poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2913 .



Nume românești
eseu [ ]
în peisaj nistrean

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Val.C ]

2012-06-26  |     | 



Nume românești în peisaj nistrean: Ana dar și Elena, Gheorghe Bălan, Dionis Adăscăliței, Olga Adăscăliței, Ion Aftenie, Maria Aftenie, Olga Aftenie, Aculina Antoci, Alexandru Antoci, Timofei Antoci dar și multe altele.

Cunosc multe sate basarabene care au dat ramurii ocrotirii sănătății numeroși medici, agronomi și chiar aviatori. Prima localitate la care mă gândesc este Ochiul Alb. Primul nume de familie – Testimițeanu, altul – Moșneaga, Gâțu...

La Dubăsarii Vechi lucrurile stau un pic altfel.
Gheorghe Bălan, bunăoară, fost medic-șef în localitatea dată, este născut în alt sat, fiind de origine ca și scriitorul Vladimir Beșleagă din Mălăiești, Grigoriopol, de peste Nistru. Colhozul de odinioară i-a oferit masă și casă alături de biserica satului în curtea căreia se află cavoul unei familii de nobili proiectat de către renumitul arhitect Alexandru Bernardazzi. Toate acestea s-au întâmplat cu ani în urmă.
Pe domnul Gheorghe Bălan, om deja în etate, l-am găsit cu grijile casei la vârsta sa aproape de aur, el fiind născut în anul 1933.
Cum și-a găsit pripas la Dubăsarii Vechi? Ca și mulți alții, fiind un specialist din perioada respectivă, când lor li se oferea aproape de toate în Moldova devenită după 1940 “sovietic㔠care a fost o casă deschisă și ospitalieră tuturor. Ei, bine, Gheorghe Bălan nu era prea străin. Are și un nume românesc. S-a născut într-o localitate populată cu români, dar adevărat că unii, astăzi se identifică numai ca moldoveni, vorbind aceiași limbă, unii mai stâlcită, alții mai literară. În anii cei buni dumnealui a absolvit o Facultate a Institutului de Medicină, actualmente Universitatea de Stat de Medicină și Farmaceutică Nicolae Testimițeanu. Și-a început munca sa pe făgașul medicinei tot undeva la țară într-o localitate rurală din raionul Anenii Noi, unde la cunoscut pe un alt medic de la țară - Victor Grușovschi, unde s-au întemeiat primele cunoștințe, ca între frați, s-au stabilit primele realții de rudenie și prietenie între cei, care a u fost și care vor fi...
La Dubăsarii Vechi un asemenea om a fost Victor Coșulschi, care a decedat în anul 1965. Iată că de pe atunci Gheorghe Bălan este invitat să lucreze în locul, care se eliberase. În acea vreme în sat se afla un mic spital cu vreo 35 de paturi pentru oamenii bolnavi din partea locului dar și din localitățile din apropiere. Spitalul era amplast chiar lângă biserică. Iar casa destinată specialiștilor i-a revenit medicului Gheorghe Bălan, care mai târziu a procurat-o pentru sine.
Cum a fost să fiți medic-șef la țară, și încă într-un sat de pe malul Nistrului?
Ca peste tot în Moldova sovietică, mi-a răspuns domnul medic, ieșit de mai mulți ani la pensie și care, ca și alți dubăsăreni, are în grădina de lângă casă o seră mare în care cresc roșii. Numai că pentru merite în muncă am fost distins cu titlul de "Eminent al ocrotirii sănătății din URSS". A fost un fel de răsplată pentru muncă în condiții nu prea prielnice, uneori în timp ce afară trăgea o ploaie ca din găleată, alteori pe ger sau pe viscole.

Poarta casei ne-a deschis-o fiica sa Ala, care nu lucrează, fiindcă nu are un loc de muncă. Altă fiică i-a adus nepoți și strănepoți, că viața continuă în orice împrejurări.
Am vrut să mă întâlnesc cu un medic, iar mai târziu m-am întâlnit și cu unii dintre numeroșii săi pacienți. Că mulți au mai fost! Au fost și copii ai țăranilor, au fost și copii ai specialiștilor din sat. Într-o zi se pomeni în prag chiar cu o fiică a președintelui de colhoz. Maladia ei nu putea fi tratată pe loc, deaceea domnul Gheorghe l-a sfătuit pe tată să plece cât mai rapid la Chișinău, unde avea să-l întâlnească pe medicul oftalmolog Tudor Gâțu. Iar dumnealui pe atunci făcea minuni cu bisturiul. Practic fetița președintelui de colhoz pierduse vederea și putea să devină oarbă pe viață dacă nu intervenea profesorul și medicul-chirurg oftalmolog Tudor Gâțu.
Despre aceasta Gheorghe Balan nu-și mai amintește, dar pacienta ține bine minte tot. Ea mi-a destăinuit că dacă, se mai lăsa pe încă vreo câteva zile, cum procedau, de obicei alți pacienți de la țară, în toiul strânsului roadelor, ea era sortită să nu mai vadă lumina soarelui. Dar așa, ce nu a reușit să facă un medic de la țară, a făcut un magician din capitală. Intervenția chirurgicală a fost descrisă apoi de jurnaliști și de adevărații cronicari ai timpului și doamna Novac, azi mamă și ea la Dubăsarii Vechi, se bucură că poate vedea toate culorile curcubeului, că vede satul din valea Nistrului ca pe o crizantemă mare și frumoasă.

Ivanii, țăranii – colhoz – deportări

Un Ivan, ucrainean a venit, sau a fost trimis cu o misiune la Dubăsarii Vechi, într-un sat cu populație preponderent de etnie română, unde el (misiunea sa) a îndeplinit-o. A venit tânăr, flăcău înalt și chipeș care, dacă nu a alergat el după codane, ele l-au asaltat. Ucraineanul de undeva din Litveaki, Poltava a fost asaltat mai reușit de o mooldoveancă din Corjova.
El, Ivan și ea, Vera, o tânără învățătoare, aveau la început drumuri diferite, însă mai târziu și până la moarte calea lor le-a fost ca o șosea asfaltată sau ca o pistă pentru decolarea avioanelor. În 1958 Vera cu prenumele specific rusesc a devenit doamna Vera sau Maximovna. În privința numelui și încă a multor altor aspecte ale vieții cu ea ași vrea să polemizez. Însă cu Ivan Vasilevic nu mai am cum polemiza despre satul moldovenesc de odinioară și de azi, despre “deschiaburire” și comasarea colhozurilor pentru că Ivan nu mai este...
Nu zic că a dat ortul popii, pentru că toți, la o vreme, vom da...
Cu doamna Vera sau cu Bălaia, pe care nu mă așteptam să o întâlnesc la Dubăsarii Vechi pot să vorbesc. Cu Vera Maximovna, că așa i-au spus sătenii, ca în romanele lui Dostoievski, când ea a fost locțiitoare a directorului pentru procesul instructiv-educativ în clasele primare ale școlii medii din localitate. Ea s-a dovedit acum a fi mai tolerantă decât doamna Bălaia, care a lucrat un timp și ca secretară a sovietului sătesc.
Prima femeie, văduva lui Ivan Vasilevici, este mândră că și-a crescut copiii și i-a pus la cale cum dorea ea. Valentina e profesoară, mai degrabă a fost și preda matematica la Dubăsarii Vechi, Maia a absolvit Facultatea de chimie la USM pe atunci Universitatea se numea de Stat din Chișinău...
Absolvind facultatea cu eminență fu recomandată să lucreze la AȘM – Academia de Științe a Moldovei. Fiul Vasile într-un timp era marinar.

Atunci când i-am propus să abordăm o temă mai puțin plăcută, dumneaei nu s-a supărat, ca alții, ci doar a întrebat: “sunt eu persoana potrivită?”. Da, i-am spus, pentru că a fost odată o perioadă, când veneați des la Chiținău cu toată familia și asistați la diferite spectacole, concerte și chiar procurați multe cărți din librării...
Ați citit, probabil, și romanul lui George Călinescu “Cartea nunții”?
Ea n-a cedat și a spus că, totuși, mai sunt și alți oameni, care ar fi răbdători, cumpătați și bine dispuși să-și împărtășe părerile. Și mi-a spus tot cu un ton binevoitor.
Am acceptat retragerea diplomatică a dumneaei doar de la această temă, nu însă și de la alta, căutându-mi alt conlocutor. Mă gândeam, că dacă era în viață soțul dumneaei, Ivan Vasilevici, poate că l-ași fi provocat la discuție pe această temă sau poate, pe preotul de odinioară Alexandru Enache (1918-2011) care tot a plecat la Domnul, însă la 93 de ani și parcă mai ieri în anul 2011.
Sunt tentat să amintesc că acest preot s-a născut la 12 decembrie 1918 în Dubăsarii Vechi și este băștinaș. Părinții – Andrei Enache și Nadejda au fost niște țărani mijlocași și au avut 8 copii: 4 băieți și 4 fete. Alexandru a terminat școala primară în satul natal, apoi el și-a făcut studiile la Seminarul Teologic din Chișinău, o filială a Facultății de Teologie a Universității din Iași. A studiat și la București. În anul 1943 și-a susținut teza de licență. Îm acelaș an s-a căsătorit cu Tamara Brânzan. Însă trsaeul vieții sale a fost ca un zbor frânt. A trecut prin scene dramatice, salvându-se de împușcare la Prut, a evitat deportarea în Siberia sau și moartea pe acele plaiuri înghețate pentru că s-a retras în România, dar și acolo a dat peste dracu. Pentru că regimul comunist din România s-a dovedit a fi foarte crunt cu el, arestându-l în anul 1953. Erau să-l întoarcă înapoi la Dubăsarii Vechi de pe malul Nistrului unde probabil cădea în “îmbrățișările” urșilor...
Dar a cunoscut doar ororiile închisorilor din orașele Sibiu și Brașov. Iată cu cine ași vrut să vorbesc despre consecințele războiului, despre sovietizare, despre consecințele social-demografice ale foametei și despre multe altele, care au fost și la Dubăsarii Vechi în epoca stalinistă (1940-1953).
De această epocă unii uită și nu le pasă de sutele și miile de victime măcinate de cumplita “râșniț㔠a foametei din anii 1946-1947 care până azi rămân în anomimat.
Doar 68 de persoane răpite mișelește în toiul nopții și izgonite de slugoii înarmați în Siberia sunt aduse în actualitate grație unei “Cărți a memoriei” (Chiținău, 2001, vol.2). Ea se mai numește catalog al victimelor totalitarismului comunist, Editura “Știința”, 2001.
Azi orice om normal cunoaște fie din auzite sau din lecturi că imediat după ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, regimul totalitar comunist și sovietic a dezlănțuit teroarea prin deportări. Oamenii erau maltratați și intimidați, erau înfricoșați pentru ca să se teamă de călăi și în cele din urmă să-și asculte și chiar să-și “iubeasc㔠călăul.
Acțiunile de teroare din Basarabia și Bucovina de Nord efectuate în anii 1940-1941 i-au vizat, în primul rând, pe toți acei care erau considerați drept obstacol în calea expansiunii sovietice în noile teritorii acaparate cu forța. Aceștia erau în primul rând exponenții clerului bisericesc, intelectualii, țăranii înstăriți, foștii funcționari ai administrației românești, proprietari, comecianți, foști ofițeri ai armatei române, semnatarii actului Unirii din 1918, ziariști și alți oameni simpli.
Satul Dubăsarii Vechi n-a fost o excepție. În cele ce urmează propun lista incompletă a celor deportați din Dubăsarii Vechi cu unele comentarii și informații auxiliare.
Sunt șase persoane care au căzut victime încă de la începutul sovietizării Basarabiei, când încă nu se cunoștea consecințele războiului. Acești oameni sunt: Timofei ANTOCI (n.1901) condamnat în 1945 la 8 ani de muncă silnică și Simion MACOVENCO, supus represiunilor în 1940. La fel familia lui Alexei CHETRUȘCĂ, soția Ecaterina Chetrușcă și fiica Iulia Chetrușcă, născută în 1936, care au fost deportați în 1941 în regiunea Tiumen.
Aron Cundel născut în 1876 a fost condamnat în 1941 la 5 ani de detenție într-un lagăr de muncă din R.A.S.S. Tătară. Timofei Antoci, născut în 1901 a fost condamnat în 1945 la 8 ani de muncă silnică sub acuzația de “colaboraționist”.
Urmează: Dionis Adăscăliței, Olga Adăscăliței, Ion Aftenie, Maria Aftenie, Olga Aftenie, Aculina Antoci, Alexandru Antoci, Timofei Antoci. Aceste persoane au fost deportate în regiunea Irkutsk.
Am parcurs întreaga listă și am descoperit numai nume frumoase românești, mai multe nume Ion și nici un nume Ivan. Așa că, comentariile vă aparțin dumneavoastră. Eu doar constatez faptul.

Medicul Victor Coșulschi la Dubăsarii Vechi

Dacă admitem că Victor Coșulschi, medic prin vocație și prin tot ceea ce a fost, ar fi ajuns să trăiască peste o sută de ani, nu-mi pot imagina ce părere ar fi avut dumnealui despre următoarea afirmație: "De literatură trebuie să-ți bați joc ca de o femeie pe care ești gata s-o iubești până dincolo de noapte ori poate și mai departe...” E un dialog ironic între un profesor de literatură universală și studentul său din narațiunea „Nu mă tentează”, care a dat titlul întregului volum de povestiri (Cartier, 2011), al lui Anatol Moraru. Comunicarea directă sau indirectă a profesorului cu studentul și invers, viziunile și perspectivele celor doi asupra literaturii și a vieții, asupra „muncilor și zilelor” universitare și a unuia asupra celuilalt, constituie miezul preocupărilor literare ale unui prozator bălțean pe care medicul care a muncit la Dubăsarii Vechi, n-a apucat să-l citească, fiindcă de mult nu mai este printre noi, plecând în eternitate la 28 septembrie 1964, când autorul bălțean nu avea nici măcar șapte ani.

Victor Coșulschi a venit la Dubăsarii Vechi în anul 1953, fiind deja un familist bun cu un fiu născut în 1950 pe care n-a avut cum să-l numească altfel decât Ivan. S-a căsătorit în anul 1948 cu o tânără specialistă, care a venit să lureze la spitalul din satul Șișcani, ea fiind de prin părțile Corjovei și Dubăsarilor Vechi, iar el dintr-un sat basarabean de lângă Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare.
Pentru vreo patru sate basarabene de după cel de-al Doilea Război Mondial, de după valurile de deportări comuniste și înfometare a populației până la pierzanie Victor Coșulșchi era medic șef. Avea în custodia sa satele: Călimănești, Drojdieni, Marinici și Șișcani. În aceleași localități a fost repartizată să lureze și viitoarea lui mireasă Maria, născută la Corjova, proaspăta absolventă a școlii de medicină din Bălți. Iată cum am ajuns la Anatol Moraru de la Bălți. Prin acele vremuri el (Anatol Moraru) încă nu era pe lume, iar Victor și Maria, erau și se lupatau pentru a-i salva pe bieții basarabebeni din ghiarele morții, căci peste tot bântuiau diferite boli despre care azi nu se aude și foarte bine că e așa.
"Satul Dubăsarii Vechi a avut un mare noroc că l-a avut ca medic încă în acele timpuri vitrege pe Victor Coșulschi", mi-a spus mai tânărul medic-chirurg de astăzi Aurel Borș. "Grație acestui om în anii 50-60 satul a benificiat de o bună asistență medicală. În sat era și spital și vreo câțiva medici care lucrau ca într-un spital raional. Dar localul spitalului în anii de la sfârșit de mileniu (1996-2000) a fost distrus".
-Dar cum a fost edificat spitalul? Am întrebat-o deja pe doamna Maria Coșulschi.
"Ne-au transferat la lucru mai aproape de baștină când în casa mea părintească a rămas să trăiască doar mama. Tata murise deja. Eu aveam grijă și de mamă și de copiii noștri, iar el, Victor Coșulschi pleca zilnic de la Corjova la Dubăsarii Vechi unde din niște localuri vechi destinate pentru anumite hambare a făcut un adevărat spital. Deși eram în spații vechi, se lucra pe nou. În colectiv domnia disciplina, responsabilitatea și stima unuia față de celălalt, nu ca astăzi, în unele locuri", îmi povestește doamna Maria. "Victor era mai mare decât mine cu cincisprezece ani. Responsabilitatea și grija față de om i se trăgea, probabil, din familie, fiindcă a provenit dintr-o familie de oameni foarte cumsecade". Deși s-a născut pe teritoriul fostului Imperiu Rus, în anul 1910 teritoriul Basarabiei nu era al României, după război, când au venit rușii sovietizați i-au represat pe aproape toți din familia sa. Tatăl i-a fost dus în Siberia, un cumnat a fost condamnat și trimis la închisoare într-o regiune a Siberiei, iar soția lui în altă regiune a Kazahstanului. Dânsa n-a acceptat și l-a urmat pe soț în inchisoare. E greu de povestit. Altă rudă de-a lui spera să scape de ghaira comunistă. A reușit să plece în România, atunci când s-au retras nemții, acolo chiar și-a schimbat numele de familie din Coșulschi în Lupașcu, dar fiara comunistă din România l-a găsit și l-a întors acasă ca să fie deportat și el în regiunile îndepărtate ale necuprinsei țări...
Pentru ce să vă mai vorbesc despre toate acestea?"
Pentru ca să știe cei, care nu s-au născut în URSS, pentru cei, care cred că istoria începe cu data nașterii lor.
Am sesizat că Victor Coșulschi a trecut și prin jariștea războiului și să provine ca și medicul Gheorghe Ghidirim de la gurile Nistrului, domnul academician, ex-ministru, președinte al Ligii medicilor, ex deputat a venit de la Palanca de lângă limanul Nistrului, iar domnul medic de la țar㠗 Victor Coșulschi, din satul Bairamcea de lângă liman și vechea Cetate Albă.
Am reținut încă un moment semnificativ. Când s-a început războiul din primăvara anului 1992 Gheorghe Ghidirim a venit la Dubăsari, peste Nistru, ca să vadă dacă spitalul este gata să primească răniții. În acele minute se dădeau lupte înverșunate lângă podul de peste fluviu. Când a ajuns la Criuleni, Gheorghe Ghidirim a îmbrăcat halatul alb și făcu de urgență câteva operații polițiștilor răniți, aduși de pe prima linie, apoi a organizat transportarea lor la Chișinău.
"Să știți că, dacă Victor al meu, ar fi rămas în viață, ar fi procedat la fel",a spus soția lui, când am evocat momentul dat. "Pentru că Victor tare multe a mai făcut. Pe lângă capacitățile sale de administrator el era și un chirurg bun și un ginicolog bun și un terapeut, mai pe scurt, era medicul universal, care dacă era nevoie singur venea la bolnav acasă, da nu aștepta ca acesta să fie transportat la spital. De-ați ști căte vieți a salvat el!"
Vă înțeleg perfect, stimată doamnă, el care a trecut prin încercările grele ale ocupației sovietice, a smuls din ghearele morții zeci de oameni, că aceasta i-a fost menirea sa ca medic și ca cetățean, care a ținut la oameni și la strămoșii lui de sânge. Ori cum are și medicul Gheorghe Ghidirim un principiu patriotic și firesc: cine nu are strămoși de sânge, degeaba îi caută în documente, în arhive. Și mai cred că soțul dumneavoatră, medicul Victor Coșulschi, a avut multe trăsături comune cu ale medicului Gheorghe Ghidirim și cu ale altor medici iluștri, care au fost, nu numai la oraș, ci și la sat.

Doctorul și profesoara Elena Casian

Soțul Elenei Casian a fost doctor, adică medic de la țară. Cu dumnealui, la fel ca și cu Victor Coșulschi, în anul 2012, a-am avut cum sta la taifas. În schimb cu o altă Elenă decât cea pe care un
poet pe care nu-l prea cunosc nota: "Fata ce mereu îmi vinde/ La un preț constant plăcinte/ Zi de zi-i mai frumușică, / dar plăcinta-i tot mai mică".
Eu n-am nimic împotrivă că fata să fie tot mai frumușică, fiiindcă de aceiea este fată ca să fie și frumoasă, ca Elena măcar, ceea din Iliada, care i-a „sucit” capul lui Paris și s-a căsătorit cu el, provocând prin fapta lor nesăbuită mari vărsări de sânge în Grecia și în Troia. Dar Elena despre care doresc să vorbesc este de altă speță. E o altă Elenă, deși, lângă ea, pe atunci liceană în clasa a 11 eu mă simțeam ca un tânăr din clasa a 12-a. Tânăra despre care încerc să scriu se numește Elena Taragan.
O altă Elenă, și mai apetisantă unui gurman ca mine s-a născut sub aceiași zodie a Vărsătorului acum vreo 30 de ani în urmă și trăiește la Moscova, capitala Federației Ruse. A absolvit o facultate tehnologică a Universității din orașul Oriol, specialitatea tehnologia preparării bucatelor pe la mijlocul anilor 90, apoi la început de mileniu se înscrie la Facultatea de Economie a Universității de Stat din Moscova. Absolventa a două facultăți are ochi verzi și este frumușică ca fata din mirajul lui Ion Berghia, dar poate este și mai frumușică, fiindcă are și alte calități bune și..."
Dar prea mult am deviat cu gândurile... Pentru că, la Dubăsarii Vechi, eu am sfătuit de mai multe ori, nu cu fata ce mereu îmi vinde, la un preț constant plăcinte, ci cu doamna profesoară, timp de mai mulți ani directoarea școlii medii din acest sat nistrean, care a văzut lumina zilei și a soarelui, bineînțeles, înr-o perioadă dramatică pentru unii, tulbure pentru alții, iar pentru o parte numiți "cei rătăciți" ea este neânțeleasă până la capăt și în zilele noastre.
"Eu n-am rădăcini în Vechiul Regat. Părinții mei, mai ales, bnuneii nu mâncau mămăligă decât ocazional și râdeau de "regățeni", adică de cei veniți din Vechiul Regat, numindu-i "mămăligari", pentru că mâncau mai multă mămăligă.
- Da de unde au venit străbunii dumneavoastră?
- De la ruși și polonezi de prin regiunea Oriol.
A-a-a-a, sunteți ca acea "altă Elenă" a mea! Ca alte zeci de Elene! Că ele erau cauzele a tuturor relelor, dar și a plăcerilor. Deși Homer spunea că frumoasa Elena ar fi fost cauza războiului, asta a fost numai o apreciere romanțată de poet. Adevăratele cauze au fost altele și nu e cazul să le comentăm noi. Din nefericire se pare că purtătoarele numelui de Elena sunt în unele cazuri adevărate calamități pentru o comunitate sau chiar pentru un popor. Noi(românii din România ex-comunistă) avem două exemple a căror nume au rămas în memoria populară ca fiind cele mai hulite: Elena Lupescu metresa lui Carol al doilea și Elena Ceaușescu se pare eminența cenușie al lui Ceaușescu. Sunt și Elene care s-au făcut iubite și au rămas în memoria poplară ca mame bune, ca spre exemplu Elena Cuza. Sunt, de ce să nu fie...
Chiar dacă sunt venetice.
Doamna Elena Casian a spus că ea este într-un fel venetică și tot odată nu este. Doar străbunii mei, pentru că așa au fost timpurile. Bunica mea avea numele de familie Lisokovschi, mai mult poloneză, decât rusoaoaică, a fost un fel de "maneger" al servitorilor de la conacul boieresc din Dubăsarii Vechi. Iar tata, Andrei Velicinski...
Doamna făcu o pauză, pentru că de, amintirile sunt vagi pentru unii, pentru alții dureroasee, apoi a continuat: însă și dânsul, ca și alți băștinași de aici, cultiva grâu, se ocupa cu legumăritul. Mâncarea principală a părinților mei era pânea.
Iar bucătăriile la ai noștri erau mari, acolo în timp de iarnă, ne petreceam toată ziua, iar noaptea toată familia dormea "pe cuptor", care avea o suprafață de câțiva metri pătrați pe sub care treceau "fumurile" de la plită, făcându-se o recuperare eficientă a caldurii din tot ce era ars în plită. Plita avea o placă de fontă cu ochiuri pe care se găteau bucatelee.
Elena Andrei Casian îmi reda un tablou viu din perioada când la Dubăsarii Vechi femeile gospodine, ca toate basarabencile erau neîntrecute la făcut plăcinte poale în brâu, vărzări, pască cu brînzî de vaci și multe altele. Aproape toți sătenii aveau și cîte o bucățică de vie, de cele mai multe ori cu viță de vie care scotea un vin negru din care toată lumea, în loc de apă, bea "jin".
Copiii de până la război aveau niște mustăți mari și negre pe lângă nas, urme de la ulcica sau cana găzduirii cu vin sau cum se exprimau țăranii - "jin".
Din cauza că vinul era pe toate drumurile, cam toți moldovenii, adică țăranii, că anume aceștia așa își ziceau, trăgeau la măsea. Acest nărav, asociat cu noua băutură rusească, s-a lipit într-un timp și de tata, Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte, deși el nu se considera ca alții — moldovean.
Așa dar în vremea când m-am născut, băutura de bază era "jinul" cum îi ziceu țăranii vinului alb, negru, roșu...
Pe timpuri dacă intrai în pivniță beai cât încăpea în tine, adică un "pântece de vin". Basarabia era bogată în pomi fructiferi de tot soiul: meri, peri, caiși, zarzări corcoduși, nuci, aluni, gutui, zmeură și multe legume. Era un rai pe pământ, unul din motivele pentru care Rusia a răpit-o în 1812 și nu mai vrea să o lase din mână până azi, având așa zișii "pacificatori" la Nistru și, mai ales, la Tiraspol.
O ascultam pe doamna profesoară și îmi ziceam, iată cum poate vorbi un adevărat absolvent al Universității Ion Creangă care i-a avut drept colegi pe poetul Anatol Ciocanu, tot Dumnezeu să-l odihnească, pe ex-președintele Moldovei, Petru Lucinschi și încă pe mulți alții, că nu-i pot enumera pe toți.

Basarabia avea și un litoral întins de la gurile Dunării până la limanul Nistrului unde era Cetatea Albă cu o fortăreață de apărare de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Aveam și Veneția noastră! Aceasta era satul Vâlcov de pe brațul Chilia al Dunării. Ați fost la Vâlcov?
Am fost, când eram student, i-am răspuns. Atunci eram gata să ajung până dincolo de lacul Baikal, dar m-am limitat doar cu satul lui Vasile Șukșin, un scriitor și cineast rus, cu lacul de munte din Altai...
Vâlcovul de odinioară era un sat pescăresc, așezat pe mai multe canale, circulațua între gospodării făcându-se cu lotca (barca). Vâlcovul era supranumit Veneția României cu toate că era populat de lipoveni, adică cu ruși fugiți din Rusia pe timpul lui Petru cel Mare, ca să nu le taie bărbile.
Multe am avut de vorbit cu doamna Elena, dar am zis să facem o pauză și să structurăm amitirile după următoarele criterii: să-și amintească despre prima zi, director la școala din Dubăsarii Vechi, bineînțeles, apoi despre prima promoție de elevi, despre a doua, și despre care dorește dumneaei...
Ea n-a refuzat, dar a spus, că se mai gândește. Și ar fi bine ca aceste amintiri să fie însoțite și de niște fotografii de epocă, pentru că de atunci, parcă a trecut o întreagă epocă. Scurtă, însă epocă, a specificat dumneaei.
Între timp eu merg mai departe la pas prin asest sat.
Merg la pas prin Dubăsarii Vechi
La pas, dar nu în ziua de azi, ci și în cea de ieri și chiar din anii, care au fost cândva...
Se cunoaște că anul 1930, ne-a rămas în analele istoriei și ca an al unui recensământ al populației. Rezulatele investigației pe teren confirmă că în acest sat de frontieră, la Nistru, erau 4.442 de locuitori, dintre care 4.304 – români, 87 – evrei, 19 – ruși, (era și firesc să fie și ei la frontieră), 9 polonezi, 4 nemți, 2 unguri și câte un bulgar și un turc.
Peste trei ani, în 1933, poate s-a mai adăogat vreo rusoaică, una care a trecut peste Nistru în plină iarnă, când fluviul a fost ferecat de o gheață groasă când au fost geruri cumplite de minus 20 și mai multe grade. Cine știe?
Scriitorul român Ghib Mihăiescu visa să scrie chiar un nou roman despre „Rusoaica”, care l-a impresionat, atunci, când el a aflat istorisiri captivante, dar și halucinante despre fugarii din Uniunea Sovietică, peste Nistru, în România, în satele de frontieră cum era și este satul Dubăsarii Vechi.
Eu, n-am avut cum să-mi pierd pași mei pe acolo, anume, în acei ani. Cunosc doar de la Arhiva de Stat a Republicii Moldova, că în luna noiembrie, în anul 1933, a fost scrisă o dare de seamă, o tipăritură la mașina de tapat. Scriitura în limba română are trei semnatari: S. Herlat, președinte al comisiei comunale, Nicolae Răileanu, notar la Dubăsarii Vechi și Boris Vartic, secretar al comisiei comunale. Dumnealor notau închiderea scriptelor la 31.03.1934(?).
La primărie, în funcția de primar era unul cu numele de Luchian Grecu. Poate că țăranii din Dubăsarii Vechi îi spuneau și Luca Grecu sau...
Pentru că, numele, prenume Luca provine din Lucanus, un congomen roman care indica originea locală a purtătorului numelui „din Lucania”. Cognomenele romane Lucanus, Lucianus, devenite nume independente și prenumele Lucius, Lucia au fost preluate de greci și adoptate fonetic, căpătând formele Lukas, Luchianos și Lukia. Din greacă au trecut la slavi și români, fiind atestate documentar din secolul al XV-lea cu formele: Luca, Lucaci Lucan, Luchian, Lucheria. Din secolul al XIX-lea au fost relaute din latină formele Lucian, Luciana, Lucia, Lucica. În concluzie, primar la Dubăsarii Vechi era un bărbat cu numele Luchian Gracu, care era român. Da poate, era și evreu ori rus sau polonez. Dar aceasta, acum mai puțin contează.
Tipăritura din acea perioadă redă o statistica financiară. Din ea este clar că satul se afla în componența județului Tighina, plasa Bulboaca. Ca și în anul 1930.
Darea de seamă, în fața oficialităților județene, varsă lumină asupra cheltuielilor primăriei care au fost orientate spre: remunerarea muncii personalului de la primărie (46.800), spre iluminarea încăperilor, în perioada de iarnă, înzestrarea lor cu mobilier (1500), pentru pază (32.400), pentru diferite plăți poștale, reparația primăriei și pentru bibliotecă. Suma este mică, doar de 800 de lei, însă era și ea indicată.
Analizând această banală dare de seamă, mai mult financiară, decât de activitate a primăriei de atunci, ne putem imagina (parțial) cu ce se ocupa primarul și primăria "per ansamblu" în acea perioadă interbelică. Observăm că viața patriarhală în sat pulsa normal și fiecare avea grijă de gospădăria sa: țăranul de a aduna produse agricole și a-și întreține animalele domestice: calul, vaca, porcii, iar primăria de a sta la straja edificiului și de a gestiona banii publici, fie că alocați, sau căpătați din impozite și alte surse, că pe atunci era în sat și un perceptor, el de obicei era și notar sau...
Dar cu ce se ocupau în acest sat oamenii de etnie evreiască sau rusă?
Primi, adică evreii, asigurau satul cu mărfuri de primă necesitate, comercializându-le, iar alți le consumau. În sat era și o crâșmă sau chiar nu doar una, ci mai multe, erau crâșmari și crâșmărițe, la fel cum astăzi sunt vânzători și vânzătoare de băuturi,(în baruri, zise și cafenele) în magazine cu produse alimentare și nu numai.
Peste trei ani, în 1936, deja la aceeași primărie se făcea economie la remunerarea personalului (de la 46.800 în 1933-34 s-a ajuns la 25.800 în 1936). În acest an (1936) se alocă mai mulți ani pentru lucrările de amenajare a drumului, pe scurt pentru transport și iluminare cu încălzire pe timp de iarnă. Se dau bani și pentru procurarea registrelor pentru starea civilă a populației (1500) și pentru întreținerea bisericii, pentru pădurea comunală (1000-8.900). Nu sunt neglijate localurile școlilor. În sat au funcționat două școli. Suma preconizată inițal era de 1.350, însă suma aprobată, probabil în urma unor dezbateri aprinse și argumentate, ajunge la 2.250. Se observă că serviciul pază încă mai „pap㔠mulți bani - în total – 56.400.
Se acordă atenție fântânilor. Pentru întreținera lor - (76.637 lei). Sunt achitate și unele deplasări ale notarului primăriei, și anume, ale unui Iulius Trohin.

Dosarul cu numărul 8785, fondul 339 scoate în evidență plebiscitul din anul 1941. În el numele lui Iulius Trohin nu figurează, în schimb, ne putem face impresie despre cei, care erau la Dubăsarii Vechi în anul 1941.

Ion Aftenie în vârstă de 49 de ani, pare-se a fost primar, Guma Mihail, de 51 de ani – preot. Alte nume: Antoci Timofei, 40 de ani, pe Boris Vartic, îl regăsim în anul 1941 în vârsta de 38 de ani, Poponeț Tecla – de 31 de ani era învățătoare...

Dar cine au fost: Ion Cojocaru, de 32 ani, Ion Burlea de 40 de ani, Mihai și Petru Ciorbă, Lidia Corbu de 70 de ani, Gheorghe Antoci de 60, Andrei Chetrușcă de aceeași vârstă, Alexandru Cacinschi, 78 ani, Gheoghe Grecu, Ion Cercel și încă mulți alții, aproape vreo mie de cetățeni cu dreptul de vot?
Iată încă o enigmă cu multe nume, care merită să fie cercetată și clarificată. Însă cine oare o va face? Că eu, pe bune, n-am de gând să mă ocup cu dezlegarea ei.
Eu merg mai departe la pas prin Dubăsarii Vechi, care mai are sute de alte enigme, inclusiv și cele legate mai mult sau mai puțin de numele astronomului basarabean de talie mondial㠖 Nicolae Donici.
Eu vreau...
Dar oare ei, (ele), dubăsărencele, dubăsărenii - vor?
Oare, chiar vor să afle, ceea ce, se mai poate afla. Aceasta o vom afla în curând, sau poate, abia la toamnă.








.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!