La finele anului 2011, la Ed. SemnE a apărut o carte. Ca o... Evanghelie. Titlul, „Evanghelia Tăcerii – Solilocvii”, 420 de pagini, autor Theodor Răpan, un exemplu de sublimarea artei cuvântului, singulară în peisajul literar românesc. Am fost plăcut surprins, o astfel de carte nu o întâlnești oriunde și oricând. Așa am făcut cunoștință cu autorul în seara zilei de 15 ianuarie 2012 la Ploiești, când mi-a spus să nu promit că voi scrie o cronică despre carte. A fost o plăcută surpriză acest dar sui-generis și iată-mă, acum, în postura de a încerca să „desfac” ițele acestei „Evanghelii” și mai ales a „tăcerii”. Acest „demers” al „tăcerii” „beneficiază” de două prefețe de mare finețe analitică, „Metafora tăcerii la Theodor Răpan, în căutarea sinelui”, semnată prof. dr. Nicoleta Milea și „Prolegomene la o , tăcerea este faza inițială și magică a cuvântului” semnat prof. dr. Tudor Opriș, și este realizat în „doi”, pe pagina din stânga, cu soț, opera grafică semnată Damian Petrescu, iar pe pagina din dreapta, fără soț, lirica „tăcerii”. Interesantă este declarația autorului, ca o mărturisire de credință și adevăr etic: „Statornic crezământului meu, o carte este o petrecere irepetabilă, pe care doar Dumnezeu știe dacă o va așeza sau nu în cuibul Splendorilor! Bucuria plăsmuirii ei se consumă în acel act unic și definitiv al Facerii, cu dureri și speranțe, așa cum prin efemera sa moarte, bobul de grâu clădește, an după an, eternitatea Pâinii. O nouă carte, pe care o dărui astăzi, conștient că lucrul cel mai important nu este volumul, în sine, ci sentimentele pe care le-ar putea trezi celor ce îl vor citi! Este credința pe care am așezat-o la temelia fiecărui poem din „Evanghelia tăcerii – Solilocvii”, cu speranța că viața, gândurile și visurile mele își vor câștiga astfel dreptul de a mai trăi o dată, și încă o dată, și încă o dată, cu fiecare filă întoarsă de privirile tale, Cititorule! Eu, muritorul Theodor Răpan, fiu al Deliormanului etern, descătușat de povara zăbalei greu suferitoare și recâștigându-mi sfânta Libertate, am simțit că, așezându-mi, ca o azimă, sufletul la temelia acestei noi alcătuiri, nu pot lăsa uitate ofrandele cuvenite celor care mi-au fost alături”: și urmează lista celor care au ajutat la „clădirea” volumului. Titlul cărții, Evanghelia Tăcerii, transferat din domeniul biblicului își păstrează și în această formă lirică (13 capitole cu câte 12 poeme fiecare) esența biblică ca un discurs de sinceritate al unui poet creștin într-o căutare de accedere către Dumnezeire, cu toate sentimentele lui analizează rostul lui acum, aici pe Terra și implicit, ceea ce va lăsa după el într-o magistrală Tăcere. Autorul uzează de alt mecanism și ne propune un alt tip de discurs liric. Totul este altceva decât știam despre poezie. Eul meu liric este circumspect la ceea ce se numește „tăcerea răpaniană” și intru treptat, cu fiecare întoarcere de pagină, ca într-o apă, când nu știi cât de rece și adâncă este. Autorul dă sensuri noi cuvintelor. Cuvinte simple devin în contextul liricii Tăcerii simboluri care trebuie descifrate. Fiecare cuvânt este bine „cântărit” și locul lui este bine „socotit”. Sunt momente ale discursului în care autorul capătă valențele unui demiurg. Învățăm alfabetul tăcerii. Urmează titlul metaforic, laitmotivul și discursul propriu-zis. „Azi, acum, aici...” Litera A într-o întreită ipostază, temporală, spațială. Urmează laitmotivul, „Am rămas un Poet singur de mine... Ecou nespuselor cuvinte./ Aer fără aripi de fluture./ Înserare de lemn a vorbirii./ Băutură depărtându-și strigătul./ Și gură./ Și-arsură./ La urma urmelor, prieteni, vă întreb:/ ochii lui Orfeu nu s-au arătat vederii?/ - Nu, ochii lui Orfeu aveau un vers în plus:/ de Tăcere!” și discursul. Ce face Poetul în această condiție? „Azi, acum aici, scot la iveală Alfabetul Tăcerii!(...)De-acum, și limba Poetului voi desface din toate oasele ei. Și mașinăriile simțirii, rând pe rând, vi le voi arăta. Veți vedea bolile sufletului meu. Am să vă las să pătrundeți în toate măruntaiele inimii mele, cea fără de minte și fără de crez. Vă voi face părtași neînchipuitelor sentimente. Vă veți cutremura și veți fi martori întru neodihna simțirii. La nașterea și renașterea silabelor veți asista.(...) O imensă grădină va fi Evanghelia Tăcerii. Și slovele – închisori ale gândului nerostit!(...) Azi, acum, aici îmi vindec de unul singur frica de moarte!” Este un demers sisific. Și urmează metafore pentru toate slovele alfabetului, „Ãst poet, nu-i poet, e un înger...”, „Â se uită la mine pieziș...”, „Binecuvânt alfabetul tăcerii!”, „Cerul inimii în două se desface...”, „Departele se-ndepărta de mine...”, „E îngerul îndurerat, vezi bine!”, „Fulguire e totul, oiștea nopții e ruptă”, „Gonește timpul, armăsar divin...”, „Hoinară umbră, cine a mințit?”, „Inima mea a uitat adevărul...”, „În pridvorul oglinzii tăcerea toarce lână...”, „Joia mare! Citească-se-n cărți sfinte!”, „Kabuki e întreaga noastră viață...”, „Litanie pentru alfabetul tăcerii...”, „Măcelul din privirea ta...”, „Nu, nu mă întorc la femeia din vis!”, „O, suflete, altarul căinței dărâmă!”, „Pământul doarme sub asfaltul clipei...”, „Quasimodo, dă-mi tăcerea mie...”, „Râd pentru altul...”, „Să vină Venus, pușca-i descărcată...”, „Și din aproape în aproape în aproape tac...” „Tună și fulgeră în inima Tăcerii...”, „Þiuie Tăcerea și mă doare...”, „Unde e scris numele meu nu știu...”, „Vai, cum luminează azi tăcerea toată!”, „Will, de vrei, cunună-mă-n Tăcere...”, „Xantipa, desferecă-mi Tăcerea...” „Yeats, mă paște în Tăcere dimineața...”, „Zăpezile îmi cer să te învăț Dragostea...”, toate ca într-un ritual inițiatic. Dacă în capitolul I, „Alfabetul Tăcerii, autorul declară, „Ãst poet, nu-i poet, e un înger, de aceea îl zboară albastrul în cer, de pe buze faguri îi curg, de mister, de mister, de mister...”, în capitolul II, „Ceremonialul Tăcerii”, se declară: „Sunt preotul Tăcerii, nu ecoul, o zi îți cer din viața mea, murire, dă-mi halebarda copilăriei să o ascund, doar soarele amână a mea rostire...”. Sunt dimensiuni ale liricii în care incantația, retorica, devin cheia discursului. Tăcerea se vrea o grădină, și mitul oglinzii reapare, într-o altă regie a fanteziei: „Ce greu îmi e să ar Tăcerea toată, roi de fluturi îmi e de acum inima, o, tu, oglindă însângerată a văzului nevisat, până unde loitrele simțirii mă-ngăduie?” Aici se petrece Ceremonialul Tăcerii într-o lirică cu esențe romantic-patriotice: „Patria mea e Tăcerea ascunsă din tine(...)Pe câmpurile de mătase ale Patriei mele cerul se înfloare de tihnă și zbor.(...)Amurgurile din Patria mea sunt pline de liniștea Pădurii Nebune!(...)Patria mea e plină de adâncul privirii tale, nicăieri n-am găsit gene mai frumoase și mai abrupte decât în cumpăna apelor de câmpie, nicăieri nu m-am simțit mai în siguranță decât în prăpastia șoldurilor tale, Lumino...Trebuie să cunoașteți această patrie sorocită de Dumnezeu cu atâtea daruri necercetate!” Într-o armonie nebună de metafore, după un ritual cunoscut numai de autor, această grădină a tăcerii te „îmbălsămează” de esențe. „În noapte se ascunde Tăcerea...”, „Pat de umbre verzi îmi e Tăcerea”, „În Tăceri rămuroase norii dorm pe ascuns...”, „Cum să te uit, Tăcere...”, „Numele tău Tăcerea îl cunună...”, „Casa mea Tăcerea împresoară...”(„complice, noaptea ține de șase, muribund fericit iau coasa în spinare, Dealul Florilor sângele-și varsă...”), „Logodna cu Tăcerea este crimă...”, „Cerșetor de Tăcere, Cuvântul vorbește...”, „Tu ești Tăcerea din gândul lui Dumnezeu...”(„Tu ești Tăcerea din gândul lui Dumnezeu, poate chiar lacrima Sa, dacă roua te-ar striga pe nume, te-ai bucura, te-ai bucura?”).Urmăm pașii cuvântului și intrăm în capitolul III, „Simfonia Tăcerii”, într-un tărâm al fanteziei, în care titlurile „trădează” Tăcerea: „În vinul Hebei doar Tăcerea cântă...”(„zeii în Olimp stau la ospețe, lumina din pocale ambră este, sub cedrii de-ntuneric pasc bacante, în cor cu toate vor mă răsfețe...(...)Un banjo trist aud dinspre pădure, saibrul cade de pe-a mea cocioabă, baobabii din Câmpia Eternă sufletul pachidermelor hamuri dezleagă... Sub nimb de lacrimi berze șușotesc, șacali portocalii din tubă sună, antilopele din Dobrotești, pasărea Flamingo o cunună... Doar coiotul șerpii îi răsfață, cafrii emigrează-n Deliorman, umbra nemuririi mână boii cu biciușca mea de cal troian...”), „Cel ce pășește singur în Tăcere...”, „Supremul verb Tăcerea îl sugrumă...”(„peregrin clandestin, asta sunt! Merg, merg numai în față, pe drumul ce duce direct în Cuvânt!”, „Cu fața-ntoarsă spre Tăcere...”, „Să fii, să fii, Tăcere, cu sufletul și trupul...”, „Mărul Tăcerii doar Eva îl știe...”, „Noi, în Tăcere, ne vom primi pedeapsa!”, „Pământul din tăcere s-a născut!”, „Alibi întru tăcerea ploii”, „Femeie, Tăcerea urlă-n mine...”. Capitolul IV, „În inima Tăcerii”, ne confruntăm cu stările Tăcerii: frica, disperarea, tristețea, emoția cunoașterii primordiale retrospectiv copleșitor: „Totul încape aici, în Tăcere!” („:ulița doldora de fulgi și imperii bizantine, noroiul pașilor desculți prin otava copilăriei, șarpele primei iubiri, livezile încărcate de roadele inimii, vacile satului în mersul lor tărăgănat și abulic(...)vai, Maică preacurată, cum de m-ai părăsit la cap de pod, întru gloria secundei clarvăzătoare?”), „Patria mea e tăcută și blândă...”(„patria mea are numai trecut, pacea mormintelor se clatină-n mine, oriunde pun mâna, nu-i os de-mprumut...”). Capitolul V, „Prin labirintul Tăcerii” îi dă posibilitatea potențialului cititor, într-o lume fictivă, să cunoască „Bruscul portret al Tăcerii...”(„e imposibil de făcut! Departe de aluviunile inimii, sunete neauzite mor de sete pe prund...”), „Tăcerea, ca o femeie mută...”(„stă la pândă!”), „Dragostea mea, Tăcerea din cuvinte...”, „Rugăciune în Tăcerea inimii...”, „Parfumul Tăcerii ascuns e în mine...”, Capitolul VI, „Imnele Tăcerii”, oferă, celui care întră în acest metafizic al Tăcerii, variante ale Tăcerii, în care cuvintele, noțiuni gramaticale, metaforizate capătă noi sensuri: „O, Tăcere albastră cu nume de mare...”(„Această Câmpie mă recunoaște/doar după pielea foșnitoare din Alfabetul Tăcerii!/ Năpârlesc predicatele!/ Mi se îndepărtează hiacintul privirii/ Și tac!”), „Când în Tăcere cade drept Cuvântul...”(„lumea moromeților moare de vie, atunci, pe sub casele satului se furișează un șarpe, femeia din minte îi este soție...”), „Sufletul meu e Tăcere de râu...”, „Miriapodic Tăcerea suspină...” și declară,(pentru a câta oară)într-o metamorfoză a Eu-lui liric, da o căutare de sine: „Urubu în Tăcere sunt...”(„antic descrescător al purității vie, cu gândurile fulgerate-n stele, la margini de-nțeles și erezie...”. Capitolul VII, „Tăceri la vedere” oferă sugestia metaforică a cuvântului: „Tăcerea sigilează gura morții...”(„dincolo de poartă am rămas rourat, nu mai privesc demult grădina în floare, sorii iubirii mi-au scăpătat...Nu pleacă nimeni, nici nu vine nimeni, val de-ntomnare...”), „Sunt cel pe care Tăcerea îl vrea...”(„Poetul știe pe de rost alfabetul luminii!/ Poetul e o coțofană cu colți de diamant,/ durerea lui e la vedere!/ El surpă la prima mișcare prora Tăcerii!/ Poetul nu stă niciodată,/ el macină-ntruna la crama dintre vii!/ Poetul știe neștiutul pe dinafară!/ Poetul nu-i mut și surd!/ Nu înțelegeți?/ Cu el tot timpul se întâmplă ceva!/ De ce-i vreți pielea Poetului?”. În capitolul VIII, „Tăceri amânate”, țesătura lirică ne prezintă caracteristica Tăcerilor din titlu, „declinată” în semnificații în toate cele 12 poeme: „Amână-mă-n Tăcere, tinerețea respiră...”(„dând prezență-n vers mă apropii de tine, se prefiră lingușitoarea blondă murire, evadez din prezent pe-o banchiză de stea”, „Nu amâna Tăcerea până mâine...”(„testamentul iubirii e-nrourat, mâinile mele respiră Poezie, geneza întrupării se năruie-n păcat...”), „Sângele își amână Tăcerea mereu...”(„Eu sunt ecoul nespuselor cuvinte,/ o pasăre pe somnul ce mă doare,/ îmbălsămat cu tropot în veșminte/ridic lumina smulsă din ninsoare...”). Capitolul IX, „Tăceri în doi” simbolistica răpaniană continuă susținând unitatea lirică a demersului din titlu într-o manieră de refacere a binomul biblic, el și ea, dar obsesivă căutarea sinelui, în toate formele obsesiei: „Într-un flux despletit Tăcerea mă prinde…”(„Poetul nu zace niciodată,/el macină-ntruna la crama dintre vii,/el e un mesteacăn în floare…”), „Respir! Tăcerea-n piept mă doare…”(„…sărută-mă, femeie, așa, ca altădată!/Din vis voi evada, voi scrie-ntreg cuvântul”), „Bat clopote-n amiaz, Tăcerea tace…”, „Tăceri în doi, Tăceri fără simbrie…”.Capitolul X, „Tăceri din turnul lui Nimrod”, cel căruia i s-ar atribui Turnul Babel, regele Senaarului, fiul lui Cuș, nepot lui Ham și strănepot lui Noe, gândul mă poartă la altă legendă, cea a meșterului Manole, echivalentă cu asumarea sacrificiului: „Aer! Tăcerea vrea să moară!”(„Sunt într-o gară a vieții,/fără acte și certificat de bună purtare”), „Tăcerea tace, strigătul suspină…”, „Nimrod, Tăcerea clatină hazardul…”. Capitolul XI, „Tăcerea din cuvinte” Între Cuvânt și Logos este doar imaginație și vis și mai ales lacrima din cuvânt: „Ca să rămân Tăcere-ntre Tăceri…”(„Nu am murit de tot prieteni!/Fiți liniștiți:/am ochii sufletului sprijiniți pe oiștea inimii voastre!Așa e:/”Lângă trupul meu mort, opera mea vie!)”, „În inimă Tăcerea te visează…”, „Oh, înserare, Tăcerea-mi bate-n poartă…”, „Tăcerea din cuvinte sfârșitul prevestește…” Capitolul XII, „Tăcerile lui Dumnezeu”, ca să ajungi trebuie să devii și totul într-o mărturisire de 12 poeme: „Doamne, Tăcerea scrie-n mine patimi…”, „Dumnezeu mă scrie, poezia mă tace…”(„Să lovesc cu dalta minții în copacul de-ntuneric/frică mi-i de geana Clipei și de zbor neîncercat”), „Doamne, ce lungă e Tăcerea lângă tine…”, „Postfață la Tăcere…”. Capitolul XIII, „Spargerea Tăcerii”, finalul ca o despărțire, emoții, gânduri într-o expresie artistică ce ating sublimul: „Tot ce am dăruiesc Tăcerii…”, „Nu vreau să știu Tăcerea cum suspină…”, „Sufletul absent al Tăcerii mă doare…”, „Ante finis cu Tăcerea-n genunchi…”(„Voi lăsa-n această carte/tot sufletul meu./Carte care a privit/peisajele cu mine/și a trăit ore sfinte…Această carte cu poeme nu-i decât: „o toamnă defunctă,/versurile sunt ca frunza/pe țărână-mprăștiată./Iar cel ce o citește/e doar curgerea de vânt,/ce le adâncește-n suflet –/distanțe de necuprins…”, „Final în Tăcere”(„Neînvățând să tac, imn întru gloria Tăcerii, azi,acum, aici, înalț! Cu un crin în mână, întru deșertăciunea „Clipei cea repede”, tot cerul inimii mele! Amin!
Trebuie subliniat cele două tipuri de relații: relația autor – cuvânt și relația formă – conținut, ambele într-un tot rotund, ca un vis, sub binecuvântarea divină a frumosului artistic. Această „Evanghelie a Tăcerii” este ideea unui spirit profund liric, sub o altă geneză și o altă stea din „mirabila” sămânță a Big Bangului. După acest periplu liric, pot să mărturisesc: „Murisem./Între da și nu,/fără lacrimă,/spre odihnă crucii,/spre nesomn tăcerii.
- . -