiheea care își întâmpină surorile într-un palat fermecat, în care ele se îmbăiază și se înfruptă din bucate alese. La fel și în «Moscoviada», Otto, înainte de a face o baie fierbinte, stă de vorbă cu Galea: «Ea, tăcută ca un șoricel, morocănoasă, ținând în mână un pahar plin de rachiu, pentru ca imediat să izbucnească și muzica – chitare, flaute, tobe, clavecin, apa curge în baie, coruri englezești îi îndeamnă pe navigatori să descopere pământuri noi, exotice, caravele acostează la malul unor insule jilave ale sudului…»
Astfel, la Andruhovici, muzicanții se transformă într-un simplu magnetofon, baia romană în vană, iar dragonul într-un șarpe, care de fapt e doar o biată izolație de baie.
Ieșind de la Galea Otto von F. nimerește în sfârșit magazinul «Lumea copiilor», după ce trece printr-o serie de întâmplări la cantina de lângă restaurantul «Praga». Lumea copiilor este «înfiorătoare, strâmtă, perversă, nervoasă și cinică! Căci poate tocmai aici urmează să-și piardă copilăria și odraslele noastre, prin sălile acestea, pe la etajele acestea, la cozile astea fără noimă, întinse pentru nimic și să contenească să mai fie copii și ies de aici ca suflete schiloade, buni numai la edificarea comunismului sau a realității socialiste existente sau a oricărei alte absurdități asemănătoare». Pe rafturile magazinului nu se găsește decât un singur produs – modelul unui porumbel de hârtie pe care să-ți încropești singur. «Mii, sute de mii, milioane de porumbei de hârtie, produși de o fabrică de tancuri». Porumbelul – simbolul sfântului duh. Acest detaliu vorbește despre spiritualitatea artificială a Uniunii Sovietice și despre binedezvoltata industrie militară.
Aici în toaleta magazinului lui Otto von F. I se fură portmoneul în care avea biletul de întoarcere spre Kiev. Îl urmărește pe hoț care fuge pe drumul ce duce spre subsolul magazinului unde se îneacă în canalul de scurgere. Negăsind ieșirea din subsolul magazinului, poetul beat nimerește fără să vrea într-o zonă subterană a metroului guvernamental, unde este arestat de către gardieni.
Această Moscovă subterană este foarte limpede demonizată, este simbolul iadului în care a coborât poetul Otto von F. în căutarea răspunsurilor, la fel cum au făcut-o Dante, Orfeu sau Eneu, dar în același timp poate fi labirintul sufletului său prin care rătăcește în căutarea drumului său.
În această zonă subterană secretă a Moscovei trăiesc șobolani uriași, iar gardienii se pare că vor să-l arunce ca hrană acestora. Îl închid într-o cușcă ce se afla într-o încăpere strâmtă, împuțită și umedă. «Pe trei laturi, barele groase ale zăbrelelor despart cușca de restul lumii (Ha-ha!). Pe cea de-a patra latură, în spatele tău, se află zidul, iar în el practicată o ușă ferecată, îndărătul căreia pare să se agite și să scrâșnească ceva ca o sălbăticiune, numai că nu poți ghici ce ar putea fi». Cușca este încă un simbol al imperiului, separată de restul lumii prin zăbrele și groază (ușa îndărătul căreia se agită ceva, acest ceva este un magnetofon), acest simbol ucide în om tot ce-i omenesc, «după care câteva injecții corespunzătoare și te înmoi peste măsură. Paralizezi. Și te împaci cu toate cele. Și urmează să porți frica în tine pe mai departe.»
În cușcă la Otto von F. vine «kagebistul» Sașko. KGB-ul a încercat de trei ori să-l racoleze, nu se putea ca un literat ucrainean venit la Moscova să nu fie unul de-al lor. În primele două încercări au eșuat, după care l-au șantajat că-l vor aresta pe bunicul său care a colaborat cu trupele SS. Otto acceptă și semnează, dar reușește să nu dea nicio informație, să nu facă nici un rău nimănui. Sașko de această dată vorbește în limba ucraineană, scrie poezii în limba ucraineană și intenționează să le publice în periodicele ucrainene. Sașko îi enumeră toate «crimele» care l-au condus spre această cușcă în care va deveni obiectul unor experimente.
După ce pleacă Sașko apare Galea, colaboratoare a KGB-ului și ea care a primit misiunea de a-i administra un drog. În dialogul pe care-l poartă cu ea Otto von F. își face bilanțul vieții: «Viața nu mi-a fost chiar atât de lungă, precum mi-au prorocit țiganii nomanzi și astrologii cu studii și cu atât mai regretabil, nici nu s-a scurs chiar atât de plină de strălucire. Nu am dorit să-mi fac vreun dușman și am vrut să le fiu mereu pe plac tuturor, căci am știut că unicul și cel mai amarnic dușman nu-mi sunt decât eu însumi. Numai că a fost peste poate să mă fac plăcut tuturor. Aflat în căutarea armoniei, aveam să sfârșesc de fiecare dată gonit. Și așa experiența acumulată a fost aceea potrivit căreia lumea este guvernată de ură. Aceasta fiind singura ei forță ce o ține în mișcare. De ea am vrut să scap. Și am vrut să întreprind o călătorie în jurul lumii, numai că banii nu mi-au ajuns niciodată nici cât să ajung cu vaporul până la Veneția. De aceea m-am și mulțumit cu vise, cu dragoste și cu băuturi tari. Uite, băutura este un fel de călătorie! O călătorie prin emisferele eliberate ale conștiinței și prin asta, ale existenței. Într-o minunată zi de mai, ploioasă, așadar astăzi, în împrejurări ușor obscure, am nimerit în lumea subpământeană. Dar să-ți închipui că m-am manipulat de unul singur și mi-am urmat propriul plan, independent, nu a fost, după cum se arată, decât o iluzie, o autoînșelătorie naivă. Ca supus al imperiului, posesor al pașaportului său și participant la numeroase referendumuri, nu reprezintă decât o bilă într-un interesant joc de biliard. O bilă care așteaptă să fie lovită pentru ultima oară». Lui Otto parcă i se deschid ochii, vede ceea ce imperiul ascundea de el și de fiecare om care trăia în el, înțelege multe din greșelile sale, face primul pas spre purificare.
Evadând din cușcă, ajutat de Galea Otto se îndreaptă către inima iadului: «Ai apucat-o în jos, în adâncul și mai adânc, în iad, von F. Ai putea să-ți afli scăpare de prin partea locului?». Urmărit de gardieni Otto nimerește într-o sală uriașă, de proporțiile Pieței Roșii, în care: «Miile de capete ale întregii societăți prezente beau, petrec, se amețesc, înfulecă, beau în cinstea cine știe cărei frății, se sărută zgomotos, anunță câte ceva, unele chiar cântă, iar altele vomită. Așa că nimeni nu-ți simte prezența. Cum ar putea să fie remarcată în Piața Roșie prezența unui singur om, nevolnic și fără de vreun folos?».
După al șapte-lea strat de alcool (sau poate după al șapte-lea cerc al iadului?), Otto se îndreaptă spre toaletă, unde face încă un pas spre purificare: «în sfârșit, dai afară din tine toată ziua cu pricina, elementele ei chimice și substanțele ei organice, toată Moscova asta. Te deșerți în spume, absent, nestăvilit și mulțumit, în timp ce mișcările tale spasmodico-extatice amintesc de un saxofonist de jazz, orb, aflat în culmea unei improvizații care-ți taie răsuflarea... Atunci deshizi amândouă robinetele și te speli cu apă din belșug. Te simți atât de ușor și atât de bine, cum nu ți s-a mai întâmplat de mult.»
Aici, în toaletă Otto von F. întâlnește un unchiaș, un omuleț neînsemnat pe care cercetătoarea S. Les în lucrarea sa «Totuși încotro te îndrepți, von F.?» îl aseamănă cu chipul lui Dumnezeu în fața căruia el se spovedește de păcatele sale, încă un pas spre purificare: «eu unul, în viața asta scurtă a mea, am tăgăduit, am trădat și m-am întins cu atâtea, m-am arătat înfuriat și am băut, am mințit și am fugit, am cedat ispitei, m-am fălit și... numai de omorât n-am omorât încă.»
După toate acestea Otto von F. Participă la simpozionul morților, dar el deja înțelege foarte bine scopul călătorie sale: «Pricepe, unchiule, că, uneori, poeții chiar simt nevoia să coboare sub pământ, cu intenții creatoare. Unii dintre ei își caută iubitele. Cum ar fi Orfeu sau Dante. Dar asta doar așa... vremelnic. Pentru a nu mai tânji după ele și pentru a zămisli terține fantastic de tânguitoare și rafinate. Numai că așa, treptat, m-am cam săturat de ceea ce-i pe-aici, pe dedesubt. Și ar fi timpul să purced și eu la alcătuirea propriilor mele terține.»
Una din scenele culminante ale «Moscoviadei», – spune I. Betko, în lucrarea citată mai sus, este alegerea simbolică, de către erou, a măști bufonului care în literatura ucraineană este strâns legată de motivul carnavalului, – folosit pentru prima oară în literatura postmodernă, în romanul «Recreațiile»: «De fapt, sărbătoarea învierii Sfântului Duh pare un mare circ. Profetul se dovedește a fi la fel ca și ceilalți, un bufon, iar întreaga sărbătoare – o feerie carnavalească a iluziilor și a nonsensului».
Astfel mascat, Otto intră neobservat de nimeni în sala de conferințe, pe a cărei pereți mișcători apar proiecții ale celor mai neobișnuite obiecte, care reprezintă existența puterii sovietice: «apar plutind ziduri distruse, spânzurători, tancuri, sateliți artificiali care se desprind de pe suprafața Pământului, un grup de combine secerătoare-treierătoare semănând cu o turmă de giganți preistorici. Miroase a putrefacție, dar miroase și a coniac.». Dar și publicul din sală este pe măsura carnavalului: «Moși Crăciuni, pirați, indieni, oricnici, muscari pestriți, tâlhari, alcoolici și alte făpturi de poveste. Și mai prezente sunt însă felurite dihănii, cu trompe, râturi, boturi, gheare și cozi, care te trimit cu gândul la o serbare de grădiniță. Sau la o școală de alienați mintali». În prezidiu se află septetul simbolic care construiește planuri strategice în legătură cu viitorul imperiu. În acest septet Otto recunoaște șapte simboluri ale totalitarismului – Ivan cel Groaznic, Dzerjinski, Lenin, Minin și Pojarski, Suvorov, Ecaterina a II-a și Likianov. Toți sunt călăii poporului ucrainean și oricărui popor mic din marele imperiu al răului. Dar acest sectet poate fi și simbolul draconului biblic, cu șapte capete, al imperiului.
Otto von F. nu rezistă la discursurile ideologilor, își dă seama că a sosit timpul să facă ceva. Toți acești morți s-au devedit a fi doar niște păpuși de cârpă umpluți cu rumeguș, doar el singurul este real. Interesantă și totodată ciudată apare figura kagebistului Sașko care se preface treptat în înger ocrotitor al lui Otto, uitându-se la acesta cu o privire care îi dădea de înțeles că singura posibilitate de a ieși din această sală este luarea unei hotărâri radicale: «Nu-ți rămâne decât să-ți dai jos masca de clovn. Și să-ți tragi un glonte în tâmpla dreaptă. Măcar n-o să mai curgă niciun pic de rumeguș. Tu ești unul adevărat. Nu vreo momâie. Iar altă cale nu e».
Otto von F. ține și el o cuvântare din care nu se alege nimic: «Cunosc marea literatură rus㠖 spune el – tradițiile umaniste. Credința în Dumnezeu, căutarea Domnului. Cămata Domnului. Dar, în ciuda tuturor acestora, voi face ceea ce trebuie să fac. Atât și nimic mai mult. Nu în numele vreunuia dintre popoare. Și nu din vrerea vreunuia dintre popoare. Din proprie voință. Capul mă doare mult prea rău și odată și-odată, trebuie să se termine și cu asta. Așa că încă odată: atenție!» După această cuvântare trage în dragonul cel cu șapte capete al imperiului, asemenea unui pușcaș iscusit din armată: «Se prăbușesc unul după altul, în ordinea în care zboară și gloanțele tale – niște momâi, nimic altceva. Și abia atunci pricepi și tu ce te-a înspăimântat într-atât la ele, pe măsura ce te-ai apropiat de locul în care ședeau. Spaima mi-a venit de la faptul că sunt simboluri. (...) Din unii din ei încă se mai scurge rumeguș, din alții ies la iveală gândaci de bucătărie sau atârnă cine știe ce viscere artificiale. Un tablou cu totul dezgustător. După toate astea Otto von F. se sinucide cu ultimul cartuș, ucigând astfel sclavul din el, căci astfel nu se mai poate trăi: «Oricum ar fi, tot am apucat să scriu câteva poezii acceptabile. Și nici n-am fost vreun tip chiar așa de rău. Glonțul pătrunde prin tâmplă. Și abia după aceea auzi și tu zgomotul împușcăturii». Prin acest gest sinucigașul distruge pe ucraineanul născut și educat de puterea Sovietică, care trebuie să moară pentru a se putea renaște noua Ucraină Independentă.
Potopul pune punct existenței capitalei Imperiului: «Ploaia nu contenise nici măcar un moment, ziua întreagă. Pline până la buză cu nisip, cenușă, trandafiri, hîrtii, pene de porumbei, măști, șobolani morți și alte gunoaie, canalele de evacuare nu mai făceau față. Era din ce în ce mai limpede: inundațiile erau pe cale să se declanșeze. Iar Moscova înceta să mai existe».
Renăscut din moarte Otto von F. părăsește imperiul distrus și pleacă cu trenul spre capitala patriei sale Kiev, iar biletul său de călătorie nu este altul decât peștele mort, pe care l-a primit în schimbul unei ruble la barul-berăriei de pe strada Fonvizin, care de fapt era biletul spre bere, spre beție. Acum acest pește, simbolul creștinității, pe jumătate viu, este biletul său spre Ucraina: «Tot ce i-aș fi putut oferi conductorului în schimb era un somn devenit și mai greu, pe jumătate viu, cine știe cum o fi ajuns și el prin sacoșa mea și ce-o fi făcut pe-acolo. Sentimentul meu e că parcă mi-a fost înmânat cu prilejul cine știe cărei întruniri mai importante».
Acum după ce Otto von F. a renăscut, ia sfârșit și discursul satiric, al naratorului aflat sub influența alcoolului, el nu mai este un bufon ci un ucrainean nou, renăscut, la fel ca și regele imaginar al ucrainei Olelko al II-lea, parcă devine personificarea originală a Ucrainei: «Acesta este adevărul. Milostivirea Voastră, căci o asemenea țară chiar există. Ea nu a fost inventată de sfetnicii, astrologii și preoții voștri militari. Căci până și cea mai capricioasă, dementă (omenească!) puterea de imaginație este întrecută de realitatea acestei țări. Este dureros de reală. Și de nimic protejată față de Răsărit, nici măcar de niște munți. (...) uneori visăm la Europa. Iar noaptea ne plimbăm pe malul Dunării. Și amintirile ne podidesc: mări calde, porți de marmură, pietre fierbinți, plante agățătoare din sud, turnuri singuratice. Numai că toate astea nu țin mult». Prin aceste cuvinte scriitorul se adresează mentalității europene a ucrainenilor, poate încă neadormite pe veci. Menirea lor este de a fi europeni, dar ei de câteva secole obligați sau de bună voie se dezic de această menire.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!