poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5695 .



Între Orfeu și Euridice
eseu [ ]
Poezia Anei Blandiana Colecția: Starea Poeziei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2012-03-19  |     | 



ÎN UNUL DINTRE „fragmentele despre poezie” incluse la finele antologiei „La cules de îngeri” (2003), Ana Blandiana (n. 25 martie 1942) încearcă să-și definească propria creație, comparând cunoscuta „Pietà” a lui Michelangelo din Catedrala San Pietro, dusă la perfecțiune prin truda șlefuirii, cu cea din Domul din Florența, considerată de mai toată lumea neterminată. Poetei i se pare că ar distinge aici o expresie a frământării creatoare a artistului, oscilând între a spune totul și a sugera: „ Nu cumva mâna artistului a fost oprită să continue nu numai de moarte, ci și de bănuiala că nu totul trebuie spus, că trebuie lăsate zone sugestiei, umbrei, îndoielii, gândului rostit pe jumătate pentru a fi întregit de ceilalți în milioane de feluri, într-o taină mereu curgătoare, nelimitată, ca un izvor?” Și de aici, la propria sa creație, într-un efort de definire și de asumare: „Acea Pietà din Domul Florenței înțelege de ce poezia în forme fixe mă respinge, de ce poezia ermetizantă sau liberă de sens nu mă atrage; ea știe, cu sau fără gândul lui Michelangelo, că arta adevărată este, pentru mine, numai linie de unire, raport suspendat, întotdeauna altul, întotdeauna riscant, între perfecțiune și sugestie.”
Într-un fel, poeta pune degetul pe rană, căci poezia sa a oscilat, de la bun început, între elaborare și spontaneitate, între inspirație și căutarea subiectului, între ingenuitate și metodă, între reflexivitate și simțire, iluzie și luciditate. Și, iată, „între perfecțiune și sugestie”. Pe de altă parte, însăși această meditație eseistică, de găsit și în numeroase poeme din toate volumele sale de până astăzi, pline de arte poetice, indică o anume preeminență a unei cerebralități care încearcă să controleze, să dirijeze, să direcționeze sensul și, în aceeași măsură, expresia. Și, mai mult decât atât, să provoace, pe aceeași cale (ceea ce este, la urma urmei, paradoxal) sugestia. Poemele sale (chiar și cele erotice, din volumul „Octombrie, noiembrie, decembrie”) au fost întotdeauna construite atent, elaborate, urmărind semnificația clară: „Fericită, mi se spune că trebuie să fiu,/ Pentru c-am ales moartea ca să pot învia./ Ce-aș putea să-mi doresc mai mult, mă întreabă,/ Dar nimeni nu așteaptă răspunsul./ Ferice de tine, îmi spun toți,/ (Și eu repet: Ferice de mine)./ Nu poți învia fără să mori,/ Îmi mai spun/ Cei care n-au înviat niciodată/ Pentru că n-au murit.” („Fericită mi se spune”, în vol. Soarele de apoi”, 2000). Poezia aceasta ar putea fi considerată una „de concepție”, în înțelesul pe care Pompiliu Constantinescu îl viza în legătură cu poezia lui Blaga.

După ce primul volum, „Persoana întâia plural”, apărut în 1964, când literatura noastră abia îi recâștiga pe Blaga și Ion Barbu, aduce în aerul uscat al poeziei vremii un miros proaspăt de iarbă înrourată, amintind de Maria Banuș din „Țara fetelor”, dar într-un stadiu mai pur al vârstei, de o naturalețe naivă și plină de farmec („Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/ Înnebunitele ploi și ploile calme,/ Ploile feciorelnice și ploile dezlănțuite femei,/ Ploile proaspete și plictisitoarele ploi fără sfârșit,/ Iubesc poile, iubesc cu patimă ploile,/ Îmi place să mă tăvălesc în iarba lor albă, înaltă,/ Îmi place să le rup firele și să umblu cu ele în dinți,/ Să amețească privindu-mă astfel bărbații...”), cu „Călcâiul vulnerabil „(1966) simțirea începe în chip tot mai vizibil să fie dublată de reflexivitate, conducând nu atât către o metafizică a existenței, cât către o metafizică a poeziei și a condiției creatorului: „Locuită de-un cântec/ Părăsită de-un cântec/ Poate chiar văduva unui cântec/ Necunoscut și iubit/ Nu merit frunzele voastre de laur/ decât pentru umilința/ De-ai fi rămas credincioasă/ La nesfârșit”. Dar, mai ales în primele volume, detectăm adesea un aer prea demonstrativ, ba chiar chiar un soi de strategie a producerii inefabilului sau ingenuității, cu rezultate, uneori, îndoielnice. Așa, un poem („Elegie de dimineață”) se construiește pe ideea de a ninge („o, dacă/ ați pricepe ce greu e să ningi”), ceea ce reprezintă o alegorie cam facilă, dacă nu și un pic hilară. Exemplele se pot înmulți, iar operația a și fost făcută cândva, cu rea-credință, de către Eugen Barbu, al cărui text din „O istorie polemică și antologică a literaturii române...” este reținut fragmentar la sfârșitul antologiei „Ora de nisip”, din 1983, de către poetă, cu o ingenuitate perfidă, tipic feminină.
Ceea ce nu i se poate trece cu vederea este rafinamentul, dar și delicatețea spunerii și a simțirii, tot mai pregnante cu trecerea timpului. Pe un ton reținut, întrerupt tot mai rar de exclamații și patetisme, poeta își pune întrebări tulburate asupra condiției sale duble, de artist și de femeie: „Ce vreau să spun?/ Ce merită să spun?/ Ce e destul de dureros să țip?/ Ce fel de turnuri să îmbun/ Să nască pe acest nisip?// Ce spune cântecul care-mblânzește/ Și fiarele? Pot fi Orfeu,/ Dar ce sa-ngân în fața lumii?/ Suntși Euridice eu!” Ca odinioară Philippide, Blandiana nădăjduiește să treacă prin poezie „puntea humii”, dar e mai plină de îndoială, adăugând, totodată, o subtilă nuanță mitului orfic: „Cântând încerc să ies din moarte/ Și moartea totuși nu se curmă/ Nu cred destul să nu-ntorc ochii/ Ca să mă văd venind din urmă”.
Atitudinea reflexivă, melancolia calmă și o anume monotonie sugestivă, studiată, se păstrează și în „A treia taină”(1976), unde domină întrebările și înfiorările existențiale, fără a lipsi cele despre creație. Poemele sunt feminine prin gingășie, suavitate și sentimentalismul reținut. Deși, uneori, aceste trăsături par induse. De altfel, discreția, modestia, sfiala sunt măști pe care le poartă cu abilitate poeta, încercând, dar nereușind totdeauna, sa-și ascundă orgoliul, ca pe un prinț îmbrăcat în straie sărace: „Nu pot împiedica ziua să aibă să aibă douăzeci și patru de ore,/ Pot doar spune:/ Iartă-mă pentru durata zilei;/ Nu pot împiedica zborul fluturilor din viermi/ Pot doar să te rog să mă ierți pentru viermi, pentru fluturi” („Umilință”). Multe texte sunt de un rafinament îndelung căutat, dar din fericire și găsit. Ana Blandiana scrie cu o pensulă fină, conturând, aidoma clasicizantului Blaga din ultimele poezii, imaginea unei „ore luminoase”, amestec de lumină și înserare, și resimțind cu o stăpânire de sine de un dramatism abia schițat efectele curgerii timpului, ca în acest „Cântec” (devenit foarte cunoscut și prin vocea aparte a unei renumite cântărețe de muzică pop a acelor ani): „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,/ Uite, ochii mei ți-i dau/ Ieri spre seară-n vântul galben/ Arborii-n genunchi plângeau.// Lasă-mi, toamnă, cerul lin./ Fulgeră-mi pe frunte mie./ Astă-noapte zarea-n iarbă/ Încerca să se sfâșie.// Lasă, toamnă-n aer păsări,/ Pașii mei alungă-mi-i./ Dimineața bolta scurse/ Urlete de ciocârlii.// Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi/ Fructele și lasă/ Urșii neadormiți, berzele neduse,/ Ora luminoasă// Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai/ Plânge-n soare fum./ Înserează-mă pe mine,/ Mă-nserez oricum.”

„OCTOMBRIE , noiembrie, decembrie” (1972) aduce, în sfârșit, mult așteptata poezie de dragoste a unei autoare pe care un critic o declara „frumoasă ca o dezamăgire”. Dar o frumusețe și o feminitate învăluitoare, prelungită chiar în vocea ușor tremolată, care sunt dublate (oarecum paradoxal de cerebralitate, adică tocmai trăsătura ce n-ar prea recomanda poezia erotică. De altminteri, până și în cunoscutul, aproape emblematicul „Descântec de ploaie” din primul volum, tipărit la vârsta de douăzeci și doi de ani, senzualitatea pare ușor căutată, ca și ingenuitatea. De sub aburul lor subțire întrevedem strategia obținerii efectelor. Prin urmare, în erotica Anei Blandiana aerul de ceremonial se păstrează, ea e mai curând o vestală îndrăgostită decât o femeie. Cântă iubirea problematizând și imaginează ipostaze și sensuri ale acesteia. Cuplul se pierde într-un peisaj simbolic, semnificativ, unde fiecare element are un rost și joacă un rol. Iubirea se spiritualizează, iar poeta găsește la tot pasul prilejul să filozofeze discret, ceea ce dă, în fond, o notă aparte eroticii sale. Spațiul erosului este un paradis ușor degradat ori, mai bine, amenințat de degradare. Ca la Ion Barbu („Și somn e carnea, se dezumflă/ Dar vântși umbră iar o umflă”), ori ca la Arghezi, cel din „Transfigurare” (”Puteam să știu că-n zeama ei suavă/ Albastră alburie era otravă?/ M-am îmbătat, am murit?/ Llăsați-mă să dorm...M-am copilărit.// Cine mai bate, nu sunt acasă/ Cine întreabă,lasă.../ Cui mai pot să-i ies în drum/ Cu sufletul meu de acum?”), spiritualul suferă agresiunea carnalului. Asistăm la o molcomă gâlceavă a sufletului cu trupul, într-o somnolență vinovată,oscilând între dorință și respingere, între luciditate și abandon: „Miros de trup abandonat de suflet/ Sub soarele nerușinat,/ Miros de trup pe care/ Carnea crește,/ În care sângele bolborosește/ Și, într-un fel de harnică furtună,/ Celulă cu celulă se-mpreună.../ Nu te-apropia, nu mă atinge,/ Amar mi-e trupul și otrăvitor,/ Cu soarele prelins la subsuori,/ Cu fluturi beți de mine, răscoliți/ Din larve sfărâmate de dorinți/ Pe care nu pot să le-ncapă. Fugi!/ De brațele profanatoarei cruci/ În care, fericită, mă urăsc./ Nu-mi respira miasma-mbătătoare,/ Când sufletul mă părăsește-n soare/ Ca să te prind și să te răstignesc.” („Trup amar”). Se observă cum un poem erotic sfârșește nu printr-o culminație a sentimentului, ci prin insinuarea, intermediată de aluzia mitică, a unei idei. Și până la urmă, iubirea nu e decât o altă față a poeziei, o stare de grație care poate sau ar trebui să poată schimba ordinea universului: „Simt că te-apropii întotdeauna/ După zăpăceala mestecenilor/ Care-ncep să se-agite/ Și să foșnească-n neștire,/ După felul nesigur/ În care lunecă luna./ Tu ești atât de înalt și subțire/ Și ți-e atât defrig” („După felul în care alunecă luna”). Somnolența, moartea, dragostea se-ngână blând, iar una dintre cele mai frumoase poezii se realizează într-un regim de litanie senină, șoptită cu înfiorare calmă: „Mor gâze-n aer/ Surâzând,/ Cad lin, fără durere secerate,/ Ne cad pe umeri și în păr,/ Lumina/ Le înfășoară în giulgiu,/ Frățește, pe toate./ Și face semn albinelor să intre-n stup,/ Și urșilor s-adoarmă,/ Și frunzelor să cadă./ Lumină luminând spre moarte,/ Lumină sfântă, înlăcrimată,/ Blândețe nencăpută în cuvânt,/ Lumină moale, lumină bună,/ Descoperind în veșnicie clar/ Asemeni clarului de lună,/ Poiană-n somn cu gust de fân/ Din rupte-aripi de flutur,/ Uscate foi de carte,/ Tăcere, dinainte de naștere/ Curgând,/ Tăcere luminată,/ Clar de moarte.” („Clar de moarte”).

Cu „Poezii” (1974), devine dominant un motiv al somnului ori somniei, care ne duce direct la Blaga, surprinzător parafrazat: „Mamă, întâiul meu mormânt,/ beznă fierbinte...”. Dar la Blandiana somnul nu este acel secret mediu magic de comunicare cu trecutul, ci un fel de boală dulce a lumii și a ființei, sugestiv armonizată cu imaginea unui paradis somnolent și suav degradat: „Mi-e somn așa cum li-e somn/ Fructelor toamna,/ Mi-e somn și mi-e bine/ Sunt bună, sunt caldă,/ Îmi zumzăie albine/ În gând,/ Capul mi se va prăvăli pe umăr/ În curând,/ Așa cum orice fruct/ Ajunge o dată să cadă/ Și începe să putrezească/ Pe partea dinspre pământ./ Adorm/ Și capul îmi putrezește/ De visuri,/ Alcooluri dulci/ Se distilează blând,/ La rândul lui un înger-vierme adoarme/ Și-ncepe să viseze/ Putrezind.” („Mi-e somn”). Astfel, în „Somnul din somn” (1977), discursul devine un fel de murmur sugestiv, hipnotic și thanatic. Numind obiectele lumii, cuvintele par a le mângâia cu melancolică duioșie: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite/ Ascunse jumătate în pământ/ Ca să se poată bucura și morții/ De carnea voastră rotunjită blând,/ Poate un mort stă ca și mine-acum,/ Ascultă veșniciile cum cură,/ Își amintește vechi vieți pe rând/ Și contemplându-vă murmură:/ Dealuri, dulci sfere-mpădurite/ Ascunse jumătate în văzduh/ Ca să se poată bucura și viii/ De nesfârșit de blândul vostru duh...” Atrage atenția în asemenea texte distribuția îndelung studiata, savantă a rimelor, care-și răsppund din departare, ca niște ecouri. Totul contonuă să graviteze în jurul ppoeziei, într-un ceremonial aproape magic: „Ca și cum luna ar avea ceva de spus/ În dragostea-ură care mă leagă de nea/ Pornise să scrie pe omăt strălucitoare/ Litere pe care/ Tot ea le ștergea./ O amenințare poate/ Sau poate un sfat,/ Ceva important mi se transmitea,/ Cuvintele străluceau și țipau/ Pe câmpul pustiu/ Ca păunii –/ Trebuia să răspund,/ Întunericul își ținea respirația,/ Palidă, zăpada aștepta,/ Cu toții credeau/ Că eu știu/ Limba moartă a lunii...” (Ca și cum luna”).
Regîsim imaginea amplificată a invadării spiritului de către materie, a lichefierii gândului, a descompuneriii aproape bacoviene: „Oraș oriental de câmpie/ Cu seva prelinsă ppe străzi/ Cu soarele fără rușine/ Sorbindu-și sordidele prăzi// Oraș lichefiat, râu fierbinte/ Și crâncene-arome urcând/ Sppre cerul cu fructe în care/ Se strică și ultimul gand”.
Între imaginea purității celeste din primul volum, ușor ușor tezist și în spiritul exigențelor vremii exprimată („Curcubeul trezirii coclite/ Peticit cu vapori de cafea/ Nu l-a purtat compresă pe frunte/ Tinerețea curată a mea// Nu mi-am făcut anii limpezi să sune/ Zvârlindu-i ciudat prin păcat/ Nu mi-e rușine de nimeni/ N-am nimic de uitat”) și sufletul coptropoit de trup sau imbibat de somn și mresme grele, între imaculata perfecțiune a tăcerii și teama maculării prin cuvânt, iată zonele de tensiune ale acestei poezii însetată de idealitate. În ansamblu, poeziile din această etapă conturează un vag peisaj rustic, de fapt o proiecție subiectivă. Cu o caligrafie fină este configurată o imagine spiritualizată a satului, amintind de cea blagiană, de care se detașeaază, totuși, prin dematerializarea ajunsă la limită: „Mai mult miros/ Decât imagine sau sunet,/ Miros de fum în seară, mai ales,/ Când se întorc cirezile-ațipite/ De prea mult lapte înflorit în șes;/ Miros de lapte care face spumă/ Erotic muls din uger, ca și cum/ Se-mpreunează-n carnea lui albastră/ Sufletul verde-al ierbii/ Sălbatece cu suflul/ Blând și înduioșat de fum;/ Miros de paie ude/ Și de grămezi de boabe,/ Miros de piramide de grâu urcat spre cer,/ Pe când văzduhul serii în sine se resoarbe/ Și norii se destramă-n/ Povești subțiri și pier;/ Miros de tine însuți,/ De păr ținut în soare,/ De piele visând ierburi,/ De somn și de cuvânt –/ O, sat, clădit în aer/ Din veșnică părere,/ Iubit cu răsuflarea/ Și clătinat de vânt!” („Sat”). Câte-un cuvânt dintr-un registru nepotrivit, prezent în vreo sintagmă precum „lapte...erotic muls din uger”, indică, totuși, preeminența elaborării în fața creației.
„Ochiul de greiere” (1981) reunește toate motivele și obsesiile volumelor anterioare, într-o savantă întrepătrundere. O oboseală dulce, a declinului vârstei, o ușoară îndoială față de primatul lucidității și spiritului, dorința de a-și transfigura propria condiție și de a pătrunde, blagian, în circuitul miracolelor lumii se face simțită. Tehnica însăși e blagiană, uzând de plasticizarea ideilor prin analogii și comparații: „Am obosit să mă nasc din idee,/ Am obosit să nu mor –/ Mi-am ales o frunză,/ Iată din ea mă voi naște,/ După chipul și asemănarea ei, ușor/ Seva răcoroasă o să mă pătrunză/ Și nervurile îmi vor fi fragede moaște;/ De la ea o să învăț să tremur, să cresc,/ Și de durere să mă fac strălucitoare;/ Apoi să mă desprind de pe ram/ Ca un cuvânt de pe buze./ În felul acela copilăresc/ În care/ Se moare/ La frunze.” („Am obosit”). Trăind sub presiunea creată de obsesia condiției poetului și a poeziei, preferând cel mai adesea spontaneității construcția și sentimentului ideea, ultimele poeme ale momentului sunt, totuși, mult umanizate și încărcate de simțire. Un aer de blândă comuniune cu natura și o senină, deși tragică, împăcare se instaurează dincolo de neliniște și înfiorare: „Cu blana lor de păduri/ Mișcată de-un tremur nervos/ Colinele încă așteaptă/ Un semn de sus sau de jos;/ Cu ochii lor caști/ Mirați de o presimțire/ Căprioarele tot mai pândesc/ Semnalul subțire;/ Și orbi lilieci,/ Și păsări în zbor,/ Stau gata la semnul/ Hotărâtor./ Răbdare, păduri,/ Păsări oarbe, răbdare,/ Mai rămâneți la pândă,/ Caste căprioare./ Nu pot să plec,/ N-am înțeles/ Rostul întreg/ Al acestui eres/ Sortit să-l încheie un semn/ Făcut fără voie de mine:/ Mai dați-mi o vară, păduri,/ Fiți blânde, coline.” („Semnul”).

PENTRU cine a văzut-o și a ascultat-o măcar o dată pe Ana Blandiana, mai ales în urmă cu ani, pe vremea când rostea senzual-reflexiv descântecul ei de ploaie, ca și pentru cei care au sesizat sentimentul de înserare în lume și în ființă care-i străbătea poemele calme sau torpoarea senzuală din poemele erotice, ba chiar și pentru cei care-i cunoșteau eseurile în care poezia din versuri se refugia, parcă spre a se simți mai în largul ei, grupajul de patru texte publicat în revista studențeasc㠄Amfiteatru” (decembrie 1984), cu complicitatea redacției (care va suporta consecințele), a putut să surprindă. Dar efectul a fost cu atât mai puternic. Erau poezii transparent-aluzive la adresa regimului totalitar, care îndemnau, într-o manieră învăluită, la revoltă. Dintre aceste texte, transmise atunci în copii manuscrise de la om la om, de la prieten la prieten (tirajul revistei fiind retras de la vânzare), cea intitulată, cu un cuvânt aflat tot timpul pe buzele Marelui Cârmaci („Totul”) a fost intens comentată în mass media occidentală, interpretându-se fiecare vers, care trimitea la nefericiri și necazuri cotidiene ale românilor sau denunța minciuna regimului totalitar: „Frunze, cuvinte, lacrimi,/ cutii de chibrituri, pisici,/ tramvaie câteodată, cozi la făină,/ gărgărițe, sticle goale, discursuri,/ imagini lungite de televizor,/ gândaci de Colorado, benzină,/ stegulețe, portrete cunoscute,/ Cupa Campionilor Europeni,/ mașini cu butelii, mere refuzate la export,/ ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,/ întâmpinări la aeroport, cico, batoane,/ Salam București, iaurt dietetic,/ țigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,/ zvonuri, serialul de sâmbătă seara,/ cafea cu înlocuitori,/ lupta popoarelor pentru pace, coruri,/ producția la hectar, Gerovital, aniversări,/ compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,/ vin de regiune superior, adidași,/ bancuri, băieții de pe Calea Victoriei,/ pește oceanic, Cântarea României,/ totul”. A urmat o interdicție de publicare și de pomenire a numelui, destul de repede retrasă. După aceea, volumul de versuri „Stea de prad㔠(1985), eseurile din volumul „Autoportret cu palimpsest”(1986), însemnările de călătorie din „Orașe de silabe” (1987) și, în sfârșit, „Întâmplări de pe strada mea” (Ed. Ion Creangă, 1988), volumul pentru copii, cu mai vechiul personaj al poetei (din „Întâmplări din gradina mea”, 1980), motanul Arpagic, volum din care, spunea ea într-un interviu din 1990, „adulții au înțeles mai mult decât le era îngăduit”. Decât le era îngăduit de regim, voia să spună, probabil, autoarea, pentru că, altminteri, înțelegerea era ajutată și de ilustrațiile Doinei Botez, care trimiteau la manifestările festivist-adulatoare cunoscute. Și din nou, după o perioadă de interdicție nu prea lungă, o antologie, prefațată de Eugen Simion, în colecția „Biblioteca pentru toți” a Editurii Minerva (1989), despre care, însă, n-a fost voie să se scrie. Iar după aceea, volumele de versuri „Arhitectura valurilor” (1990) și „Soarele de apoi” (2000), în care evoluția e lentă, iar poeta păstrează, indiferent de tematică, tonul ei dintotdeauna, adică...blandianizează. Și unde aflăm mai multe poeme remarcabile sau măcar semnificative. Dintre acestea, iată aici unul, din volumul „Stea de pradă”, potrivit momentului, amintind prin titlu pe cel al modelului evident al poetei, Lucian Blaga: „Durerea aceea,/ Bătrână de mult,/ Începută la 5 dimineața,/ Ale cărei răcnete neomenești/ Le ascult/ Și le răscumpăr/ Cu viața;/ Durerea, în vidul căreia/ Toate literele mele,/ Ca să îl umple, se-aruncă,/ Dar, mai reală decât istoria/ Literaturilor lumii, femeia/ Se zbate urlând/ Sub cea mai totală poruncă/ A universului/ Expulzat înainte/ De contracții și hohote/ Nemaiînnăbușite de plâns;/ Durerea aceea/ Cuminte,/ Schimbată pe mine/ Spre prânz” („25 Martie 1942”

VOLUMUL apărut la Editura Humanitas în toamna anului 2010, cu titlul (cam căutat!) „Patria mea A4”, se înscrie, cel puțin la prima vedere, în linia știută deja a unei formule poetice. Ca pretutindeni, ideea domină viziunea, limba e cea comună a poeziei, comparația precumpănește în fața metaforei, iar construcția strunește sensul și conduce poemul către un final mai mult sau mai puțin previzibil. Ceea ce a scos, totuși, această poezie din rând a fost elevația și noblețea gândului, tradusă și într-o sentențiozitate uneori fericită, alteori pur retorică, echibrul simțirii și al expresiei, claritatea și chiar strategia vizibilă, însă acceptabilă a iluminărilor cu țel revelator din final. Care chiar dacă nu reușesc totdeauna să reverbereze substanțial asupra întregului, impunând o a doua lectură și vizând un alt sens, mai profund, plasticizează ideea și o fac, în momentele de grație, relevantă. Ca în acest creion aproape arghezian: „Uitând de lume și uitând de mine,/ Simt cum singurătatea mă umple ca o miere/ Curgând în vasul ce i se cuvine/ Pentru c-o soarbe și o cere.// Sacri sunt fagurii din care curge/ Aurul ei pe viața-mi de apoi,/ Când limpedea-ți pedeapsă, Demiurge,/ Mă înfășoară-n dulcele noroi// Dar voluptate-i chinul, nu calvar/ Și îmi aduc de mine-aminte/ Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte.” („Chihlimbar”). În „Patria mea A4”, Ana Blandiana obține tot ceea ce se poate obține mai mult din acest control asupra textului pe care a mizat întotdeauna și care a ajuns acum la limita lui de sus. Pe de altă parte, plătește și tributul care e de plătit. Iată, spre exemplu, unul dintre poemele-pivot ale cărții, text în care aș putea spune că autoarei i se revelează subiectul (pentru că, de multe ori, ea doar îl găsește, iar în asemenea situații apar poeme numai corecte). Înainte de a cita, trebuie, însă, făcută și observația că în acest moment, mai mult decât înainte, poezia Anei Blandiana se înscrie într-un orizont moral mai intens trăit și mai convingător exprimat: „Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,/ Al ciocârliilor și al bufnițelor,/ Dumnezeu al râmelor, al scorpionilor/ Și al gândacilor de bucătărie,/ Dumnezeu care i-ai învățat pe fiecare altceva/ Și știi dinainte tot ce i se va întâmpla fiecăruia,/ Aș da orice să înțeleg ce-ai simțit/ Când ai stabilit proporțiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,/ Când ai așezat într-un cioc cîntecul/ Și în altul croncănitul,/Și-ntr-un suflet crima și în altul extazul,/ Aș da orice, mai ales, să știu/ Dacă ai avut remușcări/ Că pe unii i-ai făcut victime și pe alții călăi,/ Egal de vinovat față de toți/ Pentru că pe toți i-ai pus/ În fața faptului împlinit./ Dumnezeu al vinovăției de a fi hotărât singur/ Raportul între bine și rău,/ Balanța menținută cu greu în echilibru/ De trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ți seamănă.” („Rugăciune”). E ușor de sesizat în acest text o logică pe care unii o pot socoti previzibilă, o simetrie pe care, de la un punct încolo, am putea s-o considerăm simplificatoare sau tributară unui mod liric vetust (deși nu este), dar asta numai dincolo de pregnanța rostirii și de înălțimea gândului. Ar mai trebui observată doza ceva mai mare de concret, salutară într-o creație care a suferit întotdeauna (și suferă, oarecum, în continuare), de un ușor abstractism, de o anume generalitate a noțiunilor și simbolurilor, ceea ce a împins-o către alegorie sau către parabolă, dar și către o filosofare cam afectată. Pe de altă parte, însă, poeta cade în capcana propriei clarități, a propriei aptitudini de a construi un discurs limpede și încărcat de sens. Sau poate că nu izbutește să-și depășească teama de a nu lăsa lucrurile nespuse sau vag exprimate. Și, până la urmă, teama de a sugera, în loc să numească. De a lăsa statuia poemului neterminată, încrezătoare în capacitatea cititorului de a-l înțelege. De fapt, de a-i da mai multe înțelesuri, ceea ce înseamnă că și atunci când ar miza pe sugestie, Ana Blandiana ar viza nu sensuri multiple ori vagi, ci un singur sens: al poetului. Care este impus, nu propus.

DACĂ NU impune un alt stil, volumul „Patria mea A4” ne dezvăluie, măcar parțial, o altă poetă. Nu radical deosebită de cea știută, și totuși alta. Anume, o poetă care (trecând, oarecum, și prin textele din volumul „Soarele de apoi”) izbutește să reînnoade firul creației sale din anii ΄70-΄80 și să-l toarcă mai departe. Revin aceleași teme (poezia, taina vieții și a creației, sensul și nonsensul, timpul, năzuința de a trece „puntea humii” prin artă, nu însă și erotica), dar aflate, acum, sub urgența unei vârste de cumpănă, care conferă parcă de la sine gravitate și substanțialitate rostirii, îndoielii, fiorului. Întrebările capătă, ca și răspunsurile presupuse, ceva din tragica (și absurda) morală a deznodământului presimțit, a recapitulărilor ultime, izvorând dintr-o experiență ce s-a dovedit inutilă și dintr-o înțelepciune care n-a atins ținta visată. În fond, abia acum poetei i se impune marea temă a Creatorului, către care ducea dintru început poezia ei, iar dialogul cu divinitatea, cu ceva din revolta (nu așa de sumețită și de neconvențională, însă) a Martei Petreu din „Scara lui Iacob” (și, evident, cu ceva din răzvrătirea argheziană, căreia i se pune, totuși, surdină) se radicalizează în chip dramatic (dar și fericit, artisticește vorbind): : „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseși legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Și cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce admirație este filmat/ Leul placid și feroce sfîrtecând căprioara,/ Iar eu, închizând ochii sau televizorul,/ Am senzația că particip la crimă mai puțin,/ Deși știu că-n opaițul vieții/ Trebuie pus mereu sânge,/ Sângele altuia.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Am stat la masă cu vânători,/ Deși îmi plăcea să mângâi urechile lungi/ Și mătăsoase ale iepurilor/ Asvârliți, ca pe un catafalc,/ Pe fața de masă brodată./ Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,/ Ci-mi astupam urechile,/ Oripilată de zgomotul morții/ Și de mirosul sudorii nerușinate a celor ce-au tras.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuși mai nevinovată decît tine,/ Autorul acestei perfecțiuni fără milă,/ Care ai hotărît totul/ Și apoi m-ai învățat să întorc și celălalt obraz.” („Animal planet”). A-i reproșa, dintr-o perspectivă impusă de evoluția liricii din ultimii ani, claritatea discursului și pretinsa previzibilitate a derulării logice, e un risc pe care unii critici n-ar trebui să și-l asume, pentru că-i cer acestei mari poete să fie altceva decât este. Avem aici (și în alte câteva poeme ale volumului) o problematică gravă, adâncă, de care, iată, autoarea nu se sfiește, ca și o rostire deplină, fără zorzoane (și fără fasoane). Avem, așadar, ceea ce, fără motive serioase, ci doar din (neo)conformism, repudiază unii în ultima vreme: o veritabilă poezie maximalistă, bine susținută stilistic.
Revenind, oarecum, la problema ridicată la început, nu înainte de a acorda o mică atenție titlului (și ultimului text), care sugerează opțiunea (firească, dacă avem în vedere lunga dialectică din creația autoarei) evadării din real în spațiul neliniștit și totuși securizant al imaginarului, ar fi de observat, totuși, că ea nu ridică nici în acest volum întotdeauna poezia la treapta cea mai de sus. Sunt multe texte bine construite, dar convenționale, putem reproșa o anume generalitate a imaginarului, venind din faptul că poeta lucrează, am mai spus-o, nu cu obiecte, ci cu noțiuni și simboluri, cu analogii sau comparații, și nu cu metafore. În plus, întâlnim de prea multe ori cuvinte mari („haos”, „univers”, „neant”, „vid”, „Bine”, „Rău”), asociate cu anumite impulsuri retorice. Pe de altă parte însă, în ciuda logicii tutelare și a științei de a construi un text care să semnifice clar, poeta ajunge tocmai pe această cale la ambiguitatea sugestivă, ca în „Carnaval”, care este, poate, textul cu adevărat memorabil, prin subtilitate și chiar printr-o melancolizată ingenuitate regăsită, al acestui din urmă volum; definitoriu și ca stare de suflet: „Se colorează ca să se ascunză/ Și sub acest travesti/ Trece din frunză în frunză,/ Le convinge că zborul nu doare,/ Că e doar o experiență minunată,/ Apoi le desprinde ușor, /Libere pentru prima dată,/ Fascinate de întâmplare,/ Ca și cum n-ar muri./ Dar mor./ Iar el, cel ce le travestise/ Ca să le omoare,/ Rămâne singur și colorat ca o paiață/ În lumea deodată mai mare/ Între catedrală și piață,/ Singur și fără să știe muri,/ Deși știe să zboare”. O idee zărită (mai curând decât o viziune), de un tragism senin (sau înseninat). Un exemplu elocvent (și, nu mai puțin, tulburător) privind felul în care raționalitatea deducțiilor și logica structurării discursului ne pot proiecta în mister.
Prin câteva (nu puține) dintre textele pe care le include, „Patria mea A4”, este, probabil, cel mai bun volum al Anei Blandiana. O poetă (trebuie rostit acest lucru, ca să se evite orice echivoc) de stirpe aleasă, care merge, înfruntând orice riscuri, nu pe cărărui șerpuite, ci pe calea regală a poeziei.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!