poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 472 .



România (ne)bunului simț
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ingereasa ]

2012-01-22  |     | 



Mă pregătesc sa ies la cumpărături și dau iar cu ochii de geamurile de la bucătărie, abia spalate de soacră-mea. A ajuns să le spele aproape săptămânal. În mod constant, cineva arunca ceva de sus. Aruncă laturi, resturi menajere, aruncă orice. Ca și cum ghena de la bloc nu ar exista, ca și când incă am trăi in evul mediu. Mitocănia ne-a cam intrat în sistem și nu prea avem de gând să ne lepădăm curând de ea și de apucăturile sale.
Nu de puține ori era să primesc, direct in cap, pungi pline cu coji de roșii, cartofi sau ceapă. Sau castraveți, depinde care le e meniul vașnicilor cetățeni vecini, lipsiți de cele mai elementare scrupule și complet dezbrăcați de orice urmă de caracter.
Din perspectiva ecologistului de conjunctură, am putea gândi că resturile menajere pot fi biodegradabile, dar un astfel de proces e de durată și nu ar trebui să se desfășoare nicidecum in jurul blocului, în zonele urbane și intens populate, unde se mai joacă și mulți copii. Deocamdată, să invățăm să ne rezumăm măcar la a folosi pubelele special amenajate pentru colectarea diferențiată a materialelor reciclabile precum sticla, plasticul sau cartonul, care, oricum, pentru bucureșteni fac incă parte din zona SF a curațeniei urbane.
Ca să revin, ies in stradă, ajung în bulevardul aglomerat gemând sub greutatea copleșitoare a numărului de mașini și claxoanele lor ce sufocă perpetuu traficul, și cea a umbrelei permeabile ce acoperă doar aparent indiferența oamenilor îngândurați, preocupați și foarte grăbiți. Mă opresc la un bancomat și mă pregătesc să scot cardul din portofel. Nu apuc sa duc operațiunea până la capăt, că și mă ia prin surprindere un val de cutii de lapte – pline! – aterizând vertiginos de la un balcon! Speriată, ma trag instinctiv deoparte ca să mă feresc, și îl sfătuiesc și pe tăticul cu copilașul in brațe aflat în apropiere să procedeze la fel.
După ce mă mai dezmeticesc nițel și îmi revin cât de cât din șoc, mă îndrept spre supermarket. Aici, dau peste altă dovadă că nu ne interesează decât propria achiziție de moment și nimic mai mult. Bunul simț, dacă există, nu ne-a insoțit și la cumpărături. A rămas acasă, asta în cel mai fericit caz.
O “doamn㔠(din păcate, apelativul vizează doar sexul feminin al acelei persoane, neputându-se pune problema de vreo formă de adresare politicoasă, așa cum ar fi fost de preferat) își etalează produsele la casă, iar coșul îl uită (lasă?!) în urmă. Îi amintesc, pe un ton decent, că ar trebui să îl lase la ieșire, ca să poată fi disponibil și pentru viitorii cumpărători. Reacția femeii mă stupefiază de-a dreptul, de fapt lipsa unei reacții de orice fel. Îmi aruncă, în schimb, o privire piezișă, reluându-și nonșalanta îndesatul în traistă fără să spună vreun cuvânt, fără să îmi dea vreo replică. Sincer, mă așteptam să se revolte cât de cât, să mă ponegrească chiar, să mă și scuipe. Ei bine, nu. Pur și simplu mă ingnora. În vâltoarea grabei cu care îmi postam și eu produsele pe banda de la casă, cu care mă ocupam și de așezatul lor in sacoșă și scosul banilor din buzunar, tot nu puteam să nu mă găndesc, tristă si intrigată deopotrivă, la ce s-a ajuns, la ce am ajuns...
…am ajuns să ignorăm tot și pe oricine. Mai nou, indiferența pare să ia locul temperamentului coleric tipic românesc, “înnobilat” de spiritul de gâlceavă veșnic alert și neostoit. Tupeul nu cred că l-am pierdut, doar că acum e iarnă, și probabil hibernează pe undeva. Cu siguranță abia așteaptă să vină primăvara și să iși arate iarăși colții, reintrând pe făgașul său normal.
Pe ce lume trăim, Doamne? Nu mai așa mai putem viețui, ferindu-ne unii de alții, aruncându-ne în cap unii altora deșeuri, cutii de lapte, ghivece sau sloganuri electorale care mai de care mai pline de ocară și de injurii la adresa semenilor noștri mai mult sau mai puțin implicați politic?
Protestul din Piata Universității s-a transformat și el, cu fiecare zi, într-o adevărată răzmeriță. Alegem să vandalizăm, să lovim, să spargem capete, să furăm, în loc sa fim uniți, să protestăm pașnic, cântând și strigănd sloganuri decente, transmițând mesaje coerente și mobilizatoare, cu substanță și scop precis pe care să le poată auzi și cei responsabili de nemulțumirile exprimate, dar și cei care au ales să nu fie prezenți din varii motive?
Totul s-a transformat in violență pură și atac la persoana. In timp, simțul civic ni s-a alterat și anchilozat, acutizându-ni-se, in schimb, instinctele primitive și distructive.
La vot nu se mai duce nimeni, și de ce sa nu recunoaștem, nu prea mai ai nici cu cine vota, așa că, pe undeva, îi înțeleg și pe cei care aleg această formă de protest, pasivă și apatică.
Acum sunt la modă bâta și piatra. Sau mai la indemână. Dreptatea se face, și ea, cu pumnul. Dialogul a rămas o opțiune prea indepărtată, care nici nu mai inspiră încredere.
George Orwell spunea că masele au libertate de gândire pentru că masele nu gândesc. Îi dau numai parțial dreptate, pentru că, atunci după revoluție, masele se comportau în stradă cu totul altfel. Bine, e adevărat și că miza era atunci alta, oamenii erau uniți iar Piața Universității, zona liberă de neo-comunism, kilometrul zero al capitalei, devenise un simbol al libertății nealterate și nedisimulate, un loc de pelerinaj aproape sacru în care inălțam rugi comune și puternice către Dumnezeu.
Piața se umplea ușor cu miile de golans sans frontieres, adunați în așteptarea iminentă a Majestații Sale Regele Mihai, ce nu avea să mai ajungă, însă, niciodată in mijlocul nostru, expediat inapoi de Putere cu același avion cu care venise, înapoi în țara care îl găzduise atâta amar de vreme și care îl ținuse, fără voie, atât de departe de patria sa.
Când o să încetăm să ne mai dorim să moară capra vecinului? Tot nu a murit încă? Nu ne mai putem opri din a fi, la nesfârșit, egoiști și răi, în mod acerb preocupați de alimentarea constantă a propriului eu, veșnic avid de aceeași sevă indoielnică, și de inevitabilul delirium tremens?
Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi, atunci cine? Cam asta strigam, PE ATUNCI, în Piață.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!