poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1553 .



Speranța
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai andrei ]

2012-04-09  |     | 




Mă simțeam despărțit de tot și de toate. Eram eu neguțătorul vieții mele, dar nu știam pe ce aș mai putea pune preț. Totul era un pustiu fără rost ce stătea la baza muntelui care promitea. Ce m-aș fi făcut fără grămada de pietre ce stătea acolo râzând de mine. Eu picatul la filozoficalele vieții de acum visam la piscul acela.
Domestic… am început prin a lua prima piatră în mână și cu pipăieli neștiute de mine până atunci am început a simții… muntele mă domina clar, clar îmi dădea impulsul pentru a pune pasul următor. Nu, nu era chiar atât de ușor! Nu… după o cădere lacomă, aș putea spune către nicăieri să mă lupt cu ditamai grămada de… atunci am pus limba pe mostra din mâna mea. Stupoare, nu promitea mare lucru, dar răceala pietrei îmi spunea ceva, nu era un lucru cu care trebuie glumit. M-m uitat în spate și mi-am dat seama că nu este decât o cale și aceea trebuie urmată, pentru că nu există altă formă ce ar trebui cercetată și mai ales apostrofată. Da, ce mai apostrofare, mai că nu-mi venea să plâng, nu alta, să mă apuc eu… a… lupta aceasta cu corpul și așa atât de fragil pe care mi l-a mai lăsat natura… să urc ditamai muntele!
M-am întors cu fața către pustiul din spatele meu și mi-am dat seama că nu este nici o cale, alta pe care aș putea să apuc. O clipă mi-a trecut prin minte că totul nu ar putea fi decât o fata morgana și am întors spatele pustiului cu ochi închiși neputând să-i deschid de frică. Dacă tot ce am avut nu a fost decât o iluzie și aceea a dispărut în neant eram cu totul pierdut. Invitam ca un năuc ochi să se deschidă, dar degeaba… nu eram pregătit pentru o dezamăgire, una care m-ar fi dus la pieire. Și până la urmă cât i-ar trebui corpului omenesc și așa destul de fragil, dacă nu o mică pierdere în fața atâtora enorme.
Am deschis ochi încet, ei s-au lovit de peretele acela enorm din fața mea, atunci am simțit în mâna mea viață, bucățica aceea de piatră parcă vroia să-mi spună ceva, aproape certându-mă că am uitat de mica dovadă pe care o țineam în mână. Nu mai trebuia să fac decât un singur lucru, primul pas.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!