poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5407 .



Modelul Pessoa
eseu [ ]
Poezia lui Liviu Ofileanu Colecția: Starea Poeziei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2011-10-26  |     | 



UN POET insolit este Liviu Ofileanu (n. 1974), autor, până astăzi, a trei volume de versuri. Activ pe site-ul literar agonia.ro, unde postează și recenzii, dovedind un gust sigur și o cultură bine asimilată, posesor a numeroase premii la concursurile de creație, prezent în paginile mai multor reviste literare, Liviu Ofileanu, care trăiește oarecum izolat la Hunedoara, este o persoană aparte; adică, în cuvintele prefațatorului primei sale plachete, Petru Poiană, un om care „are la activ câteva (auto)internări prin spitale de psihiatrie, o tentativă de suicid, puternice crize religioase (chiar anul trecut – în 2002, n.m. T.C. – s-a retras o vreme la mănăstirea „Afteia”, jud. Alba). Practicând ocazional diverse «meserii» (zilier, defrișor, paznic de noapte, vânzător de ziare, încărcător-descărcător, vopsitor, zidar, agent imobiliar, și chiar baby-sitter pe la rubedenii) își duce zilele de azi pe mâine, și spune că doar atât cât să scrie”. Există (și pot fi detectate) elemente ale acestei biografii în poeme, dar semnificativă mi se pare obsesia creației și a raportului dintre eu, lume și artă.
Primul volum, „Corigent la fericire” (Editura Emia, Deva, 2003), cuprinde, probabil, o selecție a unei mai lungi perioade a scrisului: o perioadă a „încercării uneltelor” și a căutării (mai mult sau mai puțin încrâncenate) a amprentei stilistice, vizibilă în cele trei cicluri, dintre care, având acum în față evoluția poetului în celelalte două cărți ale sale, ne putem da seama că primul, „Elegii (Din caietul Angelei)”, pare a-l caracteriza mai deplin. Nu în sensul că ar fi neapărat mai bine structurat decât celelalte, dar aici se produce un transfer de sentimente și chiar de identitate, așa cum, într-o manieră mai spectaculoasă, se va întâmpla în celelalte două cărți. Altminteri, pentru moment, există multă figurație retorică, o stare elegiacă și melancolică excesivă, multă simbolizare și, poate, prea multă filozofare, ceva clișee, ca și o anume obnubilare (sugestivă, totuși) a ideilor prin utilizarea, la intervale diferite, a unui soi de dicteu care face mai dificilă înțelegerea. Dar, dincolo de toate, se instaurează starea lirică, se schițează un orizont al trăirilor și se întrezărește poetul de calitate: „iubite, mă presezi în mine însămi, din pânza de păianjen/ să fiu punct. ochi și rostogolire, să mă fixezi lângă tâmple,/ să mă doară ce gândești. nenumărate forme ne conțin/ apropierea dintâi, de la orbire încoace. am auzit oarba/ dojenind un fluture de seară, se anina de găvanele-i arse./ cu pleoapa l-a închis, și, oarba văzuse-ntâia oară florile./ lacrimile orbilor au gustul vederii, poezie a mea !/ [...]” (X – „Din caietul Angelei”).
Este posibil ca al doilea ciclu, „Negrul de sub unghie”, unde se încearcă o nunațare a gravității printr-un stil mai puțin metaforizant și chiar prin inserturi de oralitate, dar și prin unele unde de autoironie, mai în stilul poeziei mai noi, să cuprindă versuri dintr-o altă vârstă a creației. Ar mai fi de observat evitarea asumării directe (vizibilă și în titlul celui de-al treilea ciclu – „Păgubitoarele susțineri pentru a deveni înțelept sau încercările de a fi ale dommnului Turbuțiu – expert (de obicei) în pasturele”), prin înscenarea unor dialoguri explicite sau implicite, prin utilizarea persoanei a doua și subînțelegerea unui alter ego, prin cultivarea înșiruirilor nominale, ca și prin unele trimiteri și aluzii livrești (sesizabile și în aproape pedanteria mottourilor din acest volum și din celelalte): „«meseria de poet» – meșteșug deprins în răsfrângeri, vopseaua/ de păr a femeilor tandre, capitularea bolii în dreptul rozelor;/ arta de a boteza cu o mie de nume un cuvânt, hrana rămasului/ cu sinele și vindecarea cifrată. analogii băiete, zice doctorul,/ ar trebui să consulți etimologia hormonilor, de boala ta suferă/ copacii și femeile când nu pot naște ! am făcut-o, acolo e altul/ mereu, de-aia sar din turnuri fecioarele (ce testamente-n vers !)/ termină: ești un romantic incurabil”.

„INSTINCTE canibalice”, apărut în 2010 la Editura A.T.U. din Sibiu, aduce cu totul altceva, atrăgând etenția, înainte de toate, prin senzaționalul subiectului liric. Aici poetul abandonează definitiv lirismul direct și-și asumă (parțial, totuși) identitatea mexicanului José Luis Calva Zepeda, „poetul canibal”, autor, după propria lui declarație, a zece romane (între care „Instincte canibalice sau 12 zile”), opt piese de teatru și opt sute de poezii (pe care le vindea, adesea, în stradă). Zepeda (1969-2007), un psihopat ucigaș și antropofag, criminal în serie cu trei omoruri dovedite (și altele presupuse), a fost surprins de poliție în ziua de 8 octombrie 2007, chiar când își prepara o bucată din carnea iubitei sale, Alejandra Galeana Garavito, de 32 de ani, al cărei trup ciopârțit se afla într-un dulap și în frigider. Încarcerat, el își recunoaște crimele și le regretă, mărturisind că vrea să trăiască, dar se sinucide în celula sa în ziua de 11 decembrie 2007.
Despre Calva Zepeda s-a discutat mult în presa din Mexic și din alte țări (chiar și de la noi). S-a evocat ceea ce scria, a fost conturat un profil psihologic, s-a vorbit despre copilăria frustrată, despre relațiile cu familia (și în special cu mama), despre condiția sa de paria, despre droguri și alcool, dar și despre halucinație, ori despre confuzia dintre vis și realitate. Evident, în toate aceste relatări s-a pus accentul pe senzațional, iar criminalul în serie antropofag l-a pus în umbră pe artistul incipient (sau pretins!). De altminteri, în apartamentul lui Zepeda a fost găsit, lipit pe unul dintre pereți, un afiș care-l înfățișa pe Anthony Hopkins în rolul lui Lecter, medicul asasin din „Tăcerea mieilor”.
Ceea ce încearcă Liviu Ofileanu în „Instincte canibalice” comportă anumite riscuri. Cartea, alcătuită din trei secvențe, asemănătoare nu atât cu părțile unui roman, cât cu actele unui monolog dramatic, adoptă perspectiva și vocea artistului antropofag care-și spune istoria. N-aș zice că autorul își asumă condiția lui Zepeda, deși este evident că propria frământare existențială și creatoare se exprimă prin vocea acestuia. Dar dacă poetul mexican nu devine chiar un alter ego, pe de altă parte nu există o evidentă detașare față de el. Iar aceasta se întâmplă pentru că Liviu Ofileanu (spre deosebire de jurnaliștii oripilați de sadismul crimelor sau de psihiatrii care încearcă să-i stabilească profilul interior) este interesat mai mult de artist decât de criminal. În mod normal, am putea vorbi, având în vedere succesiunea poemelor, de un soi de roman al formării, doar că, prin derularea faptelor (nu însă și a trăirilor), avem în față unul al de-formării. Pe de altă parte, trebuie să ținem cont că personajul din cartea lui Liviu Ofileanu este ori vrea să fie altul decât cel real, cu ceva dostoievskian în gestul ultim, al sinuciderii. Monologul lui, constituit din secvențe ce refac, din perspectivă ultimă, întreaga poveste însângerată este (sau ar trebui să fie) unul al căinței și al redempțiunii. Dar, cu sau fără voia autorului, discursul său este, în unele momente, de un reprobabil cinism. Altminteri, avem în față, prin Liviu Ofileanu, un remarcabil poet livresc, cu versul sigur, apt de a contura sugestiv o lume (a cartierelor mexicane sărace, dar și a vechimii aztece, a existenței mizere, dar și a spiritualității latino-americane, cu Octavio Paz și Alfonso Reyes, dar și cu „pescadoarele rusești Pușkin, Esenin și Ahmatova”, cu Antonio Lobo Antunes, dar și cu Henri Miller), de a reconstitui un destin, de a sugera, totuși, o dramă: a aspirației spre creație și dragoste, pe de o parte, și a înclinației criminale pe care personajul liric nu și-o poate înfrâna (iar autorul cărții pare a o vedea ca pe o formă de combustie tragică), pe de alta: „m-am visat călătorind,/ de câteva nopți mă trezesc la ora 2 și ascult radio ciudad,/ au mai prins trei fugari la granița cu statele – / pe unul l-au împușcat din greșeală în cerul gurii./ și eu sunt arestat la domiciliu,/ un fel de gregor samsa/ hans castorp/ ce nume de pastori, ce prolix e destinul!// nu renunț la luptă,/ ceva din sânge mă împinge înainte/ așa cum spermatozoidul norocos câștigă la bingo./ găsesc că e absurdă orice bucurie fără chin,/ și aș închide pe viață miliardarii orbi,/ surzi la țipetele acestui stomac uriaș numit mexic./ cine sunt, unde merg și când voi muri/ la Noi știe și un copil de clasa I-a.../ oamenii muntelui încă mai sapă grote,/ cu plămânii extirpați semnează potecile/ gâlgâind ca ploaia în oale de lut.// un șal de mireasă, vatra, câteva mărgele puse la gât/ și mantra din strămoși ne ține de foame./ suntem animale de povară,/ numai bune de ucis într-o corrida pe cinste./ nu am frați și mâinile caută prin somn/ corabia de lemn cu marco polo făcut din plastic./ n-am șters praful cu lunile, dar nu pentru asta vii la mine;/ niciun lucru nu te recompune/ mai mult ca umbra fierbinte a pieptului meu, alejandra”. Valoarea cărții stă mai ales în fermitatea și plasticitatea discursului, fără să fie de neglijat capacitatea poetului de a exprima, cu deosebire în primele două secvențe – „Apocrife la Cântecele lui J. Alfred Prufrock” și „Camera surdă”) propriile sale trăiri, aspirații și revoltă. În chip explicabil, în cea de-a treia parte („Antropofagia”), unde acest lucru e mai puțin posibil, accentul cade pe anecdotica prea apropiată celei reale, iar tensiunea lirică scade.

UN PAS mai departe e făcut cu „Atlantic”, apărut anul acesta la Editura InfoArt Media din Sibiu. Volumul continuă formula din „Instincte canibalice”, dar renunță la senzaționalul excesiv. Avem în „Atlantic” un scenariu livresc pus la punct cu minițiozitate și metodă, dar nu lipsit de elemente ludice și ironice. Găsim aici, ca să spun așa, o „lirică a rolurilor”, declarată și asumată. În prima parte („Republica Portuguesa”), vocea e a lui Geraldo de Álmeida, heteronim al principalului heteronim al lui Pessoa – Ricardo Reis. Scenariul și întreaga regie stimulează discursul, ca și în volumul anterior. Poetul practică în „Atlantic” un soi de exotism livresc, „Republica Portuguesa”, din prima parte, și New Amsterdam, din cea de-a doua, fiind mai curând spații spirituale decât geografice, dezvoltate pe o restrânsă canava de date reale (sau pretins reale) prin contribuția fanteziei, ca și prin transferul de biografie personală, de sentimente și aspirații. Poemele sunt abundente, versurile ample, însă bine ritmate, cu ceva din „Paznicul turmelor” de Pessoa (Alberto Caeiro), minus secvențele concentrate (căci Liviu Ofileanu Ofileanu scrie lung și se va și ironiza în cea de-a doua parte, numind ca heteronimi ai lui Juliusz Kramst pe Turbutziu – alter egoul din primul volum – , pe Kapetraat și Woorbalunge). Obsesiile rămân aceleași – dragostea, arta, sensul vieții – ceea ce indică o poezie gravă, nuanțată, totuși, în spirit, să zicem, postmodern prin livresc și printr-un zâmbet ludic ițit printre cuvintele atrase din multiple straturi ale limbajului: „Mai păstrez scrisorile tale, Ophelinha,/ uneori mă îmbăt și mi le citesc la tavernă./ E bine pentru specia noastră că ne-am iubit,/ oricum groparul ne astupă gura cu călcâiul,/ el strânge frânghia pe braț și puritatea într-un loc sigur.// [...] Orice lucru aș privi – mă și gândesc dacă ți-ar place,/ o broșă, un apus de soare între valurile verzi; / eu nu contez dacă macul din obraji nu e pomadă, / dacă surâsul nu-i un câine păduchios. / Ascult muzica simfonică și scriu:/ Arta e o soluție temporară în fața morții. / Când stau în fotoliu sentimentul zădărniciei umezește privirea – / știu bine că nu pot face noaptea zi – nu am voința unei buruieni. / [...] Tu, cu pardesiul duhnind a tutun ieftin,/ Eu, cu păr de pisică în suflet. / Înfierbântat, aveam să mă reped spre chei / și pierdut în reverie să uit că am casă cu iarbă pe acoperiș... // Pedepsit să nu te fi știut niciodată,/ va trebui să imaginez mirării tale glasul mamei,/ să țin minte cuvintele pe care nu mi le-ai fi spus,/ și culmea, pe toate le știu de undeva.” (Epitaf în cimitirul Prazeres).
Partea a doua, intitulat㠄Șobolanul de apă”, este pusă pe seama lui Juliusz Kramst, despre care poetul ne avertizează că este heteronimul lui Bernardo Soares, prin care Pessoa „ se visa un navigator îndrăgostit de Lumea Nouă, de călătorii cu ajutorul imaginației în America și Brazilia”, dar care nutrește „un dor imens de patria de dincolo de ocean”. Iată, în acest sens, un pasaj semnificativ, pe care-l extrag din „Cartea neliniștirii”: „În țările pe care alții le vizitează, ei se simt ca niște pelerini anonimi. În țările pe care eu le-am vizitat, eu m-am transformat nu doar în plăcerea secretă a călătorului incognito, dar și în atitudinea maiestuoasă a regelui care domnea acolo și în întreg poporul cu toate obiceiurile locului, în toată istoria acelei nații și a celor vecine. Am devenit peisajele, casele pe care le-am văzut, fiindcă eu am fost toate acestea, create de Dumnezeu din substanța imaginației mele” (Humanitas, 2011, pag. 170). Este, în fond, ceea ce trăiește și Liviu Ofileanu, chiar daca el călătorește prin intermediar. Evident că în acest joc fertilizator al heteronimiilor și al fanteziei, Juliusz Kramst devine (și) un alter ego, pe care imaginația îl poartă între întemeietorii Lumii Noi și lumea contemporană, între realitate și visare, istorie și cultură, între presupusul vis al celuilalt și propriul său vis. Sunt patruzeci de poeme ample , unele poate fastidioase, dar și câteva memorabile, sunt fraze, formulări și imagini care pot fi oricând citate fie și scoase din context, unele ca niște poeme în poem. Evident, creația rămâne (ca și dragostea) primordială. S-ar putea spune, în esență, că, preocupat de „operă și destinația ei”, cum sună titlul secvenței XXVII, autorul este, în „Atlantic”, un poet al condiției umane, al avatarurilor și al ecourilor acesteia prin timp. Dar și al condiției de receptacol, fascinant și tragic totodată, a artei. Iată, în acest sens, primele secvențe ale poemului amintit: „ideea pură e numai oscioare și vertebre, oase fără articulații./ lumina o strânge aici, ca un făraș,/ îi schimbă imobilitatea cu unghiul de fugă al privirii,/ o încarnează, apoi, cu gingășia bonei îi schimbă scutecele./ locul din care a fost ridicată se astupă cu piatra memoriei plânse. se scoate semnul din carte și când se apropie seara,/ ca un stilet se înfige în sternul mulțimii. [...] /un pic de fum nu strică: troia și roma sunt părinții hiroshimei./ poate că suntem morți demult. poate visăm că trăim. / iar trăirea, e un vis tăios precum cuțitul de bucătărie care desparte seara picioarele femeii după ce a luat un joint. // încă ne picură funinginea bombelor din istorie, avem vedenii cu sclavii uciși după manualul Domnului-din-văzduh. cine știe, salahorii acestor câmpuri de cartofi mor pe/ capete și lumea e un magazin de pompe funebre, anvelope, carne/ contaminată. mereu ne salvează ploaia mocănească a lacrimilor,/ ne înmoaie părul năclăit de sânge, pământul cărat pe tălpi într-o țară uitucă, mereu prostită în față de habsburgi, de franțujii cu moț./ noaptea, când nimeni nu atinge vasul, acesta se rostogolește pe marginea mesei, trântește liniștea pe/ podea. ecoul repetă stridența morții dar sunetul prim nu e în aer –/ oamenii păstrează cioburile vieții într-o amintire frumoasă…"
Prin limanul la care a ajuns, Liviu Ofileanu devine un poet care trebuie neapărat luat în seamă.
_______________________________

Text apărut în revista "Litere", nr. 9 (138)/ 2011

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!