poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 16356 .



Monografia orașului Boldești-Scăieni, jud. Praova
eseu [ ]
(Meleagul viselor ce trebuie împlinite)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2012-12-08  |     | 



CUVÂNT ÎNAINTE

MOTTO:
Scrii un cuvânt... cuvântul scris
e-un leac sau o otravă;
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
………………………………….

Dar nu uita!... Fii credincios
cu grijă și cu teamă,
să lași în urmă, luminos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate, neîndoios,
odată vei da seamă!


Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț (1913-1960)

Poate că cititorii acestei prefețe se vor mira că o lucrare monografică a unei localități începe cu un motto religios, ales din versurile scrise de unul din cei mai mari sfinți români, Ioan Iacob Hozevitul, ale cărui moaște (trupul întreg, găsit perfect, nealterat, ca și când ar dormi) se află depus într-o raclă de sticlă, în mănăstirea cea mare a Sf. Gheorghe Hozevitul din Þara Sfântă nu de mult vizitată de mine. Dar acest sfânt, care era și un strălucit poet creștin, ne îndeamnă clar să lăsăm în urmă cuvinte scrise care să creeze “un drum deschis” și să-i lumineze, prin însemnările ce le facem acum și prin adevărul lor, pe cei de mâine, care, cu siguranță, le vor citi cu interes după dispariția noastră. Îndemnul sfântului Iacob Hozevitul este valabil pentru orice fel de scriere, mai ales pentru cele cu caracter istorico-documentar. Ideea versurilor citate este că totdeauna, pentru ceea ce spunem în scris sau verbal, vom da odată socoteală în fața lui Dumnezeu, dar și în fața oamenilor.
Orice monografie a unei localități este, oarecum, asemănătoare cu biografia unei persoane, căci și una și alta trebuie să înceapă cu felul cum a apărut pe lume acea persoană fizică și acea localitate, apoi să continue cu descrierea evoluției lor în timp și spațiu, ducând amănuntele prezentării până la actualizări de ultima oră. Comparația dintre viața unei persoane și viața unei așezări umane nu merge, totuși, decât până la o anumită limită, deoarece comunitatea umană este mult mai complexă și are o existență cu mult mai lungă decât viața unui singur om, descrierea monografică necesitând o multitudine de date istorice, geografice, sociale, politice, economice, cultural-artistice, date statistice și evaluări judicios estimate despre evoluția localității în viitor, toate informațiile trebuind, în general, bazate pe studii și cercetări arhivistice minuțioase, pe documentații solide și sigure la fața locului, niciuna din ele ușor de făcut. Desigur, nu dorim ca aceste remarci să pară cumva un preambul facil la lucrarea de fața și nici să pară un fel de scuză ieftină pentru provizoratul ei, deoarece întreaga redactare din paginile ce urmează nu s-a făcut în țară, la locul vizat; nu s-a scris cu o multitudine de documente originale adunate pe o masă, cum ar fi fost necesar, ci ea s-a redactat departe de fruntariile patriei noastre, undeva în America. Iar acolo ne lipseau o mulțime de informații precise și elemente fundamentale, necesare unei masive monografii, cum, de obicei, se obișnuiește în asemenea lucrări extrem de pretențioase. De aceea, cu greu am cutezat să o intitulez monografie, căci mai de grabă i-aș fi zis minimonografie, care, la urma urmelor, este, de fapt, o schiță monografică a unei localități. În fond, monografia unei comunități urbane trebuie să devină istoria completă a acelei așezări, detaliile ei alcătuind o filă din istoria națională, iar lucrarea de față s-ar vrea o mică enciclopedie a localității Boldești-Scăieni.
Nu încape îndoiala că, dată fiind importanța economică specială a orașul prahovean Boldești-Scăieni*), el a meritat dintotdeauna o descriere amplă, exhaustivă, în genul celei alcătuită între 1934-1937 de scriitorul Mihail Sevastos (1892-1967) pentru municipiul Ploiești, monografia ploieșteană fiind o lucrare de referință excepțională, de cca 900 de pagini, unanim apreciată. De aceea a și fost reeditată în anul 2001. Nici nu cred că putem fi chiar așa de optimiști și de naivi încât să credem că, în viitorul apropiat, orașul Boldești-Scăieni va beneficia de o monografie atât de complexă și similară cu cea a lui Sevastos, dar, oricum, un studiu cât de cât acceptabil ar fi trebuit să apară încă mai demult, ținând cont de faptul că existau deja unele premise și date culese cu o asemenea nobilă intenție. Câteva din aceste date - să sperăm că nu cele mai importante - au fost deja pierdute sau au dispărut definitiv, odată cu persoanele care le dețineau.
Până la apariția, în viitorul incert, a acelei lucrări mult așteptate, din cauză că am văzut că nimeni nu se apleacă să scrie așa ceva, mi-am întrerupt, pentru o vreme, scrierile mele epice, lirice sau dramatice și am decis să elaborez singur lucrarea monografică de față, care, în baza libertății de expresie și fără să aibă un caracter strict oficial, se dorește a fi, nădăjduim, un ajutor orientativ imediat și clar pentru cei interesați să cunoască aspectele generale ale acestei frumoase și bogate așezări de pe valea Teleajenului. În acest scop, în afară de documentația personală culeasă de mine și de bibliografia menționată la sfârșitul lucrării, am folosit câteva informații destul de valoroase și pertinente, primite din afară. Dar, dat fiind faptul că, de la distanța unde s-a elaborat monografia (din Statele Unite), nu toate datele au putut fi riguros verificate, s-a ivit posibilitatea inevitabilă să existe și o anumită marjă de relativități și de aproximări subiective a celor consemnate în scris. Nu formulăm aici o superficială disculpă, dar este, credem, necesar să subliniem acest lucru, spre a motiva anumite omisiuni neintenționate, spre a nu mai vorbi și de alte realități nesigure și de nume, mai mult sau mai puțin importante, care, spre regretul autorului, nici ele nu au putut fi deloc amintite. Pentru un atare inconvenient, ne cerem scuzele de rigoare, cu speranța ca eventualele erori din această carte să fie corectate în edițiile viitoare.
De asemenea, caracterul aleatoriu, cu note de ușor excurs nostalgic, didacticist și oarecum sentimental-evocatorii s-a putut, probabil, și el strecura, ca stil, printre paginile acestei cărți care sunt convins că nu ar fi putut apărea fără unele contribuții cu importante informații utile venite din afară. Din totalitatea lor, am ales pe cele care, până la proba contrarie, ni s-au părut cele mai credibile. În acest sens, autorul mulțumește cu multă căldură tuturor celor care ne-au oferit sprijinul lor dezinteresat, oferindu-ne aceste comunicări esențiale.
Astfel, capitolele care dezvoltă datele despre Fabrica de mucava din Scăieni, dar și despre schela Boldești și Fabrica de geamuri Scăieni, s-au bazat pe informațiile valoroase primite prin poștă de la domnul prof. ing. Gheorghe Genel Costache, fost director al Întreprinderii de mucava Scăieni, căruia îi suntem foarte recunoscător. Aceleași sincere mulțumiri le adresăm următoarelor persoane, la fel de amabile, care au răspuns cu multă promptitudine solicitărilor noastre, oferindu-ne bogate note referențiale, cu valențe istorico-documentare: d-lui primar al orașului, prof. Ion Dumitru, d-rei înv. Georgeta Suditu, studentei Camelia Voinea, doamnei bibliotecare Genuța Ilie, de la Biblioteca afiliată Casei de cultură orășenești, doamnei ing. Constanța Tănase, fosta directoare a Grupului Școlar Industrial Boldești-Scăieni, domnișoarei Gina Radu, doamnei ing. Violeta Cazacu, preoților Simion Gigore, Octavian Pârvu, Gheorghe Petre, domnului Ștefan Ionescu, cantor la Biserica “Sfânta Maria”, domnului col. Petre Răduță, de la Poliția comunitară orășenească, domnului arhitect Nicolae Moianu, domnului Ciungradi Silviu, fost primar al orașului, domnului Cornel Filostache, fost director al Clubului Boldești, domnului prof. Silvestru Diaconescu, domnului prof. Valeriu Teodorescu, domnului înv. Emil Popescu și d-lui ing. Toma Călinescu care ne-a pus la dispoziție unele materiale bibliografice și fotografii originale. Nu în cele din urmă, îi aduc sincere mulțumiri d-lui Valeriu Darie, pentru că, la fotografiile mele personale, mi-a adăugat și din fotografii sale, deosebit de reușite. Toți cei solicitați să ne ofere informații sunt cetățeni remarcabili și pe deplin onorabili ai orașului Boldești-Scăieni.
În lucrare am folosit și citate din unele articole jurnalistice publicate de mine în Statele Unite, Canada, Germania, Australia sau în România. O mențiune specială i se cuvine și editurii “Premier” din Ploiești care s-a achitat cu rapiditate de imprimarea și editarea cărții de față în condiții grafice deosebite.
În pofida caracterului oarecum succint - și poate subiectiv - al monografiei de față, ne exprimăm totuși încrederea că cititorii vor primi cu interes această lucrare de necesar început istoriografic pentru localitatea în discuție.

Chicago / Glen Ellyn, SUA, 1 ian. 2007

Prof. Cristian Petru Bălan
Membru al Uniunii Scriitorilor din România,
Membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe
(cristianbalan1@yahoo.com)

_____________________________________________________________

*) Scrierea numelui acestei localități sub forma “Boldești-Scăeni”, grafie tot mai uzitată oficial în ultimii ani, este completamente greșită, deoarece scriind “Scăieni”, fără “i”, se încalcă în mod grosolan și abuziv normele elementare ortografice și ortoepice, în vigoare, ale limbii române moderne (conform noului Dicționar DOOM al Academiei Române, ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2005), iar acest “i”, omis inconștient în varianta mai recent folosită, se aude perfect în pronunțare. Forma grafică arhaică (Scăeni) se folosea acum 100 de ani, fără “i”, după cum se scria chiar și numele orașului... “Ploești”. Dar nu este deloc cazul să revenim la formele grafice vechi, de acum un secol și mai bine, care, în prezent, sunt ieșite definitiv din uz. Astăzi scriem și pronunțăm “Ploiești” și “Scăieni”, cu “i”, deoarece limba română este o limbă fonetică, deoarece ambele substantive proprii sunt supuse, în grafiere, acelorași reguli bine stabilite ale limbii române moderne. Vedeți explicații în plus și la capitolul al III-lea din acest studiu, unde se explică detaliat și originea numelui “Boldești-Scăieni”.

CAPITOLUL I.
Istoricul localității: primele menționări documentare

Prin anii 1976-1977 eram foarte des vizitat acasă la Scăieni de domnul Vasile Georgescu, un profesor în vârstă, mărunțel de stat, foarte simpatic și vorbăreț, pasionat de colecționarea de documente vechi rare. Totdeauna venea însoțit de o servietă plină doldora de cărți și de reviste istorice sau de zapisuri originale sau în copii. Într-o zi, văd că scoate din servietă o fotocopie pe care mi-o arată zâmbind. “Domnule Bălan, știi ce este aceasta?” și îmi dădu fotografia în mână. Era poza unui document scris cu litere vechi chirilice. I-am mărturisit sincer că nu știu ce este. “Ei bine, domnule Bălan, acesta este copia după cel mai vechi document găsit că pomenește despre existența localității dumitale. Cunoști alfabetul chirilic?” I-am răspuns că îl cunosc. “Atunci uite că aici scrie și data de 15 ianuarie 1591 (7099) Mihai Viteazul întărește lui Ion Logofătul și fraților lui cumpărăturile făcute la Scăieni “din dealul cu vii, pomet, păduri și altele”; iar la 14 aprilie 1591 iată o nouă semnătură pusă pe un act de vânzare de ocini, provenit din cancelaria domnului Mihnea Turcitul, aflat în fruntea Þării Românești între anii 1577-1583; 1585-1891 (cel care, pentru a deveni domn în locul lui Petru Cercel, a plătit cu mult aur Poarta Otomană, jefuind țara și trecând la mahomedanism, deși, în cele din urmă turcii tot l-au mazilit)... În documentul semnat de Mihnea Turcitul este numele unui localnic, Calivit, din Scoiani, sud Saac, care nu poate fi altceva decât numele vechi al Scăieniului, aflat pe atunci în județul dispărut Saac, cu capitala la Bucov; iar “bukov”, pe slavonește, înseamnă “fag”, deci Scăienii se afla lângă satul dintre fagi...”. Profesorul, muzeograful și arheologul ploieștean Octavian Onea (n. 11.02.1944 la Iași), în cartea sa „Comentarii și contribuții la Dicționar(ul) istoric al județului Prahova”, editura Pygmalion, Ploiești, 2006, p.222, scrie următoarea explicație extrem de interesantă: „Săcuieni, târg, vamă [=Scăieni; din Săcuiani, apoi Scăuiani și, prin absorbție, Scăiani. Primul care a pus semnul egalității între Săcueni și Scăieni a fost generalul Fr. Guillaume de Bauer, Mémoires historique et géographiques sur la Valachie, Frankfort et Leipsing, 1778, p. 129: „Schajeni ou Secujeni”; apud Ion Jercan, Cetatea Teleajenului la Homorâciu, Ploești, 2005, p.98] ”.
Afirmația regretatului profesor Georgescu, specialist în istorie, confirma perfect ceea ce menționa, încă din 1902, “Marele Dicționar Geografic al României” (1898-1902), scos în cinci volume de Grigore G. Tocilescu, G.I. Lahovari și generalul C. I. Brătianu, unde autorii spuneau că această localitate este, într-adevăr, una dintre cele mai vechi comune din județul Prahova. I-am replicat domnului Georgescu că s-ar putea să existe și alte documente, chiar cu mult mai vechi, despre Scăieni (spuneam aceasta gândindu-mă la un document săsesc ce pomenea de Scăieni încă de prin 1543-44, dar nu eram sigur de el). “S-ar putea, desigur; de asta sunt convins, dar deocamdată nu s-au găsit. Trebuie continuate cercetările. Avem nevoie de cercetători pasionați”, mi-a răspuns el. Și a existat un astfel de cercetător, venit la Ploiești, tocmai din inima Basarabiei, din Chișinău. Este vorba de domnul profesor Mihai Apostol (n. 28 X 1929), om de o cuceritoare carismă și modestie. Am avut fericirea să descopăr o parte din minunatele studii ale acestui laborios și foarte talentat profesor - acum devenit ploieștean - un distins cărturar și mare cunoscător al culturii prahovene, autorul, unanim apreciat, al multor studii valoroase, fundamentale, printre care și un masiv dicționar istoric care va rămâne pentru posteritate o adevărată comoară și capodoperă a genului. Din eforturile dumnealui a ieșit acest excepțional “Dicționar istoric al județului Prahova”, de 620 de pagini, publicat în 2004 de laboriosul și foarte talentatul profesor.
Ulterior, în vara anului 2006, l-am vizitat la locuința sa din Ploiești, unde, din dicționarul oferit, aveam să aflu că fotocopia prezentată mie de profesorul Vasile Georgescu nu era singura care vorbea despre Scăieni, deoarece patru ani mai târziu, după mențiunea din primul document, și anume la 20 august 1585, același Mihnea Turcitul dădea drept de câștig de cauză pentru niște moșii, “din Scăiani” (numele arhaic al așezării), în urma unei judecăți, unui oarecare Ioan, nepotul preotului Căciulat (și acesta, probabil, tot din Scăieni). Profesorul Mihai Apostol a înșirat apoi, în dicționarul său, și alte câteva documente importante pe care domnia sa le-a găsit prin diferite publicații ale Academiei Române sau în varii surse, urmărind, cu extrema lui perseverență și acuratețe, numele localității Scăieni/Scăiani în fiecare vraf prăfuit.
Iată-le aici, pe rând, alături de alte informații din același dicționar...
Vom începe cu două noi acte, semnate tot de ticălosul domn trădător Mircea, primul - întocmit între lunile ianuarie 1590 și mai 1591 - prin care consfințea individului Pătul (probabil Pătrul, scris greșit) din Târgșor o ocină, Scăuianii lui Calivit, același scăienar din primul document. Al doilea act este semnat de Mircea Turcitul, la data de 15 ianuarie 1591, și este o ratificare de terenuri în favoarea logofătului Ion din Târgșor, mai exact - “un vad de moară în apa Teleajenului și un loc de casă la Scăiani”; apoi ocine și vii la Rogozești, lângă Târgșor și Scăiani; de asemenea, alte moșii în Spatnic și Scăiani, vândute din cauza foametei sau de “năpaste pentru o dajde la bir”, cum zice acel zapis. Se pare că numitul logofăt “Ion din Târgșor” avea mare trecere pe lângă domnitorii munteni, fiindcă, în mod foarte ciudat, nu știm cum a făcut el și cum s-a învârtit că, pentru a fi și mai sigur de perenitatea moșiilor dobândite, și-a mai întărit zapisul de moștenitor definitiv și cu iscăliturile domnitorilor Mihai Viteazul (la 4 iulie 1598) și a lui Nicolae Pătrașcu (la 11 iunie 1600).
Menționez că profesorul Apostol a găsit aceste documente, după îndelungi cercetări, în colecția de “Documente privind Istoria României”, (DIR, secțiunea B, Þara Românească, sec. al XVI-lea, vol. V, pp. 18, 422; vol. VI, pp. 3, 32 și 380, Editura Academiei Române, Buc., 1950-1960), adăugând observația: “Documentele sunt semnificative pentru ilustrarea acțiunilor de acaparare a terenurilor țăranilor moșneni de către profitori, care căutau să beneficieze de pe urma greutăților prin care treceau aceștia uneori” (Dicționarul istoric al județului Prahova, pag. 51.) Conform scriptelor, primii profitori, apar a fi egumenii unor mânăstiri. Continuând cu aceeași râvnă răscolirea documentelor vechi, profesorul găsește, în volumele cu titlul în limba latină “Documenta Romaniae Historica” (B. Þara Românească, 11 vol., pp. 143-144, Ed. Acad. Rom., Buc., 1965-1988), un alt exemplar, din 28 dec. 1594-1599, ce constituie zapisul de vânzare al unui pogon de loc și jumătate de stânjen de ocină, tot la Scăiani, de către un anume Constandin către Nenciul călugărul. La 22 mai 1610, voievodul Radu Șerban confirmă unui Neagu din Târgșor, ocina de la Găgeni, cumpărată cam odată cu niște terenuri din Scăiani și Călugăreni. (Vezi DIR, XVII, vol.I., pp. 472-473).
Cu cât se dezvoltă, de-a lungul secolelor, scriptologia din cancelariile și divanele domnești, cu atât se înmulțesc actele oficiale care pomenesc numele Scăieni, scris într-o formă sau alta. Bunăoară, printre ele, s-au găsit alte zapisuri, primul din 25 mai 1629, despre vânzarea unei jumătăți de pogon de vie la Scăiani, intervenită între localnicul Radu și jupânul Sima, care mai face un contract de vânzare-cumpărare și cu Radu Brădea, pentru alte două pogoane de vie, tot la Scăiani, acesta fiind al doilea, iar al treilea înscris al lui jupân Sima este o vânzare petrecută între el și un anume Radu din Gonțați (lângă Blejoi), pentru o sumă de 500 de aspri (DRH, XXII, pp. 533-534 și p.317). Între 1 septembrie 1632-31 august 1633, s-a găsit o tranzacție de vânzare a trei pogoane de vie la Scăiani și a unui iaz de către două persoane, Posaca și Stana, către un alt jupân, Neagu.
Pe vremea aceea, oamenii nu foloseau între ei apelative ca astăzi, de genul domnul, doamnă, domnișoară, amice, prietene (domn i se spunea doar lui vodă, domnitorului, și lui Dumnezeu)... Cel mai des se adresau între ei (mai ales în acte) cu apelativele “jupân”, “jupâneasă”, iar în intimitate se adresau cu “nene” (“nană”, la feminin, în Transilvania), “țață”, “vecine”, “vecină”, “bade, “bădiță” sau își spuneau direct, pe nume: Ioane, Petre Marie etc... Oficial, în scripte, se folosea mult termenul “jupân”, termen împrumutat din slavonă. Astfel, niște jupâni din Ploiești zălogesc, la 6 martie 1640, trei “cedvărți” (ciozvârte) de vie în dealul Scăianilor, pentru 6 galbeni și jumătate, iar un oarecare jupân Neagu, tot din Ploiești, vinde velcomisului Radu o jumătate de pogon de vie și o jumătate de stânjen de ocină, la Scăiani, pentru 10 ughi (galbeni ungurești). Acest document este important pentru că din el aflăm cum se numeau mulți locuitori din vechiul Scăieni, care semnează ca martori de vază, cum era comisul Lepădat și Tudor Roșul “ot Scăiani”. În cel puțin 30 de documente, aflăm că monahii de la mănăstirea Târgșor s-au infiltrat cu o lăcomie câtuși de puțin canonică, o sete de avere ce merită condamnată cu asprime, căci ei trebuia să fie fiii lui Dumnezeu nu ai lui Mamona, și să nu se arunce cu mâini hulpave peste pământurile bieților localnici și să-i spolieze an de an, mai ales că ei abia trăiau de azi pe mâine. Mulți au fost, în felul acesta, sărăciți și aduși în sapă de lemn. Intimidați și pravoslavnici fiind, țăranii se cam temeau de blestemul și de acatistele călugărilor. Totuși, unii moșneni scăienari, mai curajoși, nu au cedat cu una cu două, ci s-au judecat vârtos la Divan cu călugării, câțiva plângându-se deschis chiar domnitorului de lăcomia egumenilor, chiar dacă, în sinea lor, dânșii cam intuiau că rareori li se va face dreptate. Dar de încercat, documentele dovedesc cu claritate că au încercat... Așa a procedat un anume Ghica, cu soția lui Maria și fiul lor, conform unui document din 13 ianuarie 1696; la fel și scăienarul Orhat, care, forțat de împrejurări, s-a lăsat păcălit, declarând că “m-am împăcat cu sfinția sa neîndurându-se pentru sărăcia noastră, ne-au dat sfinția sa (doar) taleri 9...” La 7 iunie 1692, jupân Tudor din Scăiani, împreuna cu soția sa Vișa, au fost reclamați de monahi că dumnealor nu vor să-și vândă pământul. Tudor este amenințat, la 1 august 1692, de domnitorul Constantin Brâncoveanu, “boier vechi și domn creștin” (cum zice cântecul), cu executarea forțată. Atunci, neavând încotro, de frică, el cedează, fiindcă domnul țării, care cunoștea bine “Scăianul”, nu glumea când îi dădea un ultimatum final într-un stil destul de ritos: “...au de vei vrea nici așa, nici așa, să vii să stai de față ca să văz domnia mea cu ce cale ții tu acel pogon de vie; că neviind, voi trimite domnia mea dă te va aduce treapăd”. Cam așa stăteau lucrurile în țara noastră, încă de pe atunci...
În sec. al XVII-lea se pare că unii moșneni din Scăieni sărăciseră în așa hal că nu-și mai puteau plăti deloc birul. Ca să nu fie arestați, ei își lăsau pământurile de izbeliște și dădeau bir cu fugiții ori se haiduceau. Așa a procedat birnicul Udrea. Fruntașii Scăianului din acele vremuri i-au achitat ei dările lui Udrea, prin actul de la 2 aprilie 1678, dar să nu credeți că au făcut acest gest din filotimie sau din banii lor, căci ei au găsit altă soluție: i-au vândut imediat via fugarului Udrea mânăstirii Târgșor, care de abia o aștepta, și cu acești bani l-au făcut solvabil pe acest băjenar dispărut fără urme. Actul de vânzare a fost semnat de popa Goicea ot Scăiani, Mircea Iuzbașa, Stan Sârbul, Vlad Postelnicu, Neagoe Scăianul și de alții, toți din Scăiani... La fel s-a întâmplat și cu State, feciorul lui Ivancea din Târgșor, căci la 20 februarie 1700, i-au fost vândute toate viile din Scăiani, după ce acesta își luase lumea în cap să scape de bir. Nu înțelegem însă nicicum de ce, însăși o prințesă, Maria, fiica fostului domn Antonie Vodă din Popești, prin actul de la 16 noiembrie 1677, cedează fără pretenții mănăstirii Târgșor un pogon și jumătate de vie din dealul Scăianului. Este vorba, probabil, de o donație făcută dint-o convingere mistică.
Interesant ni se pare faptul că unii moșneni care acumulaseră mai multe pământuri în zona Scăienului țineau neapărat să nu mai fie considerați țărani bogați, ci boieri - și încă “boieri de neam” -, titlu ceva mai nobil decât “simplu boier”. Numai domnul țării le putea conferi un asemenea titlu de mare mândrie pentru un fost țăran. Așa ceva se întâmpla destul de rar, mai mult în cazul când fostul țăran făcuse ceva foarte util voievodului respectiv.
În colecția mea personală (vezi reproducerea în facsimil), printre cele 14 documente vechi ce le dețin (v. și alte câteva facsimiluri), am și un asemenea act rarisim și foarte valoros, cu pecete domnească aplicată pe “ceară”. El este un fel de diplomă, datată din iunie 1847 și are semnătura originală a domnitorului Bibescu Vodă - Gheorghe Bibescu (1802-1873), domn al Þării Românești (1842-1848) - prin care respectivul scăienar, Dragomir Savu (Sava), un moșnean cu suficientă școală pentru vremea aceea și ginerele lui Manolache Bălăceanu (co-fondatorul falansterului de la Scăieni de la 1835, alături de Theodor Diamant), solicită lui vodă titlul de “boier de neam”. Pentru merite deosebite, vedem că domnitorul țării i-l acordă, printr-un valoros act de înnobilare, care este tipărit cu litere chirilice (doar parțial, în scrierea numelui său, s-a folosit alfabetul latin de tranziție). Diploma de înnobilare specifică următoarele:

NOI GEORGIE DIMITRIE BIBESKU
KU MILA LUI DUMNEZEU DOMN STÃPÂNITOR A TOATÃ ÞARA
ROMÂNEASKÃ.

Dragomir Savu(,) volnic din oraș (?!) Scăiani, județul Prahova, atât din acturile ce a înfățișat la Comisia de catagrafie a Periodicului al 3-lea (,) cât și din condicile Vistieriei din anul 1828 și 1831, dovedindu-și adevărata însușire de Boier de Neam, s-a trecut numele lui în Condica Statului închipuită după Art. 80 din Regulamentul Organic. Tot dintr-o vreme i s-a dat la mână și această diplomă încredințată cu pecetia și subscrierea Domniei Noastre spre a’ i sluji drept aceeași dovadă și a se bucura de privelegiul de Boier de Neam.

ss/ Georgie Dimitrie Bibescu (iscălitură originală)

Anul 1847
Luna iunie
No.4297. L.S./ Locul sigiliului domnesc Șeful Vistieriei Domnești,
ss/indesc.

Șeful Condicei Statului
ss/indesc.

Extrem de ciudat ni se pare faptul că, în acest act de înnobilare, transcris de mine, dacă am putut bine descifra scrisul, vedem că grefierul a caligrafiat și numit, pentru prima dată în istoria localității (încă din 1847), că Scăianiul este... oraș(!), probabil o greșeală, o misinterpretare, pe care aș vrea să o lămurim puțin în paranteza ce urmează... (Litera “p”, în alfabetul de tranziție, se citea când “p”, când “r”. Așa stând lucrurile, cuvântul “opam”, citit “opat”, vrea să însemne “târg”, în limba arhaică românească, unde, în alfabetul de tranziție “m” este litera “t”. Dar dacă îl citim numai ca în slavonă, litera “m”, scrisă răsturnat, este litera “ș”, iar, în acest caz, cuvântul trebuie citit “oraș”. Dat fiind însă faptul că însuși cuvântul “opat” nu se poate descifra clar sau că este scris greșit, deoarece corect ar fi trebuit scris “opid”=târg, confuzia, evident, persistă!). Oricum, Scăienii devenise o localitate foarte cunoscută în țară, căci pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova, în 1700, figurează, printre alte localități ale țării, și Scăienii, ca fiind o așezare vestită pentru vinurile excelente produse acolo, iar la 26 septembrie 1791, domnitorul Mihai Șuțu dispunea ca la Scăieni să-și aibă sediul un căpitan cu 20 de poterași, ceea ce astăzi ar echivala cu un mare post de poliție, chiar mai mare decât cel existent astăzi în oraș...

Cât privește fostul cătun aflat în prelungirea Scăieniului, Balaca, actualul cartier dinspre sud al orașului Boldești-Scăieni, numele derivă fie din antroponimul “Balc” sau “Balea”, fie din comprimarea numelui Bălăceanu, cum susține cu tărie astăzi acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici în cartea lui “Cele trei săgeți” (Ed. Eminescu, Buc., 1990, pag. 187, apud Mihai Apostol, Dicț. citat).
Profesorul meu de istorie de la Liceul I.L. Caragiale din Ploiești, Nicolae Simache, în cartea “Contribuții la istoricul orașelor Ploiești și Târgșor” (Pl., 1969, pp. 141-142), scrisă împreună cu profesorul George Potra, demonstrează însă că satul Balaca se numea în trecut Valea Căpușeștilor, din cauza lui Drăghici Căpuș, un adălmășar foarte bogat din partea locului care stăpânea multe terenuri din zonă și care semnează un zapis, din 6 aprilie 1667, prin care se pertractează vânzarea unor vii ce “sunt pre stânjinii noștri de moșie care se trag pre lângă funia Căpușească.” Mai târziu apar în acte și numele Balaca, într-un inventar din 1802 al mănăstirii Târgșor (“trei funioare de moșii, adică Balaca i Colacu dă Piatră, i Boldeștii din sud Saac...”). Peste trei decenii, într-un catastih din 1830, se pomenește din nou despre “viile de la Balaca, Colacu dă Piatră și Boldești... date în arendă”. “Dicționarul topografic și statistic al României”, elaborat de Dimitrie Frunzescu în 1872 (Tip. Statului, Buc., 1872) pomenește din nou despre “Balaca, sat al comunei Scăieni, denumit în trecut Valea Căpușarilor.” La fel îl numește și “Dicționarul geografic al județului Prahova”: “sat al comunei Scăieni, plasa Podgoria, cu 268 locuitori”. (Tip. Viitorul, Târgoviște. 1897, pag. 37), unde există o biserică fondată de familia Cantacuzino, în 1797 și refăcută în 1848, de Grigore Filipescu. Cercetătorul Nicolae Stoicescu, în “Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România” (vol. I, Ed. Mitrop. Olteniei, pag. 49; info. apud M. Apostol, Dicț. citat), spune însă că Biserica de la Balaca, cu hramul “Sf. Grigore Teologul”, era din lemn și a fost înălțată în 1793, deci cu patru ani mai de vreme.
O componentă a orașului Boldești-Scăieni, amplasată pe dealul din estul orașului, în apropiere de satul Gâlmeia a comunei Plopu, este cartierul Seciu. Numele îi vine de la un deal defrișat cu pomi scorburoși, foarte vechi - copaci bătrâni și seci care au fost tăiați. Nu există nici un istoric al așezării. În scripte, numele Seciu apare la 1 septembrie 1632, pe un zapis pentru biserica din Seciu, prin care o anume Stana vindea jupanului Neagu trei pogoane de vie la Scăiani (vezi DRH, XXIII, pp. 613-614, op. cit.). În aceeași Bibliografie a lui N. Stoicescu se amintește iarăși de Seciu, mai precis, despre Biserica “Sf. Treime” de acolo, ridicată înainte de 1737. Și Dicționarul din 1872, publicat de D. Frunzescu, citat de noi ceva mai sus (apud M. Apostol, Dicț. citat), amintește de Seciu, ca fiind un mic cătun într-o conglomerație de cca 660 de locuitori, unde sunt înglobate alte cătunele vecine: Piscul lui Jugă Ursu, Piscul Subțire, Podul Lat și Valea Paraginilor (ce nume amărât!). La fel, Seciu mai este menționat și de un “Dicționar Geografic al Județului Prahova”, având ca autori pe Paulina Brătescu, Ioan Moruzi și C. Alessandrescu (Tip. Viitorul, Târgoviște, 1897). Acestea sunt cele mai vechi documente cunoscute până acum despre Seciu, cartier despre care vom mai discuta și în alte pagini.
Dacă despre Boldești nu dispunem de prea multe documente vechi descoperite precum, cantitativ, s-au găsit despre Scăieni, în schimb, această componentă a orașului are avantajul că este menționată cu mulți ani înaintea Scăieniului, și anume, prima dată într-un registru săsesc din 1503, unde se amintește despre “satele din Þara Românească ce făceau comerț cu Brașovul” (printre sate este pomenit și “Boldeștii din județul Saac”. Se pare că o veche familie de boieri Boldescu exista încă din anii 1490-1500, căci numele Boldești apare cam de pe atunci și se perpetuează). A doua oară numele este menționat într-un zapis din 1546. Este posibil să existe și despre Boldești alte documente, chiar mai vechi, deocamdată nedescoperite și, deci, necunoscute. Dar atât cronicarul Radu Popescu, cât și “Letopisețul cantacuzinesc”, menționează din nou numele Boldești când pomenește despre dispariția tragică a unor boieri originari din această localitate. Ambele cronici relatează același eveniment: Udriște Vistierul, însoțit de alți boieri venetici, coboară din Transilvania, pe Valea Prahovei, însoțiți de o mică oaste de mercenari, cu scopul să-l înlăture de la tron pe domnul Mircea Ciobanul. Ei ajung până la Periș unde oastea lui Mircea îi înfrânge. Printre cei luați prizonieri este și Udrea Boldescu. Acesta va fi ucis în satul Oncești, după care va fi îngropat în pronaosul bisericii de la Snagov. După 23 de ani de la acest eveniment, în 1569, vor fi uciși de Alexandru, fiul lui Mircea Ciobanu, și cei trei frați rămași ai săi - Radu Stolnicul din Boldești, Barbu și Crăcea Boldescu - în același stil medieval, de vendetă necruțătoare. Astfel au pierit cei patru frați Boldești, de la moșia cărora se trage numele micuțului sat de moșneni. (Presupunerea că numele localității s-ar trage de la “boldul” dealului alăturat este nefondată și caducă, precum fantezistă și forțată este și cea a așezării vecine, Scăieni, că ar veni de la “scai” (Cirsium vulgare/Carduus kerneri/ Carduus nutans), deși acolo scaieții au fost și sunt o raritate.
Toți frații omorâți cu atâta cruzime erau fiii postelnicului Dragomir Boldescu, decedat în 1545, și ai jupânesei Marga.
Din 1582 datează și un zapis prin care un anume Marin din Boldești își vindea cuiva ocina. Un alt document, din anul 1630, care pomenește de această așezare este un zapis semnat de mai mulți martori boldeșteni (“Tatul și Ionașcu și Efrim, fiii lui Tatul, și Talpă și Micul Tabacul și Cârstea Gelepul” - gelep=negustor de vite). Documentul este întărit de semnăturile acestor martori în fața domnitorului Leon Tomșa, fiind un act în favoarea unui oarecare Constandin care cumpărase de la popa Manotă, fiul lui Bobul din Boldești o ocină de 900 de stânjeni pe care o plătise cu 1400 aspri. Alte documente datează din 1649, o danie făcută lui Stoica Boldescu din Boldești, făcută de Matei Basarab Voievod; o altă danie către mănăstirea Seciu, din 1665, martor fiind Vâlcu Roșu ot Boldești. Un alt document este despre Mânăstirea din Târgșor, care în 1784, deținea ocini nu numai la Scăieni, dar și la Boldești. Mai târziu, apar acte doveditoare că la Boldești păcura țâșnea din pământ afară și că oamenii o foloseau la unsul carelor, la ars, la unsul oilor râioase pentru a le vindeca (în latinește, la oaie se zice “pecora” - și de aici numele de păcură). Existența petrolului dă naștere la dispute, cum este procesul fraților Năstase și Matache, din anul 1836, contra a 12 boldeșteni care le-ar fi furat păcura (v. Arh. Naț. Ph, Procese Trib. în dos. 853/6519/1836. Informații apud M. Apostol, op. cit.).
Deși era legat de localitatea vecină Lipănești, în 1838 Boldeștiul apare atestat documentar ca o așezare bine închegată. Aceasta într-un document care precizează că, în decembrie 1837, proprietarii orașului Ploiești au venit la moșia Boldești pentru a ruga pe clucerul Gh. Boldescu să fie prezident al Maghistratului orașului. Respectivul clucer, care se pare că avea un conac la Boldești, se trăgea din neamul postelnicului Dragomir Boldescu și era cunoscut ca un adevărat mecena pentru ploieșteni. În anul 1830 el înzestrează aproape 100 de familii nevoiașe cu locuri de case și îi ajută la construirea locuințelor (de la gestul lui s-o fi inspirat și Gigi Becali?), iar în 1831, fondează spitalul ce-i poartă numele. Era primul spital din Ploiești, pe care clucerul îl dă în supravegherea și administrația Eforiei Spitalelor Civile, la 11 iulie 1841. Ploieștenii îl iubeau și l-au ales de mai multe ori primar. Ca om, clucerul Boldescu era un bărbat plăcut la înfățișare, înalt, cu ținută demnă, milos, foarte energic și întreprinzător - un adevărat părinte pentru toți. A murit în 1847.
Când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a pus bazele unei noi unități administrative mai puternice, numite comune, atunci comunei Boldești i se alătură Lipăneștii, Șipotul sau Colacul de Piatră și Seciul. Mai târziu, Lipăneștiul cu Șipotul se despart de Boldești devenind noua comună Lipăneștii de astăzi.

CAPITOLUL II.
Cadrul geografic, climateric, peisagistic, arheologic și
botano-faunistic al orașului Boldești-Scăieni

Orașul Boldești-Scăieni, spre deosebire de Ploiești, care este la 178 m altitudine, se află situat într-o zonă colinară pitorească, la o altitudine de 250-300 m față de nivelul mării, pe malul stâng al văii Teleajenului, având o lungime de peste 11 km de la un capăt la altul. Din punct de vedere geomorfologic, este zona de contact a Subcarpaților de Curbură cu Câmpia Română care are ca subdiviziune nordică bogata Câmpie piemontană a Ploieștilor, rezultată din acumularea pietrișurilor și nisipurilor glazurate cu cernoziom. Ele sunt aduse și depozitate de râul Prahova și afluenții săi. Stratul subteran este cunoscut sub numele de zona meopliocenă care, geologic vorbind, este cuprinsă între flișul paleogen în nord și platforma moiesică în sud. Mișcările neotectonice din zonă au delimitat un perimetru care, în studiile specialiștilor, este amintit sub numele de zona cutelor diaspire, dispuse liniar, în culise, care formează zone structurale majore, paralele cu lanțul carpatic unde sunt cantonate pungi bogate de gaze, petrol și apă salină.
Punctul cel mai jos are altitudinea de 182-200 m, fiind, deci, o câmpie care este înclinată spre nord-sud. Partea nord-estică a acestei câmpii se leagă, prin câteva porțiuni, de anticlinalul Boldești, printr-o denivelare foarte evidentă (tăpșan), iar prin alte porțiuni se produc intrânduri ale câmpiei pe văile dealului. Punctul cel mai înalt îl atinge vârful dealului Hârsa: 408 m (după alte măsurători 406 m). Așadar, numai în partea axială, anclinalul atinge altitudinea de 406 m, punct situat în apropierea Cramei Seciu.
Hotarele de sud-est ale așezării ating tangențial paralela de 45o, ceea ce înseamnă că orașul se află numai cu puțin la nord de această importantă paralelă, inclusă totuși în marginea ariei lui. Coordonatele geografice sunt: latitudinea de 45o.0333 iar longitudinea: 26o.0333 (mai exact, 45o1, 48 N; 26o 1, 48 E). Relieful, cum spuneam, este predominant colinar (59%), prezentând fenomenul de așa numita înșeuare, datorită prelungirii subvestice a anclinalului, cele două părți fiind Dealul Seciului (care este partea masivă a acestui anclinal) și Dealul Bucovel. Numai 1% din suprafață are o altitudine de peste 400 m iar 20% din suprafață are o altitudine de cuprinsă între 120-200, respectiv porțiunea de câmpie și de luncă.
Boldești-Scăieni se învecinează cu șapte localități: în partea de est cu comuna Plopu, la vest: cu comuna Păulești; la nord: cu comuna Măgurele; la sud: cu comuna Bucov; la sud-vest: cu comuna Blejoi: la nord-est: cu comuna Bălțești și la nord-vest: cu comuna Lipănești și Găgeni. În partea colinară din stânga Teleajenului se află Dealul Pardalosul, iar de colina împădurită din partea dreaptă orașul este despărțit de râul Teleajen. Între cele două dealuri care flanchează râul este o distanță de 4-5 km.
Suprafața localității, amplasată pe văile Rogojina, Scârnava și Vanghele, este de 3338 ha, din care 2012 ha suprafață agricolă. Lângă râuri este o lunca de la Iazul Morilor, cu o lățime variabilă între 1,5-2 km și cu o înclinare medie de 3-3,5 m pe km. Circa 706 ha sunt zone forestiere. Vreau să menționez aici că datele oferite de primărie diferă oarecum de cele din studiile geografice, specificând că teritoriul administrativ al orașului are o suprafață de 3489 ha (230 ha agricol, 706 ha pădure și 479 ha alte terenuri, împărțite în trei cartiere: Boldești, Scăieni, Balaca și o localitate componentă - Seciu). Cred că precizările oferite de biroul de cadastrare al orașului sunt cele mai corecte. În aria așezării curg râurile Iazul, Scârnava și Bălăcuța, acesta din urmă fiind mai mult un râu sec. Orașul este compus, așa cum am menționat, din patru cartiere distincte: Boldești și Scăieni (cartierele mari) și Balaca cu Seciu (cartierele mici, foste sate).
Am privit orașul din avion și am comparat imaginea și cu aceea de pe monitorul calculatoarelor, cu detaliile fotografiate din satelit. Se vede clar că această așezare prezintă o anumită regularitate, caracterizată printr-o formă alungită, comprimată de-a lungul liniei ferate Ploiești-Văleni și de-a lungul unor căi principale, fără multe derivații de străzi mici, cea mai lungă fiind Calea Unirii, care unește Boldeștiul cu Scăieniul; de asemenea, Șoseaua Ploiești-Văleni, oarecum paralelă cu râul Teleajen. Scăieniul are ca străzi principale, Strada Bucovului, Strada Victoriei și Strada Pădurii. Din ele derivă altele, mai scurte. Strada principală din Seciu are și ea o lungime considerabilă. Densitatea clădirilor este mai mare în cartierul Balaca, în Seciu și în centrul Boldeștiului. Din vederile aeriene se disting bine blocurile din acest cartier, construite cu mai mult echilibru arhitectonic, comparate cu cele câteva blocuri-cutii, mult mai modeste, din Scăieni, și aranjate destul de asimetric. Casele mai vechi ale locuitorilor sunt construite fie din paiantă, fie din cărămidă, mai toate încadrându-se în stilul vechi muntenesc. Spre deosebire de casele din Transilvania, în marea lor majoritate acoperite cu țiglă, sau de casele din Moldova, acoperite cu șindrilă ori de cele din nordul Dobrogei, acoperite cu stuf, cele mai multe clădiri din acest oraș au acoperișuri de tablă zincată.
Majoritatea locuitorilor iubesc frumosul și plantează flori decorative, plăcut odorizante, în grădinile și în curțile (de obicei mici) din fața locuințelor, în spate având curtea utilitară, cu magazii, șoproane, cotețe (pentru păsări și porci), mici fânețe și hambare. Cât despre grajduri și ocoluri pentru vite și oi, ele s-au împuținat considerabil în anii din urmă și vor dispărea cu totul, căci în orașele din Uniunea Europeană nu mai este voie să se crească animale și păsări de curte, decât dacă se va face vreun amendament sau vreo excepție specială pentru România de la normele europene stabilite. Aceasta este, deocamdată, realitatea și va trebui să ne conformăm noilor legi. În schimb, în ultimii 30-40 de ani, s-au înmulțit casele lucrate în stil orășenesc, după planuri alcătuite de arhitecți, iar în ultimii zece ani au apărut o mulțime de clădiri moderne, cu pereți de rigips, în stil occidental, construite cu mult gust, aparent copiate după modele din reviste străine, unele dorind să pară sau să devină mici vile destul de somptuoase. Creșterea numărului lor se accelerează de la un an la altul, mai ales când miliardarii din județ și chiar din Capitală au cumpărat terenuri pe dealul Seciului, cu frumoase poziții de belevedere, locuri, într-adevăr, potrivite pentru vile, în ciuda faptului că acolo se semnalează periodic alunecări imprevizibile de teren, fenomen semicarstic care, mai recent, a apărut chiar și în vatra de șes a localității, cauzând serioase pagube proprietarilor. Având în vedere că rețeaua de canalizare publică s-a extins atât în Scăieni, Boldești și Balaca (și că sunt planuri să se mai extindă), numărul caselor cu veceuri și băi moderne este în creștere (nu cunosc exact acest număr). Au apărut chiar și câteva case cu piscine, dar majoritatea gospodăriilor au rămas totuși cu closete tradiționale, medievale - “ca la țară” - latrine primitive, “ascunse” în fundul curților, ridicate peste gropi simple sau, în cel mai fericit caz, cu puțuri absorbante care poluează straturile freatice, ceea ce este foarte regretabil și nu corespunde nicicum standardelor unei țări admisă a se afilia Uniunii Europene. Toată bătălia și sprijinul autorităților locale va trebui concentrată și la acest capitol, deoarece conducte cu apă și gaze există cam pe toate străzile, altminteri pretențiile de oraș modern nu vor mai putea fi luate serios în considerație pentru viitorul apropiat. Cetățenii acestui oraș vor trebui cu toții sprijiniți, cu ajutoare de stat, și chiar obligați, ca fiecare gospodărie să facă eforturi de a avea băi și veceuri moderne într-un viitor cât mai apropiat cu putință.

*

Clima orașului nu mai pare nici ea, conform etichetării vechi, că ar fi de natură “temperat continentală”, cum, la modul general, s-a menționat în unele lucrări despre clima Ploieștiului. Subliniez aici că niciodată nu s-a scris ceva specific despre clima localității Boldești-Scăieni. De aceea, voi încerca, pentru prima dată, să fac aici o succintă delimitare și caracterizare a climatului local, deoarece clima Ploieștiului, deși, în linii mari, aflându-se pe aceleași curbe izoterme, izogeoterme și izobare, se aseamănă mult cu aceea din orașul lui vecin de la nord (cu o temperatură medie de 10o-11oC) nu este totuși identică (temp. medie fiind 9o-10oC în orașul analizat, în ultimii ani în creștere până la 120C.). Curenții sunt mai puternici la Ploiești datorită poziționării lui în câmp deschis, pe când Boldești-Scăienii stă într-o zonă intercolinară de adăpost, care conferă anumite specificități particulare, de microclimat colinar, cum ar fi ferirea orașului de curenții reci veniți iarna dinspre răsărit, deci un topoclimat de vale favorabil așezărilor umane. Particularitățile climatice locale se datoresc dispunerii în trepte a reliefului, poziției acelui culoar de vale a Teleajenului, versanții cu expunere solară sudică, sud-estică și chiar sud-vestică în zona despădurită, gradului de împădurire etc. Radiația solară globală medie este de 123,5 kcal/cm2, depinzând de poziția versanților. Această zonă este supusă unei permanente mișcări a aerului, producând turbulențe și reducerea calmului atmosferic, dar prezența culoarului Teleajenului ajută la omogenizarea valorilor termice. Pe o mică porțiune din sud-estul teritoriului se remarcă topoclimatul de câmpie înaltă; la fel în estul localității. Acest topoclimat prezintă specificități și în ce privește insolația, evapotranspirația, spulberarea stratului de zăpadă, durata înghețului, inversiuni de temperatură etc. Predominante aici sunt vânturile de N-E și S-E, cu o forță medie de 3,1 m/sec. Predominant iarna este crivățul, care bate dinspre nord-est spre sud-vest iar vara “fonul”, pe direcția nord-sud, dar și brizele de la poalele dealurilor.
Precipitațiile medii sunt de 600-680 ml, cele mai mici în ianuarie, cea mai ploioasă, de obicei, fiind luna mai, iar mai recent iunie. Spațiul compartimentat pe valea Teleajenului, alcătuit din microdepresiuni și catene intercolinare despărțitoare, creează o anumită varietate de nuanțe ce fac tranziția între climatele fierbinți vara (cu izoterme de 20o și 22oC ale lunii iulie) și cele viscoloase iarna ale câmpiei ploieștene (cu medii de 0o și de -2oC ale lunii ianuarie, sus, pe deal și -1-+10oC, jos, în vale), care continuă, estompat, la nord, climatul din Câmpia Bărăganlui, și climatul umed adus de curenții montani pe firul apei Teleajenului, vara, motiv pentru care, mai ales prin iunie-iulie, atunci când este soare la Ploiești, uneori în Boldești-Scăieni plouă torențial. Făcând abstracție de excepțiile cu extreme (cele mai ridicate temperaturi fiind 39oC, înregistrată în verile anilor 1960 și 1973, iar cele mai scăzute de -30oC la 21 ian. 1942), aș putea spune că în această localitate, predominant, în ultimii 20 de ani, a fost un climat continental moderat, cu o umiditate medie de 68% și o presiune de 760,5 mm coloană de mercur, nicidecum un climat temperat continental.
Din păcate, la fel ca în toată Europa și ca pe tot globul, de aproximativ zece ani încoace, clima s-a modificat vizibil (un factor fiind, neîndoios, și poluarea industrială a atmosferei, tăierea cu sălbăticie a pădurilor), încât, exagerând faptele, mulți români spun cu convingere că s-a ajuns acum la două anotimpuri vizibile: vară și iarnă (afirmație cu care majoritatea meteorologilor nu sunt totuși de acord, înclinând, mai de grabă, să spună că, datorită defrișărilor sălbatice, a efectului de seră și de subțiere a stratului calotar suprapolar de ozon - unde se află 90% din tot ozonul din atmosferă -, anotimpurile anului mai degrabă s-au “deplasat” oarecum - vara mai spre toamnă; toamna - mai spre iarnă...) Poluarea cu gazele de eșapament automobilistic și subțierea stratului de ozon (O3), aflat la 10-15 km de sol, au contribuit și ele la modificarea climei, stratul de ozon fiind foarte protectiv împotriva radiațiilor ucigașe ultraviolete de tip B (la Boldești-Scăieni gradientul ultravioletelor este 3, deci moderat). În 2006 gaura de ozon de deasupra polului nord s-a lărgit mai mult ca oricând, spărtura având 29,5 km2, față de 29,4 km2 în anul 2000, ea fiind atacată de substanțe de clor și clorofluorcarbonați din aerosoli și refrigeranți și ducând la topirea vizibilă a ghețarilor. Dacă mai amintim că zilnic pe suprafața globului terestru se depozitează din atmosferă 17 milioane de tone de bioxid de carbon, vom înțelege și mai bine ce tragedie ecologică posibilă ne așteaptă pentru generațiile viitoare.
Fenomenul inversiunilor de temperaturi și de poli magnetici tereștri este încă în studiu. Ca atare, și în Boldești-Scăieni, clima a devenit foarte labilă, cu instabilități frapante, cu amplitudini relativ mari, cu alternări contrastante (secetă-inundații) și cu elemente noi, în ultima vreme semnalându-se ierni neobișnuit de calde și secetoase, precum aceasta din ianuarie 2007 (16-18oC!), cu vânturi puternice, cu nori negri turbionari și furtuni sălbatice, apărute brusc, asemănătoare uneori tornadelor ce pot produce serioase pagube, chiar și victime omenești. Dacă înainte prognoza vremii se putea face pe o perioadă de peste două săptămâni, astăzi este riscant să fie făcută pe mai mult de 8-10 zile, căci apar surprizele imposibil de prevăzut. Liniștitor rămâne totuși faptul că, după aceste scurte răbufniri, deocamdată rare la noi, climatul revine cât de cât la normal, iar gradientul termic se echilibrează și el oarecum. De aceea, încă putem spune că Boldești-Scăieniul, cu precipitații, de obicei, satisfăcătoare și cu o medie de 2000 de ore anuale însorite, are încă o climă relativ sănătoasă și benefică pentru cetățenii lui, deși nu știm dacă va rămâne măcar așa. Am auzit chiar de un studiu (eu nu l-am văzut) care susține că, pentru cardiaci și astmatici, datorită climei lui, acest oraș ar fi foarte recomandat... Nu pot să confirm, nici să infirm o asemenea aserțiune, mai ales că poluarea din acest oraș, în loc să scadă, s-a agravat mult, datorită unei ferme porcine adăpostită în aria lui, despre care voi vorbi în contextul acestui studiu.

*

Meritul principal al descoperirii primelor vestigii arheologice din orașul Boldești-Scăieni îl are, cred, profesorul Ion Dumitru, actualul primar al orașului. Pe vremea când domnia sa era profesor de științele naturii la școala din Seciu, un elev, Cristinoiu Vasile, prin anul 1973, i-a adus niște interesante statuete și cioburi de ceramică veche, ornate în relief, găsite pe un teren viran din apropierea școlii. Profesorul a realizat imediat că este vorba de o descoperire importantă și, împreună cu elevii, s-a apucat să scormonească și după alte mostre. Așa a descoperit o mulțime de cioburi de vase ceramice pictate cu grafit, mici unelte de silex, mici figurine de lut și chiar urmele unui cuptor unde se crede că ele au fost arse, apreciate de arheologi a fi din epoca neolitică (5500-900 î.d. Hr.). Am fost chemat și subsemnatul la fața locului și, la rândul meu, am găsit și eu niște cioburi. Cu ele m-am înfățișat la renumitul profesor de istorie, regretatul Nicolae Simache, pe atunci director al Muzeului de istorie al județului Prahova. Domnul Simache mi-a mulțumit, mi-a cerut să-i las dumnealui acele piese și m-a întrebat cine mai știe de acel loc. I-am răspuns că profesorul Dumitru care a descoperit locul. M-a rugat să nu mai spunem nimănui despre această descoperire până nu vine o echipă de arheologi trimisă de el. Alte urme s-au găsit pe teritoriul com. vecine Lipănești, dar acestea erau din sec. II-IV d. Hr., confirmând studiile că zona aceasta aparținuse unei așezări geto-dacice care se întindea de-a lungul traseului Giurgiu-București-Târgșor-Ardeal, cu ramificația de pe valea Teleajenului, cea de la Bughea și Gura Vitioarei și cu întărituri pe dealurile înconjurătoare, printre care și faimoasa “Cetatea Teleajen”, arsă de Ștefan cel Mare în incursiunile lui în Muntenia. (Precizăm că hidronimul Teleajen provine din slavonă “telegi”=a căra, a transporta). Interesantă este afirmația profesorului Octavian Onea, în cartea citată de noi, care, reluând opinia marelui istoric Constantin C. Giurescu, despre Cetatea Teleajenului scrie următoarele: „Fiindcă noi situăm Târgul Săcuienilor la Scăieni, cred că cel mai aproape de adevăr a fost Constantin C. Giurescu, Cetatea Teleajenului aflându-se la Scăieni; fiecare din argumentele enumerate mai sus contribuind la luminarea acestui adevăr.”
Despre fragmentele ceramice văzute, profesorul Simache a opinat că aparțin culturii gumelnița. Am rămas surprins să-l aud, mai târziu pe profesorul Dumitru, care după ce se consultase cu alți specialiști, le-a atribuit, la rândul lui, aceleiași perioade istorice. Cultura gumelnița, numită astfel după numele unei măguri, Gumelnița, din Oltenița, unde s-a descoperit o așezare tipică, este o cultură caracteristică unei protocivilizații dezvoltată în epoca neoliticului târziu (cca 2800-1900 î. de Hr.) Urmele ei se întind pe o arie mare de răspândire. Caracteristicile acestei culturi sunt: așezări pe boturi de deal, abundența uneltelor de silex, apariția unor unelte de cupru, vase pictate cu grafit etc. Membrii triburilor aparținând acestei culturi aveau o economie autarhică, bazată pe cultivarea plantelor iar mai târziu pe creșterea animalelor. Așadar, vatra orașului Boldești-Scăieni, aflată pe traseul unui important drum comercial spre Brașov, cu o mare vamă la Vălenii de Munte, a fost locuită cu sute și mii de ani înaintea civilizației de astăzi. Ulterior, tot la Seciu, în punctul numit “La Pompieri”, s-au mai descoperit și alte urme de civilizație pretracică (neolitic, Latene geto-dacic), mai exact, de tip Aldeni-Stoicani (sfârșitul mileniului al IV-lea înainte de Hristos).
Pe vremea când eram elev prin clasele a III-a a IV-a, lângă școala veche de la Scăieni, am apucat să mă joc de-a v-ați ascunselea cu alți copii de vârsta mea, pitindu-ne prin ruinele și podul bisericii care avea o curte înconjurată de ziduri înalte. Biserica se afla cam vizavi de acea școală și despre ea bătrânii spuneau că era biserica lui Bălăceanu, cu un mic cimitir alături (vezi reproducerea picturii făcută de arh. Nicolae Moianu). Se mai cunoșteau destul de bine icoanele lucrate în frescă. În curtea bisericii se afla o cruce de piatră datând din anul 1710 care, ulterior, a fost mutată în fața bisericii de lângă monumentul eroilor. În timpul transportului, crucea s-a spart și crăpătura a fost lipită cu ciment, plomba acoperind o parte din inscripția cu litere chirilice vechi. Nicolae Iorga, în vizitele lui pe la Scăieni, a descifrat această inscripție, a intrat în această biserică, a fotografiat-o pe afară și pe dinăuntru, descriind-o amănunțit în “Revista de istorie” pe anul 1936, într-un articol pe care l-am citit atunci când mi l-a adus profesorul Vasile Georgescu. Comuniștii, în loc să renoveze valoroasă biserică istorică, au demolat acele semi-ruini prețioase și pe locul unde a fost sfântul lăcaș s-a construit terenul de sport al școlii, sub asfaltul căruia se află zeci de morminte ale vechilor scăienari, inclusiv o groapă comună cu zeci de morți, aruncați unul peste altul, probabil de pe vremea “ciumei lui Caragea”. Lângă groapa comună era și mormântul unui profesor universitar, cu studii la Paris, al cărui nume l-am uitat. Acum, peste groapa lui, copiii joacă fotbal...
Tot prin acei ani ai copilăriei, îmi amintesc că-mi pășteam caprele și oile atât printre ruinele palatului lui Petre Bălăceanu, descendent colateral al Brâncovenilor, cât și pe lângă ruinele pivnițelor de lângă palat, locuri dispărute astăzi fără nici o urmă...

*

Referindu-ne acum la flora și fauna localității, întinsă pe un substrat de soluri cernoziomice, la șes, cu aciditate încă ridicată, cu structură grăunțoasă și conținut moderat de humus în orizontul superior, dar cu caracteristicile tipice ale subetajului colinar subcarpatic, pe dealuri, reprezentat de solurile brune, pe acest fundal de suprafață, constatăm că vegetația orașului Boldești-Scăieni (la fel fauna) este tipică majorității ținuturilor deluroase din țara noastră. Haina vegetală a județului Prahova, în care se include ambianța locală din acest oraș, aparține zonei cu floră specifică central europeană. În curțile oamenilor putem găsi mici culturi de viță-de-vie (marile culturi sunt pe dealuri), apoi livezi de pomi fructiferi: meri, peri, cireși, vișini, caiși, piersici, zarzări, corcoduși (nume nefolosit de locuitorii din oraș, căci ei la corcodușe le zic tot zarzăre!), gutui, duzi (rareori moșmoni=Mespilus germanica), nuci (a fost o vreme când nucii au fost masacrați), aluni și, bineînțeles, copacul cel mai iubit și mai cultivat... prunul, de diferite specii. Prunul este predominant, căci din el, în mod tradițional, aici se obțin unele din cele mai bune țuici din țară. Este și o vorbă mai nouă: “Þuica de Văleni, începe din Boldești-Scăieni...” Având însă în vedere restricționările impuse de U.E. la fabricarea rachiului în alambicuri artizanale improvizate din gospodăriile particulare, credem că nici livezile de pruni nu vor mai avea un viitor prea strălucit...
Dacă vorbim de speciile silvicole spontane, în această zonă se dezvoltă etajul pădurilor de foioase (nemoral) care coboară din munte până în ținuturile deluroase, la 275 de metri, cât au media colinelor care circumdează localitatea. Prin componentele sale principale, ea constituie cea mai tipică formațiune forestieră central-europeană mezofilă, adică relativ pretențioasă sub raport termic, ca umiditate și fertilitate a solurilor. Aici, în pădurile masive de la Seciu și Scăieni, esențele predominante sunt: fagul (Fagus sylvatica, L.), stejarul (Quercus robur, L), paltinul (Acer psudoplatanus, L), arțarul (Acer platanoides, L) și gorunul (Quercus petraea), cerul (Quercus cerris, L), toți acești copaci, pe alocuri, în amestec chiar și cu salcâmi (Robinia pseudacacia, L.). Nu pot să nu amintesc că, la Scăieni, o mică pădure de fagi deosebit de frumoși, aflată chiar în mijlocul localității, a fost completamente defrișată, cu 50 de ani în urmă, cu aprobarea grăbită a primarului comunist Ilie Gheorghe (poreclit de localnici Molea, căci dura o oră până se iscălea) pentru ca spațiul respectiv să fie destinat construirii unor blocuri (de pe str. Fagului, denumire care, doar ea, mai amintește că acolo a fost cândva o pădure de fagi). Despre acele construcții cuboide, improvizate în grabă, s-a spus de la bun început că urâțenia lor exterioară s-a luat la întrecere cu zgârcenia de spațiu din interiorul apartamentelor. Oricum, distrugerea acelei păduri, a fost o mare greșeală, deoarece arealul respectiv era destinat unui spațios și frumos parc natural, un posibil arboretum, iar zona de blocuri trebuia să fie cea din spatele grădinii școlii din Scăieni.
Aici este cazul să mai amintim că cealaltă pădure de la Scăieni, din drumul spre Pleașa, care printr-o minune a supraviețuit, pe timpul celui de al doilea război mondial, fusese sediul unei mari garnizoane germane, cu barăci ascunse sub coroanele copacilor. Ea devenise un mic orășel militar, un excelent punct de observație situat la înălțime, de unde se putea coordona perfect apărarea rafinăriilor petrolifere din Ploiești. Niciodată aviația anglo-americană, în vasta ei misiunea de bombardament, numită Tidal Wave, care viza în primul rând distrugerea rafinăriilor, nu a știut de această garnizoană secretă și bine camunflată, aliații occidentali bombardând doar cazematele antiaeriene româno-germane de peste linie, cele din apropierea fabricii de hârtie. Dacă ocupanții germani îngrijeau această pădure foarte bine (aveau, firește, tot interesul!), în zilele noastre ea a devenit lăcașul unei stâne de oi, păzită de câini periculoși, cu țarcuri murdare și cu mirosuri de bălegar respingătoare, restul terenului forestier abundând în maldăre pestilențiale de gunoaie și scârnăvii, operă criminală a unor cetățeni iresponsabili din preajma ei, care au umplut-o de sticle de plastic, de folii, de cutii și de o infinită mizerie menajeră, ca să nu mai spunem că de acolo se taie și se fură copacii într-o mare veselie! Ce este de făcut? Să lăsăm oare lucrurile așa până la dispariția completă a pădurii acesteia unde nimeni, niciodată nu a făcut vreo încercare de reîmpădurire? Cu ani în urmă, acolo era o insulă frumoasă de recreere unde, pe o scenă, se desfășurau diverse și interesante programe artistice. Acuma... ce să mai vorbim! Din fericire, marile păduri ale orașului, mai ferite de privirile omenești, se află în preajma cartierului Seciu. Ele sunt întinse pe zeci de hectare și s-au păstrat destul de bine.
Pădurile de fag sunt umbroase, contribuie la microclimatul local și împiedică, în genere, răspândirea altor esențe. De aceea, în marginea zonelor silvestre din această localitate sunt, pe alocuri, prezente cordoane tipice de arbuști și tufișuri: alunul (Corylus avellana, L.), cornul (Cornus mas, L.), sângerul (Cornus sanguinea, L), socul (Sambucus nigra, L.), tufele de măceș (Rosa canina, L), murul (Rubus nigra, L), cătina (Hippophae rhamnoidas, L) ș.a. În noul oraș, au fost introduși și câteva esențe de arbori noi, semi-exotici, precum platanul (Platanus acerifolia) - există trei platani uriași în curtea ștrandului de la Boldești, dar și alții mai mici -, catalpa (Catalpa bignonioides), arborele ginkgo (Ginkgo-biloba), un copac dioic, rămas aproape neschimbat din era terțiară până azi, cu frunze bilobate, în formă de evantai și sicamorul-platan american (Platanus occidentalis), ultimii doi aclimatizați de mine, transplantați fiind din America la Scăieni.
În luncile și zăvoaiele râulețelor locale întâlnim sălcii (Salix alba, L. și Salix babylonica, L.), răchite (Salyx fragilis, L.), tufe de cătină, plopi/plute (diferite specii de Populus alba, nigra, tremula, L.), porumbari/porumbeli/poroambe (Prunus spinosa, L.) etc. În schimb, prin zonele de șes ale orașului, pe ambele flancuri ale căii ferate (pline acum de deșeuri gunoiere, deversate pe furiș, noaptea, de “prietenii naturii”!), prin fânețele și pășunile de pe izlazuri, vegetația ierboasă este perenă și tipică întregii Câmpii ploieștene. Există și numeroase plante farmaceutice: mușețel, coada șoricelului, coada calului, pătlagină, rostopasca, menta/isma, salvia, urzica ș.a. Între gara Scăieni și bariera apropiată, vechea administrație a CFR a plantat, paralele cu linia ferată, cca 20 de pini decorativi (Pinus silvestris/nigra, L); la fel, între halta CFR Boldești și gara Scăieni. În mod ciudat și în ciuda similitudinii numelui, la Scăieni am întâlnit rareori... scaieți. (Dovadă că nu de la “scai” își trage denumirea)!
De-a lungul străzii care unește cele două localități ingeminate, pe Calea Unirii, dar și pe Str. Victoriei din Scăieni, apoi, parțial, pe Str. Monumentului, au fost plantați o mulțime de tei din specia Tilia tomentosa, L. (teiul alb). De asemenea, în fața bisericii din Scăieni, pe Str. Primăverii, există o scurtă alee de castani (Aesculus hippocastanum, L.). Din păcate, aproape fiecare copac de pe Unirii și Victoriei a fost vandalizat de culegătorii de flori, care nu s-au mulțumit niciodată cu recoltarea părților inflorescente. Aceștia, în fiecare primăvară, rup, fără nici o milă, crengi întregi, unii copaci uscându-se din cauza aceasta, iar “îngrijitorii” lor, pentru a corecta rupturile de ramuri, au ciuntit și mai rău copacii afectați. Și de ce nu se iau deloc măsuri contra unor asemenea acte de sălbăticie grosieră?
Nu putem încheia această paranteză despre estetic, înainte de a afirma că este, totuși, foarte necesar să continuăm plantarea teilor din specia menționată, dar și a altor arbori decorativi, dintre care nucii, brazii și castanii rămân, neîndoios, cei mai impozanți. Cât despre conifere, cu excepția celor de pe lângă calea ferată, ele sunt destul de rare în această mică urbe, nefiind agreate, din cauză că există încă superstiția stupidă și cumplit de retrogradă, că brazii, molizii, vezi Doamne, ar aduce ghinion celor care îi au în curte (unii spun la fel și despre sălciile pletoase)... Dar dacă ar fi să ne luăm după opiniile unor asemenea indivizi retrograzi, atunci locuitorii din Sinaia, Predeal, Bușteni etc., ar trebui să-și pustiască toate curțile tăind brazii aceia frumoși și zvelți care conferă originalitatea și specificul acelor faimoase orașe montane. Când oare se vor civiliza odată și oamenii din această categorie, învățând să îmbogățească și mai mult natura și să o respecte pe deplin, plantând arbori decorativi, copaci frumoși, impunători și extrem de folositori? De fapt, fiecare om, până moare, ar trebui să planteze cel puțin zece arbori în viața lui!
În zonele limitrofe ale orașului se fac, an de an, culturi cerealiere alternative, de plante agricole de bază, anuale - grâul și porumbul, secara și orzul (mai rar ovăzul și floarea soarelui). Asemenea semănături nu au lipsit, de fapt, niciodată de pe loturile rezervate numai și numai acestor recolte specifice. Cu excepția a doi ani succesivi, la marginea de nord-est a cartierului Balaca, s-a încercat cultivarea unor largi loturi cu orez (Oryza sativa), plantă semiacvatică, datorită faptului că apa era adusă din iazul apropiat, dar cultura orezului, fiind destul de pretențioasă și fără randament economic, s-a renunțat la orezăria experimentală și s-a revenit la cultura cerealelor clasice. În mod surprinzător, dar explicabil, terenurile cultivate cu fânețuri și trifoi, in sau cânepă s-au restrâns și ele, localnicii preocupându-se îndeosebi de mica sau marea grădină de lângă casă, unde, printre altele, cultivă zarzavat - fasole, varză, ceapă, usturoi, mărar, pătrunjel, leuștean, ștevie, spanac, roșii, vinete, bame, mai recent, bobul (Vicia faba), deseori dovlecei, bostani, castraveți, pepeni, iar pe lângă garduri - căpșuni, zmeură etc.
Ar fi nedrept să nu recunoaștem că în asemenea zone fertile, cu un cernoziom suficient de bun, nu ar fi fost destul de bine întreținute și administrate de fostele CAP-uri și IAS-uri. Uneori, de pe întinsul lor, acest tip de ferme colective obțineau producții record, comparativ cu anii zilelor noastre, când, după Revoluția din decembrie ,89, o parte din terenurile părăsite pot fi văzute, vară de vară, pline de torțel, pir, mărăcini, pălămidă și de alte bălării. Destule terenuri arabile, retrocedate proprietarilor în anii din urmă, au fost lăsate de aceștia într-o jalnică paragină și, drept consecință, calitatea solului s-a degradat, ajungând și ea într-o tristă degringoladă sau pur și simplu, după ploi masive, au devenit băltoace - un adevărat rai pentru broaște și preafericiții țânțari... La fel de îngrijite erau înainte zecile de hectare de vie ale CAP-urilor și IAS-ului din Boldești-Scăieni care, din păcate, preda statului cea mai mare parte a producției anuale, colectiviștii fiind totdeauna frustrați și nemulțumiți pentru cantitatea mică de produse ce le revenea, după o muncă aspră, la sfârșitul sezonului agricol. “Recompensele” primite nu le ajungeau. De aceea, pentru a-și compensa lipsa acelor produse, mulți localnici cultivau în fața porților, la stradă, pe fâșiile dintre șosea și gardul dinaintea casei, tufe de cartofi (Solanum tuberosum, L.), obicei care continuă și astăzi, deși, normal și estetic, acolo ar trebui plantate flori sau iarbă decorativă, ca în țările occidentale, căci pământ presupunem că au acum cu toții, unii din abundență. Și pentru că specificul de bază al agriculturii din Boldești-Scăieni rămâne tot viticultura, datele statistice arată că cca 65% din teritoriul agricol al orașului este cultivat cu frumoase și productive vii. Producția cea mai mare se obține însă pe colinele dealurilor locale, pe versanții spre sud, datorită calității solului, a incidenței razelor solare și a feririi de curenți reci. Paralel cu speciile de viță de vie nealtoită (Vitis silvestris, L.), s-au înmulțit loturile cu viță nobilă (Vitis vinifera, L.), plantă termofilă, destul de pretențioasă și lesne atacată de mană dacă nu este stropită de vreo cinci ori pe an (și la timp, dar niciodată imediat după ploi sau cu puțin timp înaintea lor!). România are 100.000 ha de vii hibride, cea mai mare suprafață de acest gen din lume, ceea ce nu e bine. Soiurile hibride, pe care mulți le cred autohtone, românești, de fapt sunt și ele aduse, chiar dacă poartă denumiri de-ale noastre: căpșunică, zaibăr (fraga), crâmpoșie, șasla, galbenă (zghihara) ș.a. Ele nici nu dau un vin de prea bună calitate, nici nu sunt vinuri rezistent în timp, și, din păcate, încă sunt predominante în acest oraș, cu toate că s-a cerut insistent ca soiul lor să fie treptat abandonat. În anul 1863 a apărut filoxera, cauzată de o insectă. Apăruse mai întâi în Franța, adusă din SUA, și s-a răspândit apoi și la noi (în 1877), până i s-a găsit antidotul (el fusese descoperit în 1869): altoiul viței nobile pe rădăcini de viță sălbatică americană, rezistentă la atacul acestei insecte. Din fericire, viile de pe dealurile locale au înlocuit în bună parte soiurile de hibrizi cu viță nobilă altoită: Teras, Isabelle, Lidia, Concord, Șasla (ceasla) napoleon, Muscat otonel (tămâioasă), Șasla muscat (struguri de masă) ș.a. Din soiurile nobile ies vinuri nobile, foarte apreciate în țară și la export: fetească regală, fetească neagră, crâmpoșie, gordin, mustoasă etc. La crama Seciu (numită acum “Casa Seciu”) există pivnițe largi cu o colecție completă de soiuri nobile, vechi și rare. Într-o vizită pe care am făcut-o la o fermă viticolă din Noua Zeelandă am intrat într-o cramă de pe un deal ce semăna cu această cramă de la Seciu, însă vinurile neozeelandeze sunt teribil de bune, rezultate din viță nobilă ce nu cunoaște ce este aceea filoxera, căci ea încă nu a pătruns în această țară din emisfera australă.
Cu tristețe, trebuie să spunem că în acest oraș nu prea există parcuri, căci simulacrul unui teren de jocuri recreative pentru copii, de la blocurile din Scăieni, este departe de a se numi parc, iar parcul de lângă cluburile de la Boldești, singurul care ar merita acest nume, este rareori îngrijit ca lumea și nu mai seamănă aproape deloc cu cel care fusese atunci când era nou. Mult mai bine arată însă spațiul închis cu garduri înalte de lângă cluburi. Este vorba despre curtea ștrandului, unde un particular a dat dovadă de serioasă tragere de inimă pentru a revigora acest spațiu, făcându-l așa cum fusese el pe când aparținea Societății Astra Română.

*

Deși s-ar părea că fauna este puțin vizibilă în peisajul boldeșteano-scăienar și mai discontinuă decât vegetația, ea este totuși prezentă pretutindeni, dacă nu prin animale mari, atunci prin nesfârșita lume a viețuitoarelor mărunte (insecte, viermi, larve, melci, limacși, păienjeni în majoritate neveninoși, fluturi de toate culorile etc.) care mișună pe pământ, în sol, în pajiști, pe sub pietre, pe sub scoarța copacilor, prin bălți, prin iazuri, prin apa Teleajenului, prin aer etc. Unele sunt folositoare, altele dăunătoare. Toate sunt de o mare varietate. La fel animalele mari, mamiferele din zonă.
Personal, am studiat cu pasiune “lumea celor care nu cuvântă” - viața animalelor, insectelor și a păsărilor; am cutreierat singur, an de an, încă din copilărie, absolut toate pădurile și câmpiile din împrejurimile acestei localități, de pe ambele coline care flanchează valea Teleajenului, fără excepție, și am ajuns să cunosc bine și să recunosc o mulțime de păsări și animale. Această pasiune o am și aici, în America, unde am reușit să fiu documentat în detalii despre o mulțime de păsări și de animale locale, multe inexistente în Europa. Iubesc natura și respect creația lui Dumnezeu, protejând-o oriunde ar fi. Când am vizitat Noua Zeelandă, primul obiectiv nu a fost un muzeu, ci am intrat la o grădină zoologică, spre a cunoaște cum arată pasărea kiwi, iar în Australia am drăgălășit cangurii, ursuleții coala și prietenoasa și gălăgioasa pasăre kucabura (kookaburra) care te lasă să o mângâi și să o hrănești din mână. Pentru că în America avem casa într-o pădure, iepurii sălbatici și căprioarele ne intră deseori în curte. Ceea ce m-a surprins este că niciodată aceste animale de aici nu fug de mine și mă lasă să mă apropii de ele la numai câțiva pași. La fel și multe din păsările cerului care mai toate te acceptă să te apropii de ele sau îți mănâncă drept din mână! Nu o dată, am avut probleme cu veverițele, cu racoonii (ratonii) și sconcșii, animăluțe care ne-au intrat nepoftite în casă (unde le-am și fotografiat)... Gâștele canadiene și rațele sălbatice ni se coboară pe-aici, uneori din zbor, în piscina din curte unde nu prea se sinchisesc de prezența noastră. Păsările au devenit foarte blânde pentru că, în aproape toate curțile americane, oamenii au instalat hrănitoare și adăpătoare unde sunt aprovizionate zilnic cu grăunțe și apă proaspătă. Vara suntem vizitați deseori de colibri (pasărea muscă), păsărele minuscule venite să soarbă nectarul florilor. Iar când te plimbi primăvara pe malurile lacurilor, trebuie să fii atent să nu calci pe bobocii cârdurilor de gâște sălbatice care ți se împleticesc printre picioare, căci pe aceste locuri gâștele sălbatice sunt chiar mai blânde și mai domestice decât cele crescute prin curțile noastre din România. De unde această blândețe a lor? Ei bine, din cauză că, simțindu-se protejate, lor le-a dispărut instinctul de apărare. Le-a dispărut frica de om, întrucât nimeni nu le face niciodată nici un rău, nimeni nu le vânează, ele devenind la fel de blânde ca și păsările din insula Galapagos de care se mira Darwin că toate ți se așează pe cap și pe brațe (fiindcă zburătoarele de acolo nu mai văzuseră niciodată oameni...) Oare la fel stau lucrurile și cu lumea necuvântătoarelor din România, unde, de exemplu, un fost prim-ministru și un bancher, cu suita lor de miliardari, au împușcat fără milă, la Balc (Bihor), doar într-o singură zi, din iunie 2005, 185 de porci mistreți, adunați într-un fel de țarc înconjurat cu garduri de sârmă conectate la curent de 220 V și lipsiți de apărare? Deși presa i-a criticat, mai mult pe tonuri glumețe (nu pe porcii uciși, desigur), în anii 2006 și 2007 campania “mistrețiadei” s-a repetat, și bravii exterminatori ai faunei naționale nu s-au lăsat până nu au spulberat fără milă alți 186 de mistreți (în 2006, cu unul în plus față de anul precedent. Atunci, a fost împușcat din greșeală și un gonaci, special adus de la Brașov), iar pe 14 ianuarie 2007, într-o zi și jumătate, într-o nouă hecatombă, au fost uciși 280 de mistreți, inclusiv scroafe cu purcei, existând șanse ca mistrețiada să aibă ediții anuale... Ce plăcere macabră la acești “vânători-terminatori” care ar trebui să se simtă rușinați de ce-au făcut ei în cruciadele antiporcine de pe plaiurile mioritice! Câtă lașitate, cruzime și dispreț față de natură și de opinia cetățenilor indignați de nepăsarea acestor măcelari sângeroși, români și străini, lacomi de trofee, care au năvălit ca sălbaticii cu armele în mâini să facă ravagii prin pădurile țării noastre și să încalce orice regulă deontologică din branșa cinegetică! Cred că ar trebui bine studiat de medicii specialiști profilul psihologic al unor asemenea indivizi, deoarece parcă au fost scăpați cu toții din mașina timpului. Ei trebuia să trăiască nu astăzi, ci acum 8-10.000 de ani, când oamenii sălbatici, ieșiți din peșterile întunecoase, se vedeau nevoiți, într-adevăr, să vâneze ca să poată supraviețui! Dar nici aceia nu omorau în masă animalele sălbatice. Aici, în America, dacă s-ar întâmpla o campanie cinegetică de o așa deșănțată amploare, cu atât de multe victime, întreaga mass-media ar exploda aruncând în aer toată trupa vânătorească, indiferent de funcțiile și de miliardele lor! Oare ce spun organizațiile de protecție a animalelor din România și oare de ce fug de rup pământul păsările și bietele animale sălbatice de noi românii secolului al XXI-lea, care probabil că le părem ca niște monștri? Sigur că se știe de ce...
Și pentru că știți bine cu toții să-mi dați răspunsul corect, să lăsăm atunci poveștile tragice de acest gen și să vă spun că, dacă iubiți totuși natura, dacă iubiți fauna românească, păsările, animalele, aveți ocazia să le ocrotiți pretutindeni, mai cu seamă în această binecuvântată zonă prahoveană unde abundă o mulțime de splendide reprezentante ale ei. Toate vietățile acestea le aveți pretutindeni: sunt prezente atât prin pădurile orașului Boldești-Scăieni, cât și în aria imediată, prin preajma caselor dumneavoastră, prin curți, pe acoperișuri, prin pomii de lângă ferestre... Doar să le căutați cu ochii. Protejați-le, iubiți-le! Poate că intrarea în marea Uniune Europeană va mai îmblânzi setea de recorduri cinegetice (de distrugere a faunei) dovedită în trecut de unii români fără scrupule. Să sperăm.
Într-o pădure din Seciu, am întâlnit o splendoare de cerb, un exemplar mare, deosebit de impunător, cu niște coarne impresionante, nu prea sperios, iar alteori, într-o excursie cu copiii, am găsit o căprioară rănită de braconieri care a murit în mâinile noastre lăsându-ne pe toți cu ochii în lacrimi, ca în poezia lui Labiș “Moartea căprioarei” (caz relatat și în ziarul “Flamura Prahovei”, de poetul Corneliu Șerban). Da, pădurile de aici adăpostesc cerbi (Cervus elaphus carpathicus), adăpostesc căprioare (Capreolus capreolus), mistreți (Suus scrofa, silvaticus), râși (Lynx lynx), jderi (Martes artes), veverițe (Scurus vulgaris fuscoater), iepuri (Lepus timidus), lupi (Canis lupus), vulpi (Vulpes vulpes), pisica sălbatică (Felis sylvestris, L.), ariciul (Erinaceus europaeus), - nu s-a semnalat niciodată pe-aici vreun urs sau vreun bursuc. Cel puțin, cât am stat în țară, eu n-am auzit de existența lor, dar pădurea de la Seciu, fiind foarte întinsă, n-ar fi exclus să adăpostească și aceste animale...
Pe la rădăcinile copacilor mișună diferite specii de reptile: șerpi, șopârle, gușteri. Vă asigur că, în zona noastră, nu există reptile veninoase! Nu există vipere! De aceea, când vedeți gușterii, șopârlele și șerpii, nu vă pripiți să-i omorâți, mai ales șerpii, căci nu fac nimănui nici un rău și toate aceste reptile sunt folositoare, pentru că distrug mulți dăunători ai agriculturii. Chiar și lupii, animale frumoase și inteligente, al căror număr s-a diminuat mult în zona noastră, vor trebui protejați cu grijă. Altminteri, România poate ajunge ca Anglia, unde toți lupii fuseseră nimiciți, încât, la intervenția organizațiilor pentru protecția naturii, guvernul britanic s-a văzut nevoit să aprobe solicitarea aducerii unor exemplare din import. Amintesc, în treacăt, că, în secolul trecut, presa internațională a semnalat cel puțin cinci cazuri, pe glob, când lupoaicele, au găsit copii mici abandonați pe care i-a adoptat și i-a crescut cu grijă alăptându-i (și nu era vorba de legenda cu Romulus și Remus crescuți de lupoaica romană). Uneori animalele se dovedesc mai umane decât mulți oameni, un motiv în plus pentru care ar trebui protejate și iubite mai mult...
Frumoasele păduri din jurul nostru, precum și toți arborii din oraș, mai găzduiesc o mulțime variată de păsări sedentare ori migratoare: vrabia, stăncuța, cioara de arătură, gaița, pițigoiul, mierla, grangurul, guguștiucul (apărut în stoluri venite din Asia Mică, prin anii 1942-45), turturica, cucul, graurul, presura, botgrosul, sturzul, ciocârlia, ciocârlanul moțat, pitulicea, aușelul, sfrânciogul, caprimulgul, lipitoarea, sticletele, ciocănitoarea, prigoarea, prepelița (pitpalacul), capântortura, codroșul, drepneaua, codobatura, sitarul, ierunca, uliul, șoimul, eretele, gaia, șorecarul, coțofana, cucuveaua, ciuful de pădure, bufnița, pescărușii (ocazional, pe lângă Teleajen) ș.a. Din păcate, dropiile și corbii au fost distruși, căci nici urmă de ei pe tărâmurile noastre!
Extrem de frumoase sunt trilurile privighetorilor, care acoperă toată zona de deal și subdeal din orașul acesta, cântând ziua și noaptea, prin văi și pe coline, între începutul lui mai și finele lui iunie, până se termină perioada de ecloziune. De câteva ori, le-am înregistrat cântecele și am descoperit că erau două specii distincte de privighetori: Luscinia megarhynchos și Luscinia luscinia sau filomela, aceasta din urmă mai puțin sperioasă. Amândouă speciile au un repertoriu minunat, nedepășit de nici o altă pasăre de pe glob. Singura pasăre ce le poate imita destul de bine trilurile complexe este pasărea Mocking bird, din America, pe care am filmat-o cântând într-un parc din orașul Tampa, din Florida, dar parcă tot nu poate întrece privighetoarea de la noi! Cu multă bucurie așteptăm să auzim primăvara cum aceste mici artiste înaripate dau concerte prin codrii din apropiere: privighetoarea, cucul, pupăza, grangurul, mierla, cinteza și multe altele. Fără glasul lor, primăverile ar fi, cu siguranță, mai triste și mai searbăde. Cu excepția mierlei, aceste primadone înaripate nu există în America. Ce păcat!
În tunelul de pe dealul de lângă biserica din Boldești am descoperit o mare colonie de lilieci (Pipistrellus pipistrelus, L). În grădina școlii din Scăieni am găsit un șoim rănit la o aripă pe care l-am tratat și când a putut zbura, i-am dat drumul. Într-o vară, pe câmp, am dat peste o barză șezând ca pe cuib - și aceasta era rănită -, dar ea nu a mai putut fi salvată, murind în mâinile mele; iar lângă iazul din Scăieni am descoperit o lișiță împușcată în picior căreia i-am putut vindeca rana, eliberând-o în același iaz, după cca șapte zile de tratament. De multe ori am avut impresia că aceste ființe gingașe nu sunt îndeajuns de cunoscute, de iubite și protejate de toată lumea, mai ales de unii copii. Școlile cred că ar putea face acest serviciu, la orele de dirigenție, unde se pot aborda subiecte interesante legate de frumusețea și protecția naturii.
M-am bucurat însă când am constatat că locuitorii din orașul Boldești-Scăieni dovedesc în fiecare an un adevărat cult și respect pentru rândunele și lăstuni - în special pentru rândunele - deoarece toți le lasă să-și construiască cuiburile oriunde vor ele, sub streșinile caselor, pe verande, în grajduri, și nu le disturbă nicicum scurtul lor sejur la noi. În mod surprinzător, am observat că nu același lucru se întâmplă cu rândunelele din nordul Americii, care, spre deosebire de alte păsări, nu știu de ce, nu sunt atât de apropiate față de om, precum cele din Europa... Mult mai blânde mi se par aici în Statele Unite micuțele păsări colibri care, zbârnâind din aripi ca niște mini-elicoptere și stând pe loc în aer, caută, ca fluturii, nectarul din floare în floare sau îl sorb din vasele speciale cu sucuri pe care le atârnăm pentru ele în crengile pomilor de lângă ferestre.
Numărul rândunelelor și al lăstunilor scăzuse îngrijorător pe plaiurile noastre prahovene. Aceasta, până la apariția așa numitei “gropi ecologice” de lângă Teleajen, unitate nedorită și blestemată de localnici, unde se depozitează zilnic gunoaiele din tot județul. De acolo au apărut în oraș bejanii masive de sute de mii de muște și - culmea ironiei! - odată cu înmulțirea muștelor, s-au înmulțit brusc și numărul rândunelelor, știind că muștele sunt hrana lor de bază... Este partea bună a unei părți rele sau, altfel spus, o consecință pozitiva care confirmă că lanțul trofic, când este impulsionat de om, acționează spontan și în localitatea Boldești-Scăieni!
Nu voi adăuga nimic despre peștii din Teleajen, din râulețul Bălăcuța sau din iazurile înconjurătoare, deoarece nu prezintă nici un fel de importanță economică, fiind buni numai la antrenarea pescarilor amatori pentru a-și omorî timpul cu undița care de cele mai multe ori iese goală din apă...

CAPITOLUL III.
Înființarea orașului Boldești-Scăieni.
Despre numele acestui oraș

Înființarea orașului Boldești-Scăieni are o geneză specială, o istorie aparte, deloc cunoscută de locuitorii lui, în care vrând-nevrând, m-am trezit, de la început, implicat.
Citisem tot ce am găsit despre falansterul de la Scăieni și aflasem că un utopist cu foarte multe intenții bune, Teodor Diamant (1810-1841), s-a luptat să înființeze acolo o societate agronomică egalitară, Falansterul de la Scăieni (inițiat în 1835), care voia să fie model pentru noua societate românească. Voi trata acest subiect într-un capitol special.
Acest tânăr, pe care eu îl îndrăgisem, visa ca necunoscutul Scăieni să devină un model pentru lumea întreagă. Îl vedea ca pe un oraș românesc modern, deosebit de toate celelalte, eventual o nouă capitală a țării... Am fost foarte entuziasmat de ideea lui și, cu toate că nimeni nu știa cum arăta acest visător formidabil - căci nu i s-a găsit niciodată vreo fotografie -, m-am apucat imediat să-i imaginez eu un portret, schițându-l în mai multe variante, cam cum trebuia el să arate, apoi, pricepându-mă la sculptură, i-am făcut și un bust după schițele mele. După modelul primului bust, am mai turnat, prin copiere, încă unul și multă vreme busturile acestea au fost plimbate prin mai multe locuri: în hol la primărie, în incinta bibliotecii Casei de cultură, la Clubul Boldești, la Școala Scăieni... Pozele lor au apărut în câteva ziare și reviste din țară și străinătate, dar după plecarea mea din țară, busturile au dispărut fără urmă, ca și macheta casei lui Eminescu de la Ipotești pe care o lucrasem pentru Școala Scăieni.
Inspirat de ideea lui Diamant, și la fel de visător ca și el, m-am grăbit să-i scriu președintelui țării de atunci, dictatorului Nicolae Ceaușescu, o scrisoare prin care îi propuneam să aprobe înființarea unei noi comunități urbane, prin unirea dintre comunele Scăieni și Boldești, sugerându-i marelui șef ca noua localitate să se numească “Orașul Diamant”. Zis și făcut: scrisoarea, odată redactată, am trimis-o recomandată prin poștă, fără să am certitudinea că Ceaușescu o va citi vreodată personal sau că îmi va răspunde cumva, dar speram că măcar vreunul din preajma lui tot îmi va da vreun răspuns sau altul... După expedierea ei, au trecut vreo trei luni de tăcere și îmi cam luasem orice speranță că îl voi mai primi în vreun fel. Dar într-o bună zi, mă trezesc pe neașteptate cu un telefon acasă, prin care eram chemat de urgență la Comitetul regional de partid de la Ploiești, solicitat pentru o audiență urgentă. Când am sosit acolo, un tovarăș, cam încruntat și cu ton dojenitor, m-a poftit în biroul său având un plic și o hârtie în mână. Am uitat cine era acest sus-pus, în orice caz, cineva cu funcție mare, care mi-a vorbit cam așa: “Cine ești dumneata, tovarășe profesor, de îndrăznești să-i dai sfaturi tovarășului secretar general Nicolae Ceaușescu ce să facă și cum să conducă țara?! Fiindcă te-ai apucat să-i scrii și să-l sfătuiești prostește să-ți aprobe înființarea unui oraș... Păi n-ai știut până acum că orice propunere de genul acesta, înainte de a fi trimisă președintelui țării, mai întâi trebuia să treacă pe la noi, să o aprobăm dacă merită înaintată sau nu?” Cam speriat, că nu știam ce vor să facă ăștia cu mine, după o așa “crimă” gravă, mi-am cerut scuze și i-am mărturisit sincer că nu aveam cunoștință de această procedură. “Ai însă norocul că tovarășul președinte a fost răbdător cu sfaturile ce i le-ai recomandat cu prea mare îndrăzneală și ți-a răspuns cu omenie că a ordonat să se țină cont de sugestia dumitale, dar că nu este deloc de acord cu numele pe care i l-ai recomandat, adică cu acela de Orașul Diamant, ci eventualul oraș, compus din două comune, va trebui să-și păstreze denumirile vechi... Și a mai spus că nu vă apărea nici un oraș nou în țară, decât numai după ce se va trece în curând la o nouă împărțire administrativă a țării noastre, când regiunile și raioanele actuale vor fi înlocuite de județe... Așa că să ai răbdare până atunci și dacă-ți mai zbârnâie prin cap vreo idee de genul acesta, să vii mai întâi cu ea la mine și să nu le mai adresezi direct tovarășului președinte sau la comitetul central unde se primesc sute de scrisori pe zi...”
Scena aceasta se petrecea prin toamna anului 1966, iar doi ani mai târziu, în iunie 1968, după noua împărțire administrativă a țării, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri (HCM) numărul 1116, din iunie 1968, s-a înființat noul oraș Boldești-Scăieni, alcătuit din contopirea comunelor Boldești și Scăieni, la care se adăugau și satele Seciu și Balaca.
Nu am relatat acest amănunt cu pretenția că, numai datorită mie s-ar fi înființat acest oraș, deoarece, fiind vorba de două comune industrializate, chiar și fără sugestia mea ele puteau fi transformate oricând într-o unitate urbană, dar am convingerea că, pe undeva prin hârțoagele de arhivă ale fostelor comitete raionale și regionale de partid trebuie să mai existe răspunsul fostului dictator la propunerea făcută de mine.
După înființarea orașului, noul primar, ing. Aurică Marinescu, m-a invitat în biroul său de la primărie și m-a rugat ca, în calitate de profesor de istorie și de română, de cunoscător al ambelor localități, să încerc să pun nume tuturor străzilor din oraș. Mi-a dat să iau cu mine o hartă mare cu planul urbei celei noi și m-a rugat ca în termen de două zile treaba să fie gata. Ajuns acasă, am întins harta pe podea, m-am trântit pe burtă peste schița străzilor și am început să scriu cu creionul, atribuindu-le nume din ce în ce mai răsunătoare: Calea Unirii, Strada Victoriei, Str. Falansterului, Str. Mihai Eminescu, Str. Vasile Alecsandri, Str. Teodor Diamant, Str. Manolache Bălăceanu, Str. Charles Fourier (mentorul lui Diamant), Str. Dimitrie Anghel (care locuise un timp la fratele său din Scăieni), Str. Luceafărului, Str. Petroliștilor, Str. C-tin Brâncuși, Str. George Enescu etc., etc. Pe la ora unu noaptea toate străzile fuseseră botezate, apoi m-am apucat să le bat la mașină pe o listă, în ordine alfabetică. A doua zi, primăria a trimis lista mea la București. Nu a trecut nici o lună și primarul mă anunță să vin de urgență la biroul lui, că s-a întâmplat ceva. “Ce-ai făcut? Că propunerile tale n-au fost bune. Þi le-au respins! Din toate numele puse de tine, numai patru ți-au fost acceptate: Calea Unirii, Str. Victoriei, Str. Petroliștilor și Str. Păcii. Îmi pare rău, dar restul va trebui să le refaci!” “Dar cine mi le-a respins?” am întrebat eu. “Închipuiește-ți că... tovarășa Ceaușescu, în persoană! Ea se ocupă cu aprobarea denumirii de străzi din noile orașe. Uite aici și o notă cu îndrumări și sfaturi cum ar fi trebuit să procedezi...” Nota specifica destul de clar, că străzilor din orașele nou înființate să nu li se da nicicum nume de personalități, ci numai denumiri inspirate din tradiția locală, nume de plante și animale, nume de substantive comune ș.a. Am luat din nou harta cu mine și a doua zi m-am prezentat cu ea la primărie, cu toate străzile rebotezate: Str. Petroliștilr, Primăverii, Industriei, Monumentului, Viilor, Cireșilor, Nucilor, Nisipurilor, Zorelelor, Aleea Clubului, Aleea Fabricii etc., etc. “Asta, da; cred că va merge!” a opinat primarul. Și a mers, fiindcă toate numele străzilor mi-au fost aprobate. Nu de mult, ziarul “România liberă” din Capitală (nr. 5073, din 8 noiembrie 2006), la pag. 5, a scris: “Profesorul Cristian Petru Bălan este cel care “a nășit” toate străzile din Boldești-Scăieni.”
Vă comunic mai jos toate denumirile străzilor din orașul Boldești-Scăieni, în ordine alfabetică (în total, 84 de străzi): Aleea Clăbucetului, Aleea Clubului, Aleea Fabricii, Străzile= Albinei, Armoniei, Atârnați, Balaca, Boldești, Bucegi, Bucovului, Calea Petroliștilor, Calea Ploiești, Calea Unirii, Străzile= Câmpiei, „Cartier Seciu”, Cireșului, Cocorilor, Colinei, Coloniei, Crinilor, Crizantemelor, Dealul Frumos, Dealului, Distilăriei, Fagului, Fagurilor, Falansterului, Fântânei, Fundătura Toamnei, Florilor, Gâlmeia, Gării, Ghioceilor, Gladiolei, Gloriei, Grădinilor, Industriei, Intrarea Bălăcuța, Intrarea Canalului, Intrarea Levănțica, Intrarea Ogrăzii, Intrarea Pieții, Intrarea Pirului, Intrarea Serei, Intrarea Soarelui, Străzile= Izlazului, Izvoarelor, Liliacului, Livezilor, Ludu, Mărgăritarului, Monumentului, Morii, Strada Necunoscuta, Nisipurilor, Nordului, Nouă, Nucilor, Ogoarelor, Păcii, Pădurii, Panselei, Perilor, Petroliștilor, Podgoriei, Poduri, Poligonului, Primăverii, Prunilor, Seciului, Secuiului, Sondelor, Șoseaua Ploiești-Văleni, Străzile= Stadionului, Stejarului, Sticlari, Teleajenului, Trandafirilor, Unirii, Vestului, Victoriei, Viilor, Zorelelor, Zorilor. Nu cred că am omis vreuna, iar dacă se va construi vreo stradă nouă, va fi în grija altei/altor persoane să îi găsească un nume.
Și, totuși, trebuie să-mi fac aici o autocritică... De fapt, am comis o greșeală foarte gravă (și, din păcate, nimeni nu mi-a corectat-o): pur și simplu, am uitat să dau nume de străzi în cartierul Seciu, cartier destul de mare și important, chiar dacă l-am încadrat, la modul general, spunându-i “Cartierul Seciu”! Cred că va trebui să-mi cer permisiunea să mi se aprobe să botez și acest cartier, dând și acolo nume de străzi, conform tradițiilor locale, după ce mă voi consulta cu domnul primar și localnicii...
Peste niște ani, primul primar al noului oraș, dl. ing. Aurică Marinescu, mi-a scris de mână o declarație, semnată cu numele lui, prin care confirmă faptul că, pe timpul cât s-a aflat dânsul la conducerea primăriei orașului Boldești-Scăieni, “Dl. Cristian Puiu Bălan a stabilit nomenclatura stradală a orașului, dând denumire tuturor străzilor din oraș”. (Vezi facsimilul după manuscrisul original). L-am întrebat de ce mi-a zis “Puiu”, deoarece acesta este un nume de alint, folosit doar în familie și între prieteni. “Pe mine mă cheamă Cristian Petru Bălan!” “Lasă-l așa, căci așa te știe toată lumea”, mi-a răspuns el. Realitatea este că îmi place numele “Cristian” și niciodată nu mi-a plăcut să-mi zică lumea “Puiu”, fiindcă așa mi se spunea când eram copil, dar se pare că sunt condamnat să nu scap cu una cu două de acest diminutiv galinaceu care uneori mă deranjează...

*

De la neacceptarea unuia din numele meu, a sosit timpul să trec la o altă neacceptare, mai stâlcită: numele orașului! Mă zbat de câțiva ani să demonstrez, cu argumentele cele mai logice și științifice, că revenirea la numele “Scăeni” este o greșeală imensă pe care, continuând-o, ni s-ar putea imputa că suntem analfabeți! Dar mai înainte de a apela la argumentele de bază, să deschidem la pagina 707, noul Dicțonar DOOM, Dicționarul Ortografic, Ortopeic și Morfologic al Limbii Române, al Academiei Române, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Buc., 2005, care dictează normele obligatorii ale limbii române literare, subliniez adjectivul “obligatorii”. Aș fi dorit ca la această pagină să existe substantivul propriu “Scăieni”, dar există substantivul masculin “scăiecior”, un cuvânt mai rar, însă destul de asemănător cu numele localității care ne interesează și care vedem că este scris cu “i” la mijloc, nu “scăecior”, deoarece se respectă perfect normele ortografice de care vorbeam. “Dicționarul explicativ al limbii române (DEX)”, cel din ediția a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Buc., 1998, a lansat pentru prima oară acest exemplu din lexicul românesc. La fel de convingătoare sunt exemplele lexicale oferite de cel mai actual și mai citat dicționar modern, apărut acum câteva luni, “Noul dicționar universal al limbii române” (Ed. Litera Internațional, Buc., 2006) care mai aduce și alte cuvinte asemănătoare: “scăier”, “scăios”, “scăișor”... Așa stând lucrurile, la regula scrierii cu “-ie-” înainte de consoane se încadrează și alte denumiri geografice cu diftongi în “ie”: Bordeieni, Poieni, Secuieni, Ploiești, Mălăiești, Negoiești etc. Cine le scrie fără “ie” greșește! Fiindcă DOOM-ul Academiei Române precizează clar:
“La început de cuvânt și de silabă după vocală, se scrie “e” sau “ie”, în funcție de pronunția literară și de etimologie” (Sublinierea Academiei, în Op. cit., pag. XLVI). Or, din punct de vedere literar, noi toți pronunțăm clar vocala “i” în Scă-ieni, iar, etimologic vorbind, fie că plecăm de la forțat-presupusul etimon “scai”, fie de la mai sigurul “secui/săcui” (români ardeleni alungați de secui și așezați pe aceste plaiuri prahovene), ambele substantive se termină în vocala “i” și acest “i” din rădăcina cuvântului trebuie păstrat în toate derivatele substantivului respectiv, conform regulei nr. 3, de la aceeași pagină, care spune: “Se scrie “ie” și se pronunță “ie” în cuvinte din fondul vechi” (Op.cit., pag. XLVI). Iar cuvântul Scăieni am văzut că aparține prin excelență acestui fond istoric vechi, căci, în documentele citate anterior, numele vechi al localității, în absolut toate variantele, se scria și se pronunța numai cu “i”, care este vocală sau semivocală de bază în evoluția și componența tuturor variantelor arhaice ale toponimului: Scoiani, Scăiani, Scăuiani, Scăuieni, până s-a modernizat în Scăieni... Nici un text vechi din sec. al XVII-lea sau al XVIII-lea nu a scris vreodata “Scăeani” sau “Scăeni”, ci “Scăiani” și “Scăieni”! Forma “Scăeni” a apărut și s-a răspândit după anul 1902, dar atunci nu existau regulile ortografice și ortoepice la nivelul celor de astăzi. (Oricum explicația etimologică, născută din presupuneri nedocumentate, precum că acest nume provine de la locurile pline de scaieți, nu rezistă aceleia, mai sigure, care susține că numele vechi Scăuieni ar proveni din Săcuieni, “secuienii” nefiind secui, ci acei transilvăneni băjenari proveniți, ca și cei din Măneciu-Ungureni, din zona Ardealului în Prahova.) Revenind însă la toponimiile de mai sus - Scoiani, Scăiani, Scăuiani și Scăuieni, vă rog să încercați a pronunța aceste patru nume înlocuind din fiecare variantă pe “i” de la mijloc cu vocala “e” și veți vedea că nici unul nu se poate pronunța astfel! Greșesc eu cu ceva? Dacă nu, atunci de ce atâta îndărătnicie perseverentă din partea celor care, cu o încăpățânare de semidocți, scriu foarte, foarte greșit numele acestui oraș, motivând, de obicei, că așa l-au găsit scris pe hărți, prin Monitorul Oficial, prin unele cărți, ziare și dicționare, de parcă toți care îl folosesc acolo, transcriindu-l mecanic, ar fi lingviști atoateștiutori și toți mai pricepuți decât doctorii în filologie?! Eminescu și Caragiale le-ar spune cu indignare: puneți mâna pe carte, ageamiilor! Nu stâlciți limba română și renunțați la lenea de a mai adăuga o literă necesară în plus, acolo unde trebuie! Iar noi, desigur, tuturor acestora va trebui să le explicăm cu glas calm și limpede: oameni buni, noi astăzi nu mai scriem ca acum 100 de ani, nu mai scriem Ploești, Bucuresci, Scăeni!... Suntem într-un nou mileniu și ar fi anacronic să mai scriem ca în trecut, când limba nu era evoluată; iar a imita, prin simple automatisme grafice, greșeala altora care habar nu au de ortografierea corectă a limbii române moderne, nu este nicidecum un argument științific și nu este nici măcar o scuză inteligentă! Corectarea de la noi trebuie să înceapă și restul alogenilor ni se va supune și, după modelul nostru, toți ne vor urma!
Iată pentru ce, în numele adevărului științific și al limbii române literare corecte, cerem cu insistență ca pe panourile care anunță intrarea în oraș, pe firma primăriei, pe ștampile, pe toate actele oficiale, în cărți, în toate dicționarele și în ziare să se corecteze odată pentru totdeauna această gravă eroare și să scriem corect românește, conform regulilor obligatorii și logice ale scrierii fonetice, decretate de forul superior al culturii din țara noastră, Academia Română, deci: BOLDEȘTI-SCÃIENI!
Nu putem încheia capitolul fără să vă amintesc că mai există alte două localități Scăieni, una în jud. Buzău și alta în Basarabia, iar locuitorii ei văd că își ortografiaza fără greșeală acest substantiv propriu. Când, în mod demonstrativ, am scris cele două variante ale numelui, puse alăturat, și când, aici în America, le-am pronunțat cu voce tare în fața vorbitorilor de limba engleză care nu știu deloc românește, toți mi-au spus că prima variantă sună foarte frumos în pronunție, deoarece este asemănătoare cuvântului englezesc “sky” (pronunțat “scai”) și care înseamnă “cer”, “Scăieni” sugerându-le impresia că ar fi vorba de niște ființe cerești...






CAPITOLUL IV.
Falansterul de la Scăieni
“Păstrează-te, instruiește-te,
moderează-te, trăiește pentru semenii tăi,
ca și ei să trăiască pentru tine.”
Teodor Diamant
(Scrisoarea din 29 iunie 1835
către prietenul său, scriitorul Ion Ghica.)

În vara anului 1959, într-o duminică, m-am trezit acasă, la Scăieni, cu vizita unui domn venit special de la București spre a vedea localitatea unde fusese faimosul falanster al lui Teodor Diamant. Mi-a spus cine este și ce dorește, precizând că eu am fost recomandat de primarul de atunci al comunei Scăieni, ca unul care aș ști mai multe despre acest subiect, deoarece respectivul primar a mărturisit sincer că nu auzise nicum de așa ceva și că nu știa care-i “povestea cu falansterul”. La drept vorbind, pe atunci, nici eu nu știam prea multe despre acel ciudat experiment, deoarece eram un tânăr student de 23 de ani și tot ce aflasem erau doar niște informații generale care proveneau din cartea scriitorului Ioan Ghica “Scrisori către Vasile Alecsandri”, precum și din ceea ce mai spicuisem prin “Monografia Ploieștiului” lui Mihai Sevastos. Nimic în plus. În schimb, cunoșteam destul de bine urmele palatului care fusese al lui Petre Bălăceanu (strănepotul lui Manolache Bălăceanu, colaboratorul lui Diamant), căci pe-acolo, pe când eram copil, îmi pășteam caprele și oile; dar cunoșteam și alte relicve arătate și mie de unii bătrâni din sat, urme destul de estompate, pe care, cu toată bunăvoința, i le-am arătat vizitatorului interesat. Iar acesta nu era altul decât Ion Cojocaru, viitorul autor al fascinantei cărții “Falansterul de la Scăieni”, scrisă de el împreună cu criticul Zigu Ornea (1930-2001) și publicată în 1966 la Editura Politică din București. Tot ce îi povesteam domnului Cojocaru, acesta nota de zor într-un carnet, iar când a plecat, mi-a mulțumit, m-a îmbrățișat și mi-a dat asigurarea că va pomeni și despre mine în cartea lui, deoarece... “suum cuique”, mi-a precizat el de două ori în latinește, înainte de a se despărți de mine. I-am apreciat gestul recunoscător și inteligența, dar nu prea am înțeles ce voia să-mi spună în limba strămoșilor noștri... Mai târziu, după ce am studiat această limbă la facultate, ulterior predând-o și în școală, am aflat că “suum cuique” însemna “fiecăruia să i se dea ceea ce i se cuvine”, o maximă formulată de legislatorul roman Ulpianus. În 1966 am primit cartea celor doi autori chiar din mâna domnului Zigu Ornea care mi-a oferit și un autograf pe pagina de gardă a acestei interesante lucrări, atunci când a venit să facă lansarea ei la căminul cultural din Scăieni. Curios, am citit-o cu nerăbdare de la un cap la altul și... nici o pomeneală de promisiunea cu “suum cuique” făcută mie. Dar nu-i nimic, cartea a fost bine concepută, și rămâne până astăzi cel mai complet și documentat studiu despre falansterul de la Scăieni, chiar dacă se conformează cerințelor politice de atunci, exagerând activitatea și importanța acelui experiment efemer, și nu aveam dreptul să mă supăr pe cei doi harnici autori. Ei nu au putut-o redacta altfel și va trebui, în contextul acelor vremuri, să le acordăm circumstanțe atenuante pentru opiniile lor. Numai că, din păcate, descoperirile ulterioare au dat naștere la niște polemici contradictorii care mergeau de la exaltarea experimentului făcut de Diamant și Bălăceanu până la negarea completă a existenței acelui falanster. Așa stând lucrurile, la urma urmelor, m-am întrebat care o fi adevărul? A existat sau n-a existat acel falanster? A existat, dar nu în parametrii descriși de cei doi autori și înfățișați cu exces de romantism socialist-revoluționar, în lumina canoanelor “epocii de aur”. Iată, de fapt, cum au stat, în realitate, lucrurile...
În fond, pentru că prin anii șaizeci era la modă protocronismul național, cei doi autori voiau să demonstreze că un tânăr vizionar și patriot român, pe nume Theodor Diamant (1810-1841), făcuse un prim pas românesc spre o societate comunistă, printr-o efemeră încercare practică, realizată la Scăieni, înaintea experimentului rusesc din 1917, deși modelul lui Diamant nu era nici Comuna (comunistă) din Paris, de la 1871, nici “Manifestul Partidului Comunist” al lui Karl Marx (apărut în 1848), ci ideile și operele filosofice ale socialistului utopic francez Charles Fourier (1772-1837), pe care îl cunoscuse personal în Franța, asistând la prelegerile lui și citindu-i operele: “Teoria celor patru mișcări și a destinelor generale” (1808), Tratat despre asociația domestică și agricolă” (1822) și “Noua lume industrială și societară” (1829). Nu ar fi lipsit de importanță să vedem cum îl percepea Friedrich Engels pe socialistul utopic francez Clarles Fourier pe care îl admira pentru că “mânuia dialectica cu aceeași măestrie ca și contemporanul său Hegel și a prevăzut just unele trăsături ale viitoarei societăți comuniste: absența antagonismelor sociale, transformarea muncii într-o societate vitală, dezvoltarea multilaterală a personalității umane, concordanța dintre interesele individuale și cele colective.” (În paranteză fie spus, poate că Engels nu citise cu prea multă atenție cărțile lui Fourier, ci doar le frunzărise, deoarece ar fi aflat că Fourier afirma cu toată seriozitatea și naivitatea că fourierismul lui va ajunge la o așa mare dezvoltare tehnică în viitorul îndepărtat, încât savanții falansterieni vor putea transforma toate mările și oceanele în mări și oceane de limonadă, asta pentru că el iubea foarte mult dulciurile, motiv pentru care câțiva cunoscuți de-ai lui l-au declarat nebun.) Oricum, el nu era singurul care lansa idei utopiste. În teorie, ideile formulate de acești teoreticieni proto și procomuniști, frizau, inițial, un egalitarism și un liberalism dezirabil și, în aparențe, rezonabil, fezabil. Acesta, când a putut fi materializat prin revoluții armate, s-a fundamentat, ulterior, pe un colectivism exacerbat și exclusivist, fără urme de privatism și de libertăți reale. Nu a trebuit să treacă prea mult timp pentru a se vedea că întregul eșafodaj al învățăturii lor fusese îmbrăcat în numeroase sofisme seducătoare, doar la suprafață strălucitoare și doar în cărțile scrise de ei realiste, căci odată puse în practică, toate s-au dovedit a fi nu numai perisabile, dar, prin exacerbări politice dictatoriale, chiar foarte periculoase, distructive și criminale, datorită impunerii lor cu forța și prin crearea unei aparaturi paramilitare de coerciție sângeroasă care să le mențină artificial durata și supraviețuirea în avantajul unei noi super-clase dominante, ridicată din drojdia proletariatului. Exact acest lucru nu l-a putut prevedea nici Fourier, nici Marx, nici Engels, nici Lenin (ba Lenin se zice că notase undeva că se teme oarecum de “burghezia proletară”), pentru că nici unul din aceștia nu au ținut seamă de individualismul firii umane, de instinctul lui natural de arivism, de egoismul și setea individului de spațiu și de proprietate privată (pe care numai o profundă educație religioasă o poate frâna și anihila - iar susnumiții corifei materialiști negau din principiu forțele spirituale divine, cu toții fiind atei furibunzi), dar se pare că tocmai tânărul nostru Diamant a ajuns repede la o concluzie realistă și, după ce a înființat o mică celulă agraro-industrială proto-comunistă, un fel de c.a.p. în miniatură, după ce voia să o probeze și în altă parte, s-a convins, în scurt timp, de zădărnicia teoriilor de acest gen, fiindcă viața practică i-a dezvăluit contrariul... Odată convins de contrastul dintre teorie și practică, el s-a retras cu discreție și s-a concentrat spre alte treburi. Totuși, nu putem face abstracție de această premieră românească absolută, de experimentul lui juvenil și cu totul inedit pentru Europa de răsărit, inițiat cu mult entuziasm și curaj, la Scăieni, și nici de ideile lui benevolente notate în scris. De aceea, se merită a vorbi mai pe larg de acest experiment mai mult sau mai puțin naiv. Așadar, cine a fost visătorul Teodor (Theodor/Tudorache) Diamant, ce voia acest iluminist simpatizat și sprijinit de Ion Heliade-Rădulescu, de Eufrosin Poteca și ce anume a întreprins el concret prin aceste locuri?
Așa cum spun autorii cărții “Falansterul de la Scăieni”, Ion Cojocaru și Zigu Ornea, “se știu puține lucruri despre copilăria și tinerețea lui Diamant. Sub semnul îndoielii a stat până acum până și data și locul nașterii sale.” (Op. cit., p. 44, Ed. politică, Buc., 1966). Un document din Arhivele statului atestă că Diamant s-a născut la București în 1810. Tatăl său se numea Iamandache Mehtupciu, zis Diamandi, cu funcțiunea de vtori vistier, iar mama sa Anastasia. Iamandache reușise să încropească o mică avere, printre care o moșioară la Pociovaliște. Scriitorul Ion Ghica, în “Scrisori către Vasile Alecsandri” spune că bătrânul Diamandi avea doi copii: Barbu și Teodor/Tudorache (Theodor). Barbu fusese cam puțin înzestrat de la natură, trăind în limitele inferioare ale normalității intelectuale, care i-au produs destule necazuri fratelui său Teodor, un tânăr excepțional înzestrat. Acesta “era - notează Ghica - om de frunte, inteligent, muncitor, stăruitor și plin de devotament”. (Ion Ghica, Opere, vol. I, Buc., ESPLA, 1956, p. 238). După frecventarea unei școli grecești, Teodor a urmat cursurile școlii de la Sf. Sava, unde a fost cel dintâi. Strălucea la matematici superioare, la fizică și filosofie iar, pe lângă latina și greaca veche, vorbea fluent franceza, germana, italiana și elina. Voia, probabil, să se pregătească pentru o carieră didactică și, cu o bursă obținută de la Așezămintele mitropolitului Dositei Filiti, din 1828, a plecat la studii la școala de cadeți din Munchen unde se perfecționează în calcul diferențial și integral. În 1830, nu se știe cu ce ajutoare financiare, ajunge să studieze patru ani la Universitatea din Paris, specializându-se în studii agronomice și în cele de economie politică și socială, dar se pare că nu a obținut vreo diplomă de absolvire a vreunei facultăți, deoarece nu s-a găsit așa ceva prin arhive. În 1834 se reîntoarce în țară, unde, după căutări și peregrinări, se hotărăște pentru profesiunea istovitoare de inginer hotarnic, obținând o diplomă în acest scop.
Perioada șederii la Paris a fost hotărâtoare pentru existența lui, pentru gândirea și activitățile lui practice viitoare. Pe vremea aceea, tineretul francez era destul de atras de ideile filosofice ale celor trei mari socialiști utopici ai vremii, englezul Robert Owen (1771-1858) și doi francezi, Saint-Simon (1760-1825) și Charles Fourier (1772-1837). Dacă ideile britanicului Owen nu-l atrăgeau prea mult, mai ales după insuccesul acestuia de a înființa în SUA și Anglia niște colonii comuniste, în schimb teoriile saint-simoniste și fourieriste i-au plăcut. Inițial, îl captivaseră iluziile lui Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, care susținea că socialismul se va putea instaura cu ajutorul claselor avute (bancherii și industriașii), ajutate de muncitori, iar Ion Ghica chiar susține că tânărul român ar fi fost membru marcant al acestei grupări, dar nu avem nici o dovadă scrisă care să confirme o asemenea afiliație. Cert este însă faptul că Theodor Diamant a îmbrățișat, în final, cu toată convingerea, ideile speculative ale lui Fourier cu care se împrietenise, frecventându-i toate prelegerile și răspândindu-i-le, la răspântiile principalelor străzi din Paris, prin discursuri laudative în fața publicului francez. Mai mult decât atât: ideile fourieriste au fost lăudate de Diamant și românilor, prin paginile ziarului “Curierul românesc”, prin lucrarea “Scrieri economice”, apoi printr-o broșură, tipărită la Paris în aprilie 1833, “Aux amis de la liberte, de la justice et de l#ordre” (Către prietenii libertății, dreptății și ordinei). Ca un post-scriptum al acestei broșuri, autorul lansează următoarea invitație: “Persoanele care ar dori să asiste la conferințele ce au loc la mine acasă și al cărui obiect este de a examina procedeele care pot să facă atrăgătoare producția, sunt rugate să-mi comunice dorința lor. Această broșură se împarte gratuit, între orele amiezii și ora 4, la locuința autorului din Rue de Mauthurins-St. Jacques, nr. 18”.
Încă din primele pagini ale broșurii, autorul se întreabă retoric: “Ce este, deci, de făcut pentru a da celor ce nu au FÃRÃ A LUA de la cei ce au?”. După ce critică teoriile utopice ale lui Robert Owen și Saint-Simon, explică superioritatea propunerilor lui Charles Fourier: “El a urmat căi cu totul diferite; metoda sa, departe de a ataca spiritul de proprietate, tinde să-l răspândească chiar în popor prin regimul acționar (...) El nu spune, ca adepții lui Saint-Simon: aduceți-vă averea voastră; el spune: nu încredințați nimănui averea voastră, administrați voi înșivă prin aleșii voștri, așezarea de experiment societar, rămâneți în credința părinților voștri!” .
Diamant cere prietenilor libertății, dreptății și ordinelor publice să se organizeze într-un cadru complet, reunindu-se “într-o masă de subscrieri îndestulătoare pentru a opera în cadru complet, adunând 18 până la 1900 de persoane din trei clase: bogată, mijlocie și săracă...” Această celulă social-economică primară a fost numită de Fourier falanster (la fel se numea și clădirea sediului central al falansterului). Neologismul respectiv a fost inventat chiar de Fourier, din combinația substantivelor “falax=falangă” (formație militară din Grecia antică alcătuită din soldați pedeștri înarmați cu lănci) și “monastere” (mănăstire). Iar în concepția francezului, gruparea trebuia să fie organizată pe teritoriul unei donații (care, ad-libitum, rămânea însă donatorului, dacă acesta ar fi optat pentru așa ceva). Numărul membrilor celulei trebuia să cuprindă între 1500-2000 de persoane, cu pregătiri culturale și profesionale diferite. Astfel, falansterul se împărțea în serii și grupe (falange), potrivit înclinațiilor diferitelor persoane, spre anumite genuri de activitate. Într-o serie urmau să intre 20-24 de grupe, fiecare grupă având 7-9 persoane. Dreptul la muncă era asigurat fiecărui membru/membră, potrivit aptitudinilor și înclinațiilor lui/ei. Atât Fourier cât și Diamant considerau că, intrând și ieșind liber din grupe și serii, fiecare asociat putea să-și dezvolte multilateral aptitudinile și înclinațiile. Munca devenea în felul acesta o plăcere, o necesitate fiziologică pentru toți membrii societății, iar contradicția dintre munca fizică și intelectuală, dintre oraș și sat dispărea. Veniturile urmau să se împartă după calitatea muncii (5/12) și după talent (3/12). Preconizând atragerea celor avuți la înfăptuirea acestei noi organizări sociale și cointeresarea lor, atât Fourier cât și Diamant prevedeau că falansterul trebuie să asigure, pentru capitalul investit, un venit fără muncă de 4/12 din venitul ei total. Edificiul central al acestui complex social era și el numit tot falanster. În încheierea manifestului său, lansat la Paris în ziua de 25 aprilie 1833, Diamant încheia cu o frază plină de încredere și de bun augur: “În interesul umanității, fie ca experimentarea să devină desăvârșită vara aceasta!” Era însă un optimism bazat pe o prea mare grabă și pe prea multe himere.
Au fost peste 40 de încercări practice, pe teren, de organizarea unor falanstere experimentale (prima, între 1833-1835, într-o comună nu departe de Paris - Conde-sur-Vesgres, a doua din lume - la Scăieni, fiind și ultima experiență de acest fel realizată în timpul vieții marelui utopist Fourier. De altfel, francezul le-a dezavuat pe amândouă și, din motive mai puțin clare, nu le-a sprijinit). Cum era de așteptat, toate au eșuat. Acestea din urmă s-au experimentat atât în Africa, dar cele mai multe în America și au fost înființate după 1840, deci după Scăieni. Iată câteva din grupul celor din Statele Unite: Farm Phalanx din Boston, Wisconsin Phalanx, North American Phalanx din New Jersey, Texas Phalanx ș.a.
Prioritar, pentru Diamant, era să înceapă cât mai repede un experiment românesc și să găsească un moșier bogat dispus să-i pună la dispoziție terenul necesar pentru înființarea unui falanster după rețetele lui Fourier. De aceea, el s-a întors în țară la începutul anului 1834, cam pe 7/19 aprilie. Pe tronul Þării Românești venise de curând Al. Ghica (1834-1842), în care Diamant își imagina un om cu vederi progresiste, deschis unor reforme. Tânărul nostru, de abia întors de la Paris, îi adresează, încrezător, domnitorului Ghica și generalului rus Pavel Dimitrievici Kiseleff (1788-1872), președintele plenipotențiar al divanurilor Þărilor Românești, scrisori prin care le solicita slujbe potrivite studiilor sale, dar nu a primit nici un răspuns. Prin “Curierul românesc” al lui Heliade Rădulescu, lansează atunci apeluri către boierii patrioți explicând ce mari foloase le-ar aduce introducerea sistemului falansterian. În urma acestor apeluri, câteva promisiuni vagi începuse să primească, dar nimeni nu se grăbea să-l sprijine concret. Un răspuns încurajator va găsi însă la un boier, Manolache Bălăceanu, pe care îl cunoștea mai demult. Între timp, obține autorizația legală de “inginer hotarnic”, fiind foarte solicitat în procesul de măsurare a multor terenuri agricole.
Emanoil (Manolache) Bălăceanu, de numele căruia este de asemenea legată întemeierea falansteului, locuia în Scăieni, unde avea o moșie apreciabilă, pe lângă alte trei proprietăți mai mici: Tecuciul, din jud. Teleorman, Balaciul și Tutăneasa. Se născuse în 1807 (era deci cu doi ani mai în vârstă decât Diamant) și nu era o personalitate de valoarea acestuia, deși se pare că avea ceva cultură. Printre altele, s-a remarcat ca o fire destul de voluntară, dar capricioasă, colerică și câtuși de puțin submisivă, disprețuind canoanele și rigorile convenționale. Pe vremea apariției lui Diamant la Scăieni, Bălăceanu se despărțise de soția sa, Elenca, fiica clucerului Dimitrie Ștefănescu, o “cucoană cumsecade”, de salon, lăsând-o cu un copil (Lucreția) și preferând să legalizeze o nouă căsătorie cu Stăncuța Constandineasca, o țigancă focoasă, fostă roabă pe moșia sa, care-i face opt prunci. Familia și greutățile familiale, cu timpul, se măresc. Boierul avea multe datorii. Avea un șir de procese și încurcături financiare, cu acuze de grave escrocherii, aproape nesolvabile, trăind, dacă e să ne luăm după plângerile lui, de vor fi fost sincere, într-o continuă penurie jenantă, în care se afla datorită ipotecilor ce-i grevau serios bunurile moștenite, punându-i-se nu o dată la îndoială chiar și cinstea personală pe care, prin jalbe la ocârmuire, se străduia să o afișeze. Însăși moșia Scăienilor era amenințată cu confiscarea, fiind pusă sub sechestru. Dar, în pofida acestor încărcături negative, Manolache s-a remarcat inițial, cel puțin în aparențe, ca un tânăr generos, prieten cu amicii inginerului hotarnic, apoi cu însuși “Tudorache” Diamant. Se pare că, la rândul său, cunoștea destul de bine ideile fourieriste, mai ales după ce noul lui prieten, abia venit din Franța, îi explicase detaliat avantajele sistemului falansterian. Fără să tergiverseze, Bălăceanu și-a dat consimțământul și i-a pus la dispoziție moșia sa din Scăieni pentru un așa promițător experiment. Unii cercetători afirmă că a făcut acest gest nu atât dintr-o spontană generozitate, ci mai mult din instinctive porniri mercantile, interesat fiind, de fapt, să scape de amenințările cu ipotecarea moșiei sau gândindu-se la niște câștiguri materiale imediate și la echilibrarea bugetului financiar care devenise atât de anemic, în ciuda faptului că avea talentul să scoată bani și din piatră seacă. Putem crede acest lucru dacă ținem cont că boierul Manolache nu a comis un act de pură filantropie cedând gratuit moșia de la Scăieni (cum făcuse, de exemplu, la Conde-sur-Vesgre, în Franța, nobilul Baudet-Dulary), ci a arendat-o falansterului, și încă pe un preț nu tocmai modest. Oricum, făurit din umbre și lumini, părțile lui tenebroase nu anulează întru totul bunele intenții ale lui Manolache Bălăceanu care, dacă vrem să facem generoase concesii, rămâne ca un mic mecena în istoria societății românești din sec. al XIX-lea.
Să urmărim, în continuare, cum s-a întemeiat și cum s-a terminat falansterul...
Localitatea Scăieni, cu 68 de familii în 1831, era situată în județul Saac sau Săcuieni, desființat la 1 ianuarie 1845, fiind mai mare decât județele vecine Prahova și Buzău, luate la un loc. Scăieniul era situat pe vechiul “drum al sării”, poziția aducându-i ceva venituri de tranzit. Bălăceanu era considerat ca proprietar al unei moșii care producea un venit anual mediu, având o valoare de 14.000 de galbeni în 1873. În acel an, acolo erau 20 de pogoane de porumb, 60 pogoane de fâneață, livezi cu 600 de pruni, 10 pogoane de grâu și 30 de pogoane de vie, muncite de 46 de clăcași, zece familii de robi țigani (32 de membri: părinții și copiii lor). În Scăieni existau și 12 moșneni (țărani liberi, cu pământul lor). Falansterul nu a început brusc, ca urmare a vreunui “decret”... El s-a construit lent. Mai întâi s-a înființat un “pansion”, o școală gratuită unde primele lecții le preda însuși Diamant. Copiii, începând de la 5 ani, educați în forme mixte, trebuia să alterneze educația prin muncă cu cea prin învățătură, ocupându-se de muncile mai ușoare. Fondatorul a mai adus acolo 15-16 nou veniți, în 1835, cărora li se spunea “soți”. Și copiii lor veneau la pension. Au urmat un alt roi de invitați, aproape 20 de noi membri, în 1836, dintre care cei mai mulți “soți” erau străini de Scăieni. Cel care-i recrutase, Teodor Diamant, nu a copiat dogmatic standardele falansteriene ale lui Fourier ci le-a adaptat la condițiile locale din țara noastră și a cerut lui Bălăceanu să obțină autorizație legală pentru funcționarea lui, înscriindu-l sub numele de “Societatea agronomică și manufacturieră”. În orice caz, printre primii falansterieni au fost țiganii de pe moșie, declarați, în premieră valahică absolută, liberi și egali în drepturi cu toți românii. De aceea, unii critici mai răutăcioși ai falansterului diamantin au numit acest prim act de slobozenie “mica țiganiadă”, inspirați, probabil după opera “Þiganiada” (vol. I: 1875, vol. II: 1877), a lui Ion Budai-Deleanu (1760-1820).
Când scriitorul Ion Ghica a plecat la Paris, Diamant l-a rugat să-i înmâneze arhitectului Mauritze scrisoarea căruia îi cerea favoarea să schițeze proiectul clădirii centrale a falansterului, după modelul celui de la Conde. Proiectul trebuia să fie trimis de la Paris la Scăieni prin N. Kretzulescu. Fourier se pare că s-a bucurat, inițial, de ceea ce face elevul său la Scăieni; ulterior a rămas totuși indiferent, temându-se că Europa de est, cu caracteristici tipic feudale, nu poate îndeplini toate condițiile economice necesare pentru concretizarea teoriilor lui (și, în parte, avea dreptate). După recrutarea primului roi de coloniști, s-a încheiat un contract, părțile fiind Manolache Bălăceanu, pe de o parte, în calitate de co-fondator, praporcic (sublocotenent), pitar (responsabil cu aprovizionarea cu grâne și pâine a unui teritoriu) și director (Stăncuța, soția, era locțiitoarea lui) și grupul coloniștilor - socotiți arendași, pe de altă parte... Din păcate, nu s-a păstrat acest contract, dar s-a găsit un dosar care arată că Ion Bălăceanu, fratele lui Manolache, căpătase o triplă însărcinare: “secretar, comisioner și advocat al fermei agronomice și manufacturiere de la Scăieni” și... poet, în timpul liber. Contractul prevedea că Manolache Bălăceanu arendează moșia pe 5 ani, cu un preț de 1200 galbeni anual, deci 6000 de galbeni în total, depunând, pentru început, un fel de fond de rulment al coloniei. În pofida marilor eforturi făcute, Diamant nu a putut recruta mai mult de 80 de “soți agronomi”.
Divanul județului Saac și “Departamentul trebilor din lăuntru” de la București, după câteva luni, au cerut informații detaliate despre evoluția societății agrare industriale condusă de Bălăceanu. În plus, mai solicitau și o listă cu membrii falansterului care li se părea o organizație cam ciudată și oarecum suspectă, mai ales că țiganii fuseseră declarați liberi, fără încunoștiințarea autorităților, că boierii mâncau laolaltă cu gloata săracilor, că existau dormitoare comune, mese comune, că noua colonie se ghida după alte legi decât legile țării (8 ore de lucru, 8 ore de studiu, 8 ore de odihnă), că sistemul de repartiție părea prea egalitar, că la pension nu se studia deloc religia (înlocuită cu muzică și lecții de dans!), că între cele trei liste trimise la orânduire existau unele contradicții și discrepanțe care păreau și ele suspecte ș.a.m.d.
La 20 sept. 1836 tabelul “soților agronomi” număra 53 de membri, din care 32 de sex masculin și 21 de sex feminin, minorii fiind predominanți. Majoritatea erau scăienari de origine (28 de soți); din București erau 21 de “soți”; câte unul din Pitești, Focșani, jud. Mehedinți și jud. Gorj. Nici unul din Ploiești. Din punct de vedere al stării materiale, “soții agronomi” participau la comunitatea falansteriană atât cu capitaluri proprii, cât și cu bani. De asemenea, “soții” participau cu munca și talentul personal (lucrători, profesori, muzicanți). Pe terenul falansterului se aflau: moara de plute de pe Str. Morii de astăzi, hanul “din sat”, hanul “de la Movilă”, de pe Str. Bucovului de astăzi, și “Hanul cel mare”, cu brutărie și curte de dejugat boii, situat pe Șos. Ploiești-Văleni de astăzi, în locul unde este acum întreprinderea “Artema Plast”. Pe lângă mori existau cărciumi. La 20 sept. 1836, meseriile celor 53 de membri ai falansterului erau următoarele: 17 agricultori, 1 fierar, 4 croitori, 1 pantofar, 1 bucătar, 4 secretari de cancelarie (“scriitori”), 1 director de studii, 4 profesori, 7 elevi, 7 eleve, 1 mentoră la pension și 3 îngrijitoare la pension. Exista și o “fabrică” de plase de prins pește, având... un singur lucrător. Alte “întreprinderi” nu existau decât în mărețele planuri ale fondatorului, așa încât falansterul nu avea nicidecum un caracter autarhic, precum se crezuse, deși coloniștii trăiau mai mult din propriile produse pe care le vindeau și în afara teritoriului, dovadă unele acte de vânzare-cumpărare găsite prin arhive.
Dacă, la început, Diamant fusese inima și sufletul falansterului, la puțină vreme după întemeierea lui, el a trecut printr-o rapidă perioadă de slăbire a interesului pentru organizația pe care a creat-o, ajungând până la o distanțare de ea aproape totală. Numai în primele luni ale anului 1835, conform documentelor de arhivă, se știe că inginerul activase acolo concret. (Atunci, în primele luni, treburile falansterului se pare că, într-adevăr, au mers bine sau binișor, deși într-o scrisoare reprodusă de noi mai jos, “soții” de vază ai acelei societăți declară că programul a fost respectat în acest ritm doar... “vreo lună” și încă nici atunci în toate promisiunile fundamentate, “ci numai în unele din ele” - ceea ce membrilor le-a redus mult din entuziasm, și nu numai lor, atunci, dar chiar și nouă, astăzi, care, iată, ne-am lăudat prea mult cu acest falanster ce începuse, încă din fașă, să devină fantomatic).
Adevărul este că, pe ultimele liste ale membrilor acelei “Societăți agronomice și manufacturiere” numele lui Diamant nici nu mai apare deloc, mai ales în cele din anul 1836. Imediat după plecarea lui, situația s-a deteriorat brusc. Comportamentul ciudat al lui Bălăceanu ar putea fi, desigur, una din cauzele depărtării lui Diamant de opera ce-o inițiase. În această privință opiniile cercetătorilor diferă. Unii spun că prietenia dintre cei doi ar fi continuat, totuși, chiar dacă inginerul nu mai colabora cu pitarul Manolache; alții spun că, dimpotrivă, între cei doi ar fi existat divergențe și certuri serioase care i-au dus până la procese în tribunal sau la o ruptură definitivă. Nimic imposibil. Sunt, totuși, numai niște presupuneri, deoarece, până în prezent, în arhive, nu s-au găsit documente convingătoare care să confirme sau să infirme aceste supoziții. Cert este că activitățile societății falansteriene intraseră într-o degringoladă evidentă și că nu mai semănau cu cele din primele luni de la înființare. Diamant, chiar dacă a rupt-o cu Scăienii, nu a părăsit însă niciodată convingerile sale fourieriste, ca dovadă că, într-un memoriu din 1841, adresat Consiliului administrativ al Moldovei, cere să fie ajutat să înființeze un nou falanster cu coloniști rromi, undeva pe lângă Iași, cerere care, după cum era de așteptat, a rămas și ea fără nici un răspuns. Acest lucru ne determină să dăm o anumită crezare opiniilor că între cei doi încetase orice legătură.
Rămas singur la cârma micii sale societăți falansteriene, Bălăceanu făcea cam ce voia acolo, încât, după mai puțin de opt luni de la înființare, regulile de aur fourieriste, recomandate stăruitor de Diamant, nici nu mai erau respectate (dacă vor fi fost respectate vreodată pe deplin!). Se evita chiar și denumirea de falanster, ea fiind înlocuită fie cu numele de fermă agricolă, fie cu aceea de societate agricolă manufacturieră. Nu se mai respecta nici timpul de odihnă al “soților” membri, aceștia muncind - după cum spuneau ei - “prin silă” și excesiv, pentru bani puțini sau pentru nimic, chiar și duminica. De aceea, nemulțumirile și plângerile acestora nu au întârziat să apară; apoi s-au înmulțit. Spre a nu intra în conflict direct cu ei, directorul “soțietății”, Manolache Bălăceanu, evita să dea ochi cu nemulțumiții și cu autoritățile, fiind tot mai rar văzut prin Scăieni, toată responsabilitatea fiind lăsată pe mâna soției sale, țiganca Stăncuța Constandineasca, “înlocuitoarea de director” a fermei, o ființă, pare-se, destul de descurcăreață și autoritară, ca și soțul ei. Așa stând lucrurile, zece din cei mai de seamă soți agronomi dau de grabă jalbă direct către Alexandru Ghica, domnul Þării Românești, învinuind de mare înșelăciune pe Emanoil Bălăceanu și chiar pe Theodor Diamant pe care... “nici nu l-au văzutără pe-acolo!”... Asemenea plângeri, cu folosirea unor cuvinte aspre de dojană și frustrare, mai fuseseră înaintate și ocârmuirii de la Bucov a județului Saac, care nu-l putuse găsi pe cel reclamat, acesta fiind totdeauna dispărut. Citez, în întregime, lunga jalbă, extrem de importantă și revelatorie, întocmită într-un stil patetic, a celor zece falansterieni de frunte, din ziua de 9 decembrie 1836, adresată domnitorului Ghica, respectând limba veche a originalului de atunci, din care reiese foarte limpede și fără urme de îndoială, că promisiunile și realizările falansteriene ale lui Diamant și Bălăceanu nu au existat în realitate decât mai mult pe hârtie, deoarece “în locul veacului de aur”, ei au ajuns la “veacul cel mai întunecat; în locul raiului pământesc” promis, au ajuns “mai rău decât păcătoșii din iad”, Bălăceanu fiind “cel mai înșelător, mai viclean și mai despot”, întrucât a introdus și o cenzură severă în corespondența “soților” care se plângeau că “n-avem voie (nici) d-a scri ceva tainic pe la părinți, rude sau protectorii noștri (...) căci ni le citea și dedeam ștraf, lucru cu totul despot”. (Citate luate din textul de mai jos.) Această scrisoare a unor oameni profund înșelați în speranțele lor, pusă alături de alte documente asemănătoare, poate fi considerată un document fundamental care subliniază că tristețea și disperarea celor ce ajunseseră să trăiască într-un fel de lagăr este un adevăr incontestabil, menit să diminueze mult mitul atât de lăudat al falansterului fourierist de la Scăieni (v. doc. original din Arhivele Statului, București, Agia București. nr. arh. 7233/1836, f. 41 și 52, copie):

Prea-Înălțate Doamne, Prea-Plecată Jalbă

Noi, cei ceia ce cu numire am fostără soți agronomi și manofacturieri la Scăieni, moșia d-lui prapo(r)cic Manoil Bălăceanu, facem următoarele noastre arătări către Măria Voastră că, lăsându-ne unii școalele, alții stăpânii și alții alt enteresuri și făcând contracturi cu d-lui, întărite prin comisie, pentru o soțietate de cinci ani, într-acest chip: a ni să da de către d. Teodor Diamandi matematica, economia soțială, limba franțozească și alte științe; a lucra orice fabrică, agricultură; a ni să da lăcaș, hrană, îmbrăcăminte; a ni să da moșia Scăienii nouă ca la niște tovarți; de a face orice printr-a noastră bunăvoie, iar nu prin silă (subl. noastră!), și chiar din gura d-lui (T. D., n.a) ne spunea atâtea făgăduieli, încât socotim că cei mai scumpi să înșela de punea bani și cei mai înțelepți săraci de făcea ceea ce am făcutără, că afară de cele ce este în contracturi ne spune că are peste 500.000 lei împărțiți pă vite, păduri, moșii și alte neguțătorii, împreună și cu voia stăpânirii. Ne făgăduia că vom găsi veacul de aur, raiul pământesc și câștigul cel mai mare, plăcerile lumii, slobozenia care este cea mai plăcută tutulor și altele multe. (Subl. noastră.)
Care aceste toate s-au urmat vreo lună, nu după cum scrie; nici toate, ci numai unele din ele. (Subl. ns.) Iar în cele după urmă ajunserăm ca de silă să ne facem cei mai sfinți; pentru că, în loc de lecțiile d. Teodor Diamant, zicem că nici nu l-am văzutără (subl. ns.) și nici că să pomenesc pe la noi acele învățături; că în loc de iconomia soțială am învățatără ca un sfert de pâine să-l iconomisim o zi sau două; în loc de matematică, a număra cele opt ceasuri pă zi care era de lucru spre dare de mâncare; în loc de limba franțozească este numai pentru cei începători; în loc de fabrică, a-i curăți pădurea de mărăcini, buturugi și alte nesufrite lucruri; în loc de agricultură, a-i săpa puțuri, șanțuri, gropi; în loc de lăcaș, ca niște vinovați la arest; în loc de hrană, ajuserăm cu toți unindu-ne supt comanda unia și astfel scoteam; în loc de îmbrăcăminte și încălțăminte, fieștecare scria p-acasă de ni să trimitea; în loc de arenda moșii Scăieni, am văzutără că este secvestruită; în loc de a face orice printr-a noastră bunăvoire, vedeam că cu sila ne punea și, care nu lucra opt ceasuri pă zi, nu i se da de mâncare. Și ce mâncare: mai rea decât a unui sărac țăran, care el este învățat, iar noi nu. Iar pentru cele ce ne punea și ne făgăduia, am văzutără că este cel mai înșelător, mai viclean și mai despot: (subl. ns.) că în loc de neguțătoriile, vedeam că în curte n-are mai mult decât vreo câțiva boi, vaci, oi și capre. care și acelea sunt ale țiganilor. În locul veacului de aur, veacul cel mai întunecat; în locul raiului pământesc, mai rău decât păcătoșii în iad, care ei sunt morți, iar noi vii. În locul plăcerilor lumii. ticăloșiile omenirii; că ne punea dă-i făceam caraula ziua și noaptea câte două ceasuri desculți, dezbrăcați, prin ger, ploaie, și alte reguli ale d-lui, care nici țiganii nu putea să le sufere. În loc de slobozenie, vedeam că n-avem voie d-a scri ceva tainic pe la părinți, rude sau protectorii noștri (subl. ns.) căci ni le citea și dedeam ștraf, lucru cu totul despot”. Care neputând a suferi ne-am cerusără contracturile și răvașurile de drum și, nedându-ni-le, am făcutără cunoscut cinstitii ocârmuiri a județului Saac spre jalbă a ni să da slobozenie spre venire la București spre căutarea drepturilor noastre cu d-lui, care ni s-au și dat.
De aceea, plecați ne rugăm Înălțimii Voastre ca, slobozindu-ni-să contracturile și răvașurile dă drum, făcându-i-să secfestru banii ce prisosesc, în tribunal, pentru despăgubire pierderea de vreme, a hainelor și a încălțămintelor fieștecărui; și suntem prea încredințați că ni să va împlini această rugăciune, strălucindu-ne adesea înnaintea ochilor bunătatea sentementurile cele nobile ce Dumnezeu ți le-a insuflat cu cea mai mare putere sfântă.

1836, dechemvrie 9

Și suntem prea plecați și supuși slugi ai Înălțimii Voastre:

Toma Constandin Caton, Ioan Constandin, Gheorghe Mihalovici, Costache Constandin, Petre Popescu, Gheorghe Cârjanovschi, Costache Papadonat, N. Erbaru, Costache Anastasiu, Manoil Popovici.

Domnitorul dă ordin să se cerceteze cazul, căci mai primise o jalbă similară și de la un alt grup care părăsiseră foarte nemulțumiți colonia, dar și Bălăceanu găsește cuvinte meșteșugite să se apere de învinuiri și să se plângă de neloialitatea colaboratorilor, de abuzurile și ilegalitățile săvârșite de judecătoria Săcuieni, pentru că îi pusese “sechestru nepravilnic”, pentru că nu i-a dat niciodată adeverințe de hârtiile primite etc., etc. El ajunsese la numeroase certuri cu injurii și procese nu numai cu inamicul lui de-o viață, Tudor Zaplan, în favoarea căruia se făcuse sechestrul, dar și cu propriul său frate, Ion Bălăceanu. Domnitorul Ghica îl cunoștea însă bine de-acuma pe pitarul și praporcicul Bălăceanu, din numeroasele reclamații venite contra lui. Mai auzise și de plângerea lui Sava Rădulescu adresată Agiei (poliței) din jud. Saac din 25 iulie 1829, prin care acesta îl reclama pe Bălăceanu că-l înjurase, că-l tăvălise pe jos călcându-l cu calul. “Striga - acuză Sava - că este hotărât să mă omoare” și că a trecut peste el cu încă două slugi călări, aruncându-l în cele din urmă într-un iaz unde a stat gol-goluț pe o ploaie cu furtună o noapte întreagă. Cert este că Alexandru Ghica vodă nu-l avea deloc la inimă pe pitar, dar cel mai mult era deranjat de existența societății agronomice de la Scăieni, fiind decis să o lichideze fără urme, chiar dacă ea nu mai exista decât doar cu numele.
Scriitorul Ion Ghica ne povestește că, din ordin domnesc, Diamant și Bălăceanu au fost arestați și trimiși în surghiun și că, după un timp, au fost eliberați. De data aceasta ceea ce descrie vechiul prieten al lui Diamant sunt niște zvonuri fără temei, luate din informații de a treia mână, deoarece nu există absolut nici un document care să arate că inginerul ar fi fost vreodată arestat și surghiunit. Din motivele arătate mai sus, el a început să se desprindă treptat, treptat, încă din 1835, de falansterul pe care îl crease cu atâta entuziasm, iar în 1836 îl găsim peste măsură de implicat și de solicitat cu îndeletnicirile hotarnice, care îi ofereau totuși un câștig sigur, dar care impuneau dese, obositoare și continui deplasări pe teren, prin cinci-șase județe, multe făcute fie călare, fie pe jos. Se știe că tânărul inginer era o fire foarte dinamică și întreprinzătoare, dar cu un trup fragil.
Cu certitudine, pentru activitatea sa de la falanster, Diamant nu a fost nici judecat, nici arestat și nici surghiunit. El lucrase mai mult pentru binele și folosul mulțimii și de aceea lui nu i se poate nega deloc patriotismul și sacrificiul dezinteresat. Todeauna, pe când era sănătos, era înconjurat de admiratori, datorită firii sale carismatice și a cunoștințelor sale enciclopedice. Totuși, viața aceea trepidantă, suprasolicitările zilnice și drumurile lungi și obositoare l-au slăbit foarte mult iar sănătatea i se șubrezise vizibil. Pentru a-și putea menține existența, trebuia să muncească excesiv, neținând cont de condițiile vremii. De altfel, de pe urma unei astfel de deplasări prin ploaie, va contracta o tuberculoză galopantă și boala îl va răpune foarte tânăr, la numai 32 de ani, în ziua de 13 sau 15 august 1841, el murind departe de prieteni, în sărăcie și aproape uitat. Va fi înmormântat la un cimitir din Câmpina, din clemența unor necunoscuți, dar la fel ca Mozart, Bălcescu ori poetul maghiar Petofi Sandor, nu se știe deloc unde îi este mormântul.
Nici Manolache Bălăceanu nu a avut o soartă mai bună. Hărțuit de atâtea procese, trăind într-o continuă tensiune, el trebuia mereu să se înfățișeze cu explicații scrise sau verbale în fața autorităților, nu atât din cauza fostei lui funcții de director al coloniei ori a ideilor fourieriste pe care, după plecarea lui Diamant, oricum le abandonase, ci pentru desele conflicte avute cu foștii “soți agronomi” ori cu Tudor Zaplan, cu Obșteasca epitropie, cu fratele său Ion, motive pentru care Agia de la Bucov l-a arestat. Bălăceanu, într-adevăr, din porunca domnitorului, a fost trimis în surghiun la o mănăstire, dar nu la Mărgineni, cum spune I, Ghica, ci la Vieroșu, între 1841-1842. Acolo mai mult s-a odihnit, având dreptul să fie vizitat de familie. Așa că nu a fost tratat ca un criminal și nu i s-au ridicat funcțiile de sublocotenent și de pitar, dar când s-a întors în libertate, se simțea deja slăbit, căci sănătatea i se deteriorase rapid, foarte probabil, din pricina aceleiași boli ca și a lui Diamant... De aceea, presimțind ce va urma, el se grăbește să-și întocmească un testament explicit, care ne surprinde cât de generos a putut să devină, oferind cu larghețe daruri în bani și terenuri, pentru prea iubita-i soție, pentru soacră-sa și numeroșilor lui urmași, pentru rude, prieteni, printre care și unii țigani săraci, cărora le împarte o mulțime de bunuri din restul averii ce-i mai rămăsese după sechestru. Prin aceste danii testamentare, praporgicul lasă impresia că a vrut să-și mai ispășească parcă din păcatele lumești, metamorfozându-se într-un milostiv și bun creștin. Din ele deducem că Bălăceanu mai putea fi socotit totuși un boier destul de înstărit.
Încă de la începutul primăverii anului 1842, boala înaintase rapid și pitarul se simțea extrem de slăbit. Pe 10 sau 11 aprilie, însoțit de un ajutor, alertat de starea-i agravată, dă cu șareta o fugă până la un doctor din Ploiești, iar acolo, la cabinetul medicului, încetează din viață în ziua de 12 aprilie 1842, la nici un an de la dispariția lui Teodor Diamant. Subocârmuitorul Podeanu, plasa Podgoria, trimite de grabă următorul anunț către ocârmuirea Saac: “Ieri, miercuri la 15 aprilie 1842, aleșii satului Scăieni m-au întâmpinat cu raportul lor prin care face cunoscut că d. pitar Manolache Bălăceanu, proprietarul moșii, ce să afla cu lăcuința în satul pomenit (...) a încetat din viață, inmormântându-l la schitul Ghighiu” (cum ceruse în testament). Ca și mentorul său Diamant, fostul director al coloniei, Manolache Bălăceanu, s-a stins la o vârstă foarte tânără, numele rămânându-i pentru eternitate legat de experimentul acela social la care, cu urcușuri și coborâșuri, participase.
Soarta falansterului fusese însă dinainte pecetluită. La 4 decembrie 1836, primul grup de 10 “soți agronomi”, (pe când Bălăceanu fusese, cu o zi înainte, poprit temporar la sediul agiei din Bucov), au părăsit falansterul. Nu după mult timp, directorul este eliberat, probabil pe o cauțiune bine plătită, și când s-a întors, a constatat că dezertase și al doilea grup de foști falansterieni (cam pe 17 sau 30 decembrie). Dar există informații scrise că încă din a doua jumătate a lunii noiembrie, dorobanții și funcționarii civili ai subocârmuirii Podgoria s-au aflat continuu la Scăieni, pentru a-i convinge pe coloniști să renunțe la activitățile lor de acolo. Practic, ei au supravegheat lichidarea treptată a coloniei și au depus eforturi, mai cu vorba bună, mai cu amenințări și cu forța, pentru a-i convinge pe coloniști să plece. Și au reușit, deși nu plecau toți odată, ci pe rând, pe măsură ce își lichidau obligațiile. Astfel falansterul a fost ocupat zilnic, sosind și alte întăriri care nu s-au retras până ce ultimii coloniști nu s-au întors la localitățile de unde au fost aduși. Totdeauna militarii au raportat că “soții” erau supuși și ascultători. Nicăieri rapoartele subocârmuirii sau ocârmuirii județene nu pomenesc despre nesupuneri îndârjite, despre manifestări ostile de rezistență armată. În toată colonia nu existau decât șase flinte primitive și numai câțiva bărbați care știau să le folosească. Așa că informațiile obținute de Ștefan Greceanu, după aproape 14 ani de la dizolvarea falanstrului, care consemnează că în vizita făcută de el la Scăieni în 1849, auzise zvonul că falansterienii ar fi rezistat eroic cu armele în mâini “să-și apere colonia de furia dorobanților”, sunt pur și simplu niște speculații fanteziste, menite să exalte gloria revoluționară a bieților falansteriști, spre a ne apărea ca bravi români și mari patrioți! Poate ar fi fost frumos dacă ar fi fost astfel, dar rigorile cercetării științifice ne spun clar că o așa minune nu s-a întâmplat nicidecum în realitate...
Falansterul de la Scăieni rămâne, totuși, o pagină inedită, originală și destul de interesantă în istoria țării noastre, iar Teodor Diamant primul socialist român. Este adevărat că falansterul acesta a fost forțat să-și înceteze activitatea înainte de a se împlini acolo toate planurile idilice ale marelui nostru visător fourierist, neîndoios un suflet altruist, un patriot cinstit și plin de multă noblețe, dar precum afirmam mai la început, toate aceste experimente lipsite de un crez pios, de un ghidaj spiritual divin, sunt și vor fi oriunde sortite unui eșec sigur. Toate au părut ca niște boboci frumoși de trandafiri, uciși de ger înainte de a apuca să înflorească... Evident, falansterul de la Scăieni era o grupare în care nu se practica religia, fără să o putem acuza totuși de ateism. Lipsite însă de orice binecuvântare, bunele intenții ale speciei umane s-au dovedit din nou că nu puteau evolua altfel. În asemenea situații discordia nu se lasă prea mult așteptată. Chiar în cele aproape 20 de luni de existență fragilă a micii celule comunitare de la Scăieni, în sânul ei, apăruseră deja mari sau mici frecușuri, mari sau mici nedreptăți și neînțelegeri, puzderie de reclamații scrise sau verbale făcute la ocârmuirea locală. Apăruse lupta pentru putere între micii și marii lideri, (Diamant a trebuit să plece), ducând la evoluarea treptată a autocrației lui Bălăceanu, până ce colonia, conform mărturiei membrilor ei, căpătase aliura unui mic și odios lagăr de concentrare și demonstrând în mic ceea ce, în mare, au demonstrat toate autocrațiile despotice ale tuturor statelor comuniste din lume, fără excepție. Aceasta este lecția oferită de faimosul experiment de la Scăieni despre care îndrăznesc să spun că a însemnat mai mult decât o furtună într-un pahar cu apă..

STATUILE LUI DIAMANT ȘI FILMUL ARTISTIC DESPRE FALANSTER

Asemenea evenimente istorice, pe cât de inedite și originale, pe atât de nebuloase, nu puteau să nu ispitească și să nu inspire pe creatorii de artă din țara noastră, mai ales că prin incertitudinea unor fapte și amănunte exacte, ele lăsau destul loc liber fabulațiilor și speculațiilor “revoluționare”. Mai era nevoie doar de recrutarea unor forțe creatoare. Și ele s-au găsit, începând cu mine însumi...
Figura tânărului Teodor Diamant m-a atras fără să mă fascineze excesiv, dar m-a determinat să încerc eu primul a-i reconstitui tridimensional chipul (vezi poza bustului respectiv pe care mi-a reprodus-o și revista “Magazin istoric” Nr. 2, febr. 1985, la pag. 25). Nu se cunoaște absolut nici o fotografie sau portret al acestui mare utopist român. Dar mi-am imaginat mai multe ipostaze ale fizionomiei lui, schițându-le pe hârtie și în final m-am oprit la una care gândeam că trebuie să semene cât de cât cu eroul care a fost și, ca atare, i-am sculptat primul bust (ulterior, copiind și o dublură după el). De la “reconstituirea” mea s-au inspirat doi foarte talentați sculptori ploieșteni, Ecaterina Tudorache și Ștefan Macovei, atunci când au lucrat o machetă în ipsos, mai mare, de cca 1,50 m înălțime. Această machetă le-a servit ca model celor doi sculptori, dornici să creeze o statuie impunătoare a lui Diamant, de aprox. 4 m, iar cel mai spațios loc pentru modelarea ei din lut (prima fază înainte de a o transfera în ipsos) a fost o hală de la fabrica de sticlă “Prahova” din Ploiești. Acolo artiștii m-au chemat și pe mine ca să modelăm statuia împreună și am urcat cu ei pe o schelă specială, ajutându-i pe cei doi maeștri să