poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Īnscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Prozć Scenariu Eseu Presa Articol Comunitćži Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Romānesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaŗi autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionćri: 390 .



Premiul Goncourt 2010
eseu [ ]
Eric-Emmanuel Schmitt, moralistul acid si impartial

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Raducuscriitor ]

2011-10-31  |     | 




„Cele trei pasiuni ale mele dintotdeauna au fost muzica, teologia şi metafizica.
Filosofia m-a dezamăgit, iar muzica am dezamăgit-o eu: n-am vrut să devin doar īncă un pianist bun şi atīt. Compoziţia mă atrăgea, dar repede mi-am dat seama de limitele mele, dīnd la iveală doar subproducţii ancilare lui Debussy. Īmi rămīnea aşadar scrisul. Cum iubeam cu pasiune teatrul şi literatura, am ales această cale” declara cu cīţiva ani īn urmă Eric-Emmanuel Schmitt.Rezultatul a depăşit probabil orice aşteptări. După studii literare temeinice şi o carieră didactică īn literatură şi filosofie, Schmitt a debutat cu teatru, īn 1991. Les Nuits de Valonges cunoaşte un succes neobişnuit pentru un debutant (publicată īn acelaşi an la Albin Michel, prestigioasa editură care īşi va asuma exclusivitatea operei lui). E jucată pretutindeni, tradusă, pusă īn scenă pe alte continente... Poate ar fi bine să spun de la īnceput că atīt teatrul cīt şi proza lui se bucură deja de mare popularitate īn Romānia, prin traduceri şi puneri īn scenă remarcabile.
Īn 1994, a doua sa piesă a sa, Le Visiteur, cucereşte trei premii
Moliere, succesul internaţional e īncă şi mai mare, critica epuizează toate
superlativele, iar Schmitt se hotărăşte să-şi abandoneze cariera de Conferenţiar
universitar īn filosofie pentru a se dedica exclusiv scrisului. Īn anii 90
devine o prezenţă literară atīt de pregnantă şi autoritară īncīt īl face pe
cunoscutul critic Pierre Marcabru să lanseze reuşita butadă: Voici un jeune
homme qui manque singuličrement de l’inexpérience! („Iată un tīnăr căruia nu-i
lipseşte nimic īn afară de lipsa de experienţă!”). Dezinvoltura autorului e
remarcabilă, la fel şi prolificitatea lui. Īn 1997 lansează Varations
énigmatiques, jucată cu Alain Delon şi Francis Huster ca actori principali, iar
un an mai tīrziu Fréderick ou le boulevard du crime (Premiul Balzac al Academiei
Franceze) se joacă simultan īn Franţa şi Germania, Jean-Paul Belmondo
interpretīnd rolul principal īn versiunea originală, la Théātre Marigny. Piesa
Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran e publicată şi jucată īn 2001 (an īn
care Academia Franceză īl premiază pentru īntreaga operă dramatică) din nou
simultan īn Franţa şi Germania (Deustcher Buchpreiss), iar numai pīnă īn 2004
avea să se vīndă mai bine de jumătate de milion de exemplare.
Dramaturgul e dublat de un prozator nu mai puţin interesant: La secte des
égoistes, romanul de debut, luase deja premiul Artois, iar L’ Evangile selon
Pilate (2000) a cunoscut un veritabil succes planetar, fiind tradus īn mai bine
de 50 de ţări. Urmează La Part de l’autre (2001), extrem de originală ucronie
īn care Hitler ar fi reuşit să intre la Academia de Belle-Arte din Viena, şi tot
ce ar fi rezultat, subsecvent, pentru istoria omenirii. Dintre romane mai sīnt
de amintit Lorsque j’étais un oeuvre d’art, variaţiune fantezistă şi satirică pe
marginea motivului faustic, dar mai cu seamă Ulysse from Bagdad, alegorie
picarescă a lumii actuale, globale, plină de īnstrăinare şi crize identitare.
Schmitt a mai produs şi opere sincretice, de tipul autobiografiei Ma vie avec
Mozart, simbioză de muzică, cuvinte şi lumini, şi trei filme.
Cu precădere de excepţie mi se par culegerile de nuvele ale lui
Eric-Emmanuel Schmitt, Odette Toutlemonde et autres histoires (2006), La Rźveuse
d’Ostende (2007), īn sfīrşit, cīştigătoarea Premiului Goncourt pe anul 2010,
Concerto ą la mémoire d’un ange (2010). Dacă teatrul lui exaltă refuzul ideilor
primite, originalitatea intrinsecă a personajelor chiar cīnd ele poartă masca
unor anume Hitler sau Freud, proza īl plasează īntr-un spaţiu nu mai puţin
inedit, relevīnd deopotrivă virtuţile unui subtil stilist al limbii franceze şi
abilitatea unui moralist extrem de modern, greu de īncadrat īn formulele
cunoscute.
Cele patru nuvele din cartea recent premiată cu cea mai īnaltă distincţie
franceză īn domeniu sīnt o foarte bună ilustraţie a formulei Schmitt. Prima
(L’Empoisonneuse), narează īntīlnirea dintre Marie Morestier, o femeie bătrīnă
despre care toată lumea ştie că şi-ar fi otrăvit cei trei soţi – īnsă exonerată
public de către justiţie pentru lipsă de evidenţe -, cu abatele Gabriel, foarte
tīnărul preot adus să servească īn mica parohie St-Sorlin. Īn scurtă vreme,
novicele e acaparat şi o acaparează pe Marie. Schema nu e simplă, dar plauzibilă
pīnă la urmă. Gabriel īşi scrie teza doctorală despre Sfīnta Rita, protectoarea
tuturor cauzelor fără speranţă. Marie are revelaţia de a fi tocmai o cauză fără
speranţă şi se confesează, de-a lungul unor īntīlniri patetice, abatelui care e
realmente copleşit de o asemenea ingenuitate, dar şi de īntregul marasm al
Răului care i se prezintă īn faţă: trei soţi otrăviţi cu arsenic, un iubit şi
metresa sa īnjunghiaţi... Īntre Marie şi Gabriel se creează o sfīntă
complicitate, sub semnul salvator al Sfintei Rita: ea va confesa public toate
crimele şi īşi va cere, cu onestitate, pedeapsa. El o va ajuta să obţină
iertarea păcatelor prin Vatican, iar restul vieţii ei īn detenţie nu va fi
altceva decīt acceptarea, sub liberul arbitru, al redempţiunii, expierii
păcatelor. Nimic nu e īnsă simplu īn lumea dilemelor schmittiene: īntīmplarea
face ca abatele Gabriel să fie urgent chemat la Vatican, unde teza lui asupra
Sfintei Rita făcuse o impresie deosebit de favorabilă. Asta chiar īn ajunul
zilei mult aşteptate a mărturisirii lui Marie... Toată īmpăcarea ei se destramă,
iar ultimul dialog cu Gabriel are ceva de īndrăgostiţi frustraţi. El īi explică
cum nimic nu s-a schimbat, doar faptul că el nu va mai fi acolo, cu ea, să-i
repete cīt de drept şi creştineşte e ceea ce va face. Īn totalul respect al
adevărului. Ea īi reproşează că o abandonează īn momentul decisiv al existenţei
ei, care nu-şi poate permite autenticitatea şi supliciul fără el. Gabriel
exhortează adevărul ca valoare fundamentală, gata să ia drumul Vaticanului şi să
se īntoarcă la viaţa teoretică. Marie īi răspunde frust je me foux de la vérité
şi rămīne la St.-Sorlin pīnă la sfīrşitul zilelor, convieţuind cu crimele
trecute, himerele, pisica ei şi, bineīnţeles, voltairian parcă, cultivīndu-şi
mica grădină.
Să reţinem de aici: vinovăţie, redempţiune, liber arbitru, īntīmplare.
A doua nuvelă, Le Retour, propune o situaţie-limită. Greg, un marinar
simplu, obişnuit să tragă la greu fără multe īntrebări asupra vieţii, pe care o
ia mai mult aşa cum īi vine, primeşte o veste alarmantă, printr-o telegramă
transmisă căpitanului de pe cargoul Grandville. Fiica lui Greg murise. Dar care
dintre ele? Căci Greg are patru fete. Telegrama nu precizează. Bietul marinar le
ia, la rīnd, pe Kate, Grace, Joan şi Betty, īncercīnd să proiecteze situaţii īn
care una dintre ele ar muri şi ce-ar fi viaţa fără cea dispărută. Simte o
durere, chiar fizică, pe care muşchii şi īntreaga lui fiinţă nu o avusese pīnă
atunci: īncepea să gīndească, să reflecteze. De aici, amarul sentiment al
culpabilităţii, al faptului că, luīndu-le una după alta, nu īşi cunoscuse destul
fetele pe care īn fond le iubea din tot sufletul, acel suflet care rareori se
mai arăta cuiva, turmentat cum era īntre frecventele şi durele călătorii pe mare
şi viaţa de familie, pe uscat, ca o paranteză morocănoasă şi greu de priceput,
īntre ele. Cīnd, īn sfīrşit nava acostează īn portul din Vancouver, stupoare!
Toate cele patru fete şi mama lor īl aşteaptă pe chei, e drept sunt īmbrăcate īn
doliu. Telegrama fusese, de fapt, trimisă să-l informeze că soţia lui pierduse
sarcina. Marie era abia īnsărcinată cīnd Greg părăsise Vancouver, el uitase
complet asta. Fetiţa care trebuia să se nască murise, cum nu fusese īncă
botezată telegrama nu conţinea nici un prenume. Viaţa lui Greg se schimbă total,
īşi īmbrăţişează familia cu o căldură şi atenţie pentru fiecare necunoscute pīnă
atunci. Rămīne să muncească īn port, ca hamal, insistă ca micuţa nenăscută să
fie botezată, şi anume Rita, apoi īnmormīntată creştineşte. Īn fiecare zi īi
pune flori pe mormīnt şi varsă lacrimi pentru acest copil – ori mai bine zis
pentru patroana lui protectoare, Sfīnta Rita-a-cauzelor-disperate – care i-a
redat viaţa şi familia. Īntīmplare, vinovăţie, liber arbitru, redempţiune...
A treia nuvelă, care dă şi titlul culegerii, Concerto ą la mémoire d’un
ange, e un micro-roman subtil şi complex construit pe motivul biblic al lui Cain
şi Abel, dedicat deloc īntīmplător concertului eponim al lui Alban Berg. Cele
două personaje, Axel şi Chris, sīnt copii-minune ai muzicii, virtuozi ai viorii
şi respectiv pianului. Dar īn vreme ce Axel e un īnger care interpretează totul
parcă īn transă, sub puterea unui talent irepresibil, Chris e geniul cartesian,
care studiază cele mai mici amănunte, efecte tehnice, e obsedat de premii şi
medalii. Cei doi cresc aproape ca fraţii pīnă cīnd un incident major īi separă:
īn timpul unui concurs acvatic, Chris observă că Axel se află īn dificultate şi
e īn pericol să moară īnecat. După o scurtă ezitare, alege să-i īntoarcă
spatele şi să cīştige concursul. Anii trec, Chris se consideră asasinul lui
Axel, abandonează pianul, īşi reconsideră toate opţiunile de viaţă şi alege să
se ocupe de terapia tinerilor cu probleme, īn căutarea unui drum īn viaţă, şi
deschide un centru de reabilitare pentru infirmi īn care foloseşte faimoasa sa
metodă de kinesiterapie acvatică. Īn timpul acesta, la Şanhai, un mistrerios
Monsieur Lang, afacerist veros, ajunge să strīngă o grămadă de dolari din tot
felul de tripotaje dubioase, īntre altele vīnzīnd cu succes felurite memorabilia
īnfăţişīnd pe Sfīnta... Rita! Cīnd a a juns la un miliard, Axel Lang,
supravieţuitor miraculos al accidentului acvatic, decide să se reīntoarcă īn
Franţa, la Annecy, exact oraşul adolescenţei celor doi, locul unde aşteaptă,
fără să ştie ce, un Chris care crede că īşi ispăşeşte păcatul prin binefacerile
zilnice. E total greşit, īnsă. Va reīntīlni un Axel inflexibil, cinic, īmpins să
trăiască doar pentru răzbunare. Şi mai ales unul care, īn mod cert, nu a venit
acolo ca să-l ierte ştiind că el, Chris, nu se va ierta niciodată. De ce a
venit, totuşi, Axel la Annecy? La īnceput, credem că vrea să-l zdrobească pe
Chris, a cărui redempţiune nu putea, oricīt de sinceră şi de adīncă, să-i dea
īnapoi viaţa pierdută, sănătatea, vioara... Dar mai apoi e clar că Axel vrea
să-şi asume completa posesie a lui Chris, devenit de-acum el īnger, prin
remuşcare şi suferinţă, cītă vreme īn Axel, cum el īnsuşi o recunoaşte, nu mai
rămăsese nimic bun, nepervertit, de salvat. Şi iată cum, pīnă la urmă, Abel e
silit să īl omoare pe Cain (a se remarca prima literă din numele celor doi
protagonişti!), mai mult decīt atīt, să moară īmbrăţişaţi – cel puţin aşa au
fost găsiţi pe fundul lacului pe care Axel l-a dus pe Chris ca să-l facă să
ispăşească ceea ce el credea că mai era de ispăşit... Iar reciful de deasupra
lacului, unde au fost găsiţi, poartă şi azi numele de Cain şi Abel.
Īn sfīrşit, ultima nuvelă, Un amour ą l’Elysée ne confruntă cu un cuplu
prezidenţial, al Franţei, fireşte, care este tocmai prezentat, pe larg, drept un
amour exemplaire, īn cel mai citit şi răspīndit hebdomadar francez. De fapt
apariţia acestui material pilotat o face pe Catherine Morel să-şi dea seama cīt
de mult īşi urăşte viaţa alături de soţul ei, preşedintele Henri Morel, omul de
care se īndrăgostise īn facultate. Ce rămăsese din tot acel amor şi respect
reciproc? Practic, nimic! Īn timp, relaţia lor s-a deteriorat pe măsură ce
ambiţiile lui Henri au crescut, īmpingīndu-l la cele mai mizere compromisuri, ba
chiar aproape la crimă, căci şi-a montat un aşa-zis atentat ca să cucerească
simpatia şi sufragiul popular. Catherine, ea ştie toate astea cum nu se poate
mai bine, plus īnghite aproape cu amuzament toate infidelităţile stīngaci
ascunse ale prezidenţialului ei soţ. Dar oare Henri ce simte? Mai nimic, se pare
şi, īntre alternativa de a recunoaşte patetic că a greşit şi aceea de a nega de
la obraz fără să clipească, o alege pe ultima. Īn fond, īl aşteaptă realegerea
şi nu are vreme pentru mofturile Catherinei. Totul pīnă cīnd ea īi spune franc
că nu-l mai iubeşte, şi asta de foarte multă vreme, iar că infidelităţile lui,
departe de a o face să sufere, o lasă cel puţin indiferentă („je suis ravie que
d’autres femmes accomplissent un travail dont je n’ai plus envie”). Lovitura de
graţie a fost dată: orgoliul lui Henri e adīnc rănit. Vrea un divorţ imediat, ca
să-şi poată reface figura de solitar pīnă la alegeri, dar Catherine īi răspunde
calm că nu-l va căpăta, că singura ei răzbunare va fi să rămīnă cu el. Urmează
două suspecte accidente, cel de-al doilea aproape fatal pentru Catherine care
ştie atītea. Īn spital, unde Catherine se află cu un picior īn ghips, Henri
neagă orice amestec, punīnd totul pe şocul sub care se află soţia lui. Ea īi
spune īnsă răspicat că ştie exact cine e īn spatele accidentelor şi că dacă,
Doamne fereşte, ceva rău i se va mai īntīmpla, o scrisoare lăsată unei persoane
de īncredere va apărea īn presă, devoalīnd şi organizarea asasinatului din
strada Fourmillon şi īncercările de eliminare a ei, singura īn stare să arate
adevărata faţă a preşedintelui. Henri fumegă, īncearcă din nou să obţină un
divorţ care īi e īn continuare refuzat dar este, practic, legat de mīini şi de
picioare. Īntīmplarea (oare există, cu adevărat, ea?) vine īn ajutor. Acelaşi
doctor care o anunţă pe Catherine că fractura ei s-a vindecat perfect īi aduce
şi vestea că analizele ei de sīnge au depistat un cancer extrem de avansat. E o
lovitură de fulger, cu reacţii imprevizibile pentru amīndoi. Catherine, la
puţină vreme, după ce tratamentele se dovedesc neputincioase, e mutată īntr-o
facilitate pentru muribunzi – La maison de Rita, numită astfel după sfīnta
patroană a cauzelor disperate.... Parcă īmpăcată cu sine, īncepe să aibă o
teorie personală despre boala ei neiertătoare: „Un cancer c’est un accident,
Madame!” īi spune o infirmieră. „Non, c’est une conséquence. Le cancer est
parfois la forme que prennent les secrets qui pčsent trop lourd”. Apoi intră
īntr-o tăcere cvasi-totală, cere un carnet īn care īşi va scrie memoriile –
veste care, transmisă cu promptitudine de către serviciile secrete lui Henri, īl
umple pe acesta nu de puţină īngrijorare. Aflat īn plină campanie, nu are prea
multă vreme să se gīndească dar, de cīte ori apucă un moment liber, se duce să o
viziteze pe Catherine faţă de care se poartă cu o tandreţe exemplară. Pe măsură
ce realegerea lui Henri devine tot mai mult realitate – ajutată şi de simpatia
populară stīrnită de drama personală a preşedintelui -, starea de sănătate a
Catherinei se īnrăutăţeşte. Conştientă, īncă, īi refuză lui Henri accesul la
jurnal, spunīndu-i, enigmatic, că īntr-o zi īl va citi. Moare exact īn ziua
realegerii lui şi, cu toate eforturile poliţiei secrete, nu se găseşte nici urmă
de jurnal īn La Maison Rita. Henri aşteaptă ca de la o zi la alta scandalul să
pornească, fie prin publicarea īn presă a acelei scrisori menţionate de
Catherine, fie prin aceea a jurnalului. Trece de la ură la neputinţă, apoi la un
soi de īnţelegere, e aproape īmpăcat cu voia destinului cīnd află că jurnalul se
află la Londra unde tocmai se va publica. Īşi trimite şeful servicilor secrete
să-i facă rost urgent de un exemplar. Acesta se īntoarce cu ochii plini de
lacrimi: e clar că a citit! Henri citeşte şi el şi nu-şi poate crede ochilor.
Jurnalul se numeşte L’Homme que j’aimais şi e o declaraţie totală de dragoste şi
īnţelegere, de admiraţie şi recunoştinţă faţă de Henri Morel. Īnchinzīnd cartea
plīnge şi el şi īşi dă seama cīt de mult o adoră de Catherine. Dispar toate
metresele, duce o existenţă exemplară, se retrage apoi din viaţa publică, se
dedică actelor de caritate şi īncurajare a artei moderne – marota Catherinei! –
şi īşi scrie memoriile foarte bine primite de public şi intitulate ... Un amour
exemplaire. Nu ştim, de data asta, ce va fi combinat Sfīnta Rita şi cine a
suferit o conversiune īn tot acest proces: Catherine care se răzbună oare prin
dragoste, ori e īntr-adevăr sinceră īn recuperarea sentimentelor pierdute? Sau
Henri īntre dorinţa de o elimina, chiar fizic, pe Catherine din viaţa lui şi
revelaţia că o adoră, odată ce generozitatea ei īl recucereşte? Poate că, de
fapt, nu are nici o importanţ㠖 şi cu atīt mai puţin contează opinia autorului
despre ceea ce a scris (volumul se īncheie cu un Jurnal de creaţie a cărţii).
Textele lui Eric-Emmanuel Schmitt sīnt toate plurivoce, deschise larg
interpretării cititorului. Schmitt e un moralist, fără nici o īndoială, dar nu
unul normativ şi nici prescriptiv. Opţiunea, liberul arbitru, tema salvării īl
apropie de umanişti precum Camus dar şi existenţialişti precum Sartre. Īnsă la
el captivant nu e numai ce se spune, dar mai cu seamă cum e spus. Īn sensul
acesta, de la André Gide la Romain Gary, Schmitt se găseşte īn cea mai ilustră
galerie a stiliştilor de limbă franceză. Există multe formulări aproape
aforistice, citabile oricīnd īn afara contextului, ca veritabile perle – ceea ce
nu e puţin īntr-o literatură ca aceea franceză, atīt de īnamorată de stil şi
diferenţă.
Prozator şi dramaturg, Schmitt īmparte o serie de trăsături cu Cehov,
Pirandello, dar şi cu Maupassant, Flaubert şi Girodeaux. Lucrul nu e
īntīmplător: nuvela, spune īntr-un loc el īn Jurnal, e genul cel mai convenabil
pentru dramaturg pentru că nuvelistul are senzaţia că īşi conduce cititorul, īi
impune prima frază pentru a-l ghida cum vrea el către ultima, fără prea multe
escale, īntr-un fel ca īn teatru. Adevărat sau nu, mai e un element comun aici.
Nuvelele lui Eric-Emmanuel Schmitt au toate ceva esenţialmente dramatic, dincolo
de savanta artă a dialogului. Impuritatea cenuşie a vieţii cotidiene, aceea de
care se ocupă el cu precădere nu e tragică, dar profund dramatică este. Schmitt lasă tragicul să se consume la extremele pure ale albului şi negrului absolut, ale binelui şi răului conceptual – nu e domeniul lui. Īn schimb īn ceea ce este specialitatea lui, Schmitt e impecabil: moralist de bună tradiţie franceză, nu exclude ironia şi multe din piesele lui – dramatice sau īn proz㠖 ar putea uşor cădea īn ridicol sau nesemnificativ dacă nu am bănui mereu un mic zīmbet ironic pe buzele epice ale celui mai recent premiat Goncourt pentru nuvelă.


Copyright 2010 D. R. Popa

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei ŗi culturii. Scrie ŗi savureazć articole, eseuri, prozć, poezie clasicć ŗi concursuri. poezii
poezii
poezii  CćUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricćror materiale din site fćrć permisiunea noastrć este strict interzisć.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politicć de publicare ŗi confidenžialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!