poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 11518 .



„Nouăsprezece trandafiri” și un Sibiu al culturii plin de soldați sovietici, grăniceri ai morții
eseu [ ]
„As always, A.D.P. Remember, Niculina, Laurian”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-07-03  |     | 







Ultimul roman scris de Mircea Eliade nu-i decât o dramă, un fel de epopee modernă, în care elementul fantastic este folosit de autor pentru redarea deloc fantezistă a unor fapte abominabile, indicându-se calea depășirii lor, în viteză de sanie militară trasă de cai, prin dispariția dinspre final într-un astfel de vehicol a scriitorului A.D.P., împreună cu actorii de-abia căsătoriți Niculina și Laurian Serdaru.
„Nouăsprezece trandafiri” a apărut pentru prima la noi dată la editura bucureșteană Românul, în anul 1991 – an de grație, având chiar rostul de-a oglindi numărul de „nouăsprezece”, la cinci ani după decesul autorului. Elaborat, după însemnarea din finalul manuscrisului, la „Eygalières, August-Septembrie, 1978, Chicago, Februarie, 1979”, romanul reconstituie fantezist și extrem de încifrat drama tinerilor și intelectualilor din România comunistă, în intervalul anilor 1966-1968, fiind amintit în analepsă și un episod petrecut de Crăciun în 1938, la care-i vedem participând pe Mihail Sebastian și Camil Petrescu, alături de un alter ego al dramaturgului Mircea Eliade, personajul A.D.P. (Anghel D. Pandele). Mircea Handoca arată în „Notă asupra ediției” că „Volumul de față reproduce textul original în limba română al romanului, apărut în 1980 în Editura Ethos, Ioan Cușa, la Paris. În anii imediat următori, aveau să apară versiunile franceză, engleză și italiană ale cărții.” (p. 11). Un alt personaj de-o importanță deosebită, tipul inițiatului care trebuie să se vindice singur de semiparalizie, este Ieronim Thanase, un protejat al „numărului doi” de la conducerea Partidului. Acesta face filmări în munți, pentru filmul „Copiii nimănui”, cu tineri actori amatori, luați de prin fabrici, sau direct de la competiții sportive, mai ales de la natație. Personajele chemate de autor pe scenă ca să-i reprezinte pe cei doi protagoniști ai unei logodne-nunți metafizice sunt Laurian Serdaru, presupusul fiu al lui Anghel D. Pandele și Niculina, fostă actriță la Teatrul Național, exclusă de comuniști și intrată ca vedetă în trupa din munți a lui Ieronim.
Personajul-reflector, naratorul-martor, eroul principal al cărții, este Eusebiu Damian, secretarul scriitorului A.D.P. El nu are decât două gânduri: să-și facă odată o familie și să îndeplinească în mod corespunzător toate sarcinile (samarele de manuscrise indescifrabile: introducerea la o teorie a teatrului modern, piesele jucate în tabără, de dactilografiat în timp record), pe care i le va pune mereu în cârcă maestrul său. Pandele se consacrase ca autor de romane, nefiindu-i cunoscută decât de foarte puțini actori o dramă de tinerețe, rămasă în manuscris, „Orfeu și Euridice” din 1938, când trăise alături de actrița principală o iluminare, ștearsă apoi aproape definitiv din memorie. Laurian fusese rodul acelei iubiri și crescuse orfan până la începutul acțiunii romanului, când a îndrăznit să se înfățișeze în casa tatălui său, A.D.P., pentru a i se binecuvânta logodna iar apoi căsătorirea sa cu Niculina, de asemenea orfană. Gândirea lui Eusebiu Damian nu-i nicidecum una exaltată, iar „semnele” ce i se dau seamănă foarte mult cu atitudinea conștiincioasă a unui neofit care face ascultare față de un călugăr tibetan, la o lavră unde ar trăi în exil Dalai Lama, sau la Delphii unui Apollo (și actorii instruiți de Vladimir, ajutorul direct al lui Ieronim Thanase, sunt învățați să înoate precum delfinii, chiar în tabără din munți). Bineînțeles că Dalai Lama sau Apollo ar fi pentru Eusebiu Damian chiar angajatorul său, „maestrul” tot mai spiritualizat prin artă teatrală, Anghel D. Pandele. Această proză fantastică conține în loc de subiect epic o adevărată metafizică eliadiană a eliberării. După principiile „Cărții tibetane a morților”, secretarul lui A.D.P este tipul scribului absolut, un fel de zeu Thor, care notează fidel „Memoriile” pe care i le dictează haotic maestrului său, lucrând stăruitor la stilizarea lor, pentru a putea apărea cât mai repede. Secretarul lui Pandele trebuia să se cunune chiar de Crăciun în 1967 cu logodnica sa, Valeria, maestrul său promițând că le va fi naș, ca să le bucure pe rudele viitoarei mirese.
Un personaj secundar, diferit de toate celelalte, pentru că-i mai în vârstă, este Ecaterina, servitoarea lui Pandele. Locuind în București, ea a rămas singură, îl îngrijește pe stăpânul său, primește telefoane, oaspeți în casa de pe strada Fântânelor, iar câteodată își permite să asculte convorbirile telefonice ale secretarului acestuia, tocmai din grijile mari pe care și le face pentru sănătatea ori succesul maestrului. Tip al femeii de-o cultură modestă, Ecaterina este intrigată atunci când Pandele vine în postul Crăciunului cu trupa lui Ieronim. Actorii fac repetiții, dansuri, recurgând la tehnici derutante de impresionare a publicului cineast sau spectator. O astfel de tehnică, pe care o pusese la punct logodnicul și-apoi soțul ei, Laurian Serdaru, muzicant la multe instrumente, având Conservatorul, o ajută într-o așa măsură pe Niculina, să o înspăimânte pe servitoarea Ecaterina. Muzica sa de Orpheu o putea întineri sau îmbătrâni la nevoie, după cum cerea piesa. La fel și el, ca actor, apărea deseori cu părul sur ori albit, ca prin farmec, pentru că muzica sa instrumentală îi făcea să evadeze din clipa istorică. Niculina apare Ecaterinei ca o femeie de peste cincizeci de ani, de parcă ar fi fost o vrăjitoare. Mărturisindu-se lui Eusebiu Damian, care repovestește spusele servitoarei la rându-i, Ecaterina e conștientă că ar fi putut să aibă repulsie față de Niculina, care stătuse multe nopți cu trupa de actori în casa de pe Fântânelor; și aceasta din cauză că ofițerul îmbrăcat în civil, Albini, îi spusese despre Niculina că ar fi fost desfrânată, că n-ar avea de fapt talent actoricesc, recurgând la arta prestidigitației, cu rochia sa cât o garderobă, prin care schimba costum după costum, coafura ori culoarea părului, în funcție de numărul teatral sau dansul oriental interpretat:
„- Dacă m-ați fi lăsat să termin, șopti, ați fi înțeles de ce mi-e frică… Și când m-ați asculta până la sfârșit, are să vă fie frică și Dumneavoastră…
Totul a început la vreo două săptămâni după plecarea mea. Într-un amurg, intrând în salon ca să aprindă lampa japoneză, a dat cu ochii de o femeie, aproape bătrână, care adormise pe canapea. Ecaterina a țipat, speriată, și când femeia s-a trezit, s-a îndreptat spre ea și a întrebat-o cine este și pe unde a intrat în salon. Femeia o privea curios, parcă n-ar fi înțeles bine românește. Și, într-adevăr, când s-a ridicat de pe canapea, Ecaterina și-a dat seama că era străină. Era îmbrăcată ciudat, deși elegant, într-o rochie lungă de mătase roșie și avea niște pantofi așa cum nu mai văzuse până atunci: păreau muiați în aur. Femeia continua s-o privească zâmbind, și la toate întrebările Ecaterinei ridica din umeri. Ar fi putut avea 50-55 de ani, dar când zâmbea părea mai tânără. Doar când Ecaterina s-a îndreptat spre telefon, femeia a întins brațele către ea și i-a șoptit: - Ecaterina, să nu faci asta! Nu te juca cu focul!
- Și nu i-ai recunoscut glasul? am întrerupt-o. Nu ți-ai dat seama că era Niculina, că adormise acolo, pe canapea, îmbrăcată în costumul cu care repetase?
Ecaterina și-a întors din nou capul spre mine, încruntată.
- Nu puteam să-i recunosc glasul, pentru că nu era Niculina. Nu vorbea ca Niculina. Avea un glas stins, ca de femeie bătrână. Și era mai înaltă ca Niculina. Și avea părul cărunt…
- Atunci cine era?
- Nu știu, șopti Ecaterina. Și de aceea mi-e frică... Pentru că mai târziu, după ce mi-a spus: Nu te mai juca cu focul!, femeia a adăugat : - Acum, pot să-ți spun, căci ne cunoaștem bine. Sunt soția lui Laurian Serdaru, deci dacă ai aflat și D-ta secretul, sunt nora Maestrului. Toți îmi spun Niculina, și numele acesta îmi place și mie. Dar nu e numele meu. Pe Niculina ai s-o întâlnești într-un ceas, un ceas și jumătate, pentru că astă-seară suntem invitații Maestrului... Mi-a făcut o reverență ca la teatru, și-a luat pantofii de aur în mână și s-a îndreptat spre odaia de baie.
- Deci până la urmă, tot ea era!
Ecaterina a ridicat exasperată din umeri, și a oftat.
- V-am mai spus o dată, și vă mai spun încă o dată, nu era ea. Și am dovezi că nu poate fi ea, Niculina...” (p. 124-125).
Grafierea cu majusculă a cuvântului „Maestrul”, pe lângă alte două indicii din acest fragment, pot aduce lumina în clarobscurul terifiant al odăii luminate doar de lampa japoneză. O sosie a Niculinei vrea să apară fără vârstă în fața Ecaterinei și de aceea poartă pantofi muiați în aur, iar apoi dispare în baie, după ce s-a descălțat. Aurul arată că ea este vestala zeului Apollo, întruchipat chiar în Maestrul tuturor, celebrul scriitor Anghel D. Pandele, care fusese propus cu un an-doi în urmă la premiul Nobel și obținuse multe voturi, fiind foarte probabil ca el să obțină râvnita distincție peste puțin timp. Casa Maestrului, mai ales după ce el va dispărea peste câteva zile într-o porțiune defrișată de armata română din Dumbrava Sibiului, constituie, iată, templul din Delphi. Mesajul Niculinei, care va avea altădată degetul pus la buze și pentru Eusebiu Damian, ar trebui să fie deplin înțeles de Ecaterina chiar prin scoaterea condurilor muiați în aur: locul de pe strada Fântânelor este unul sacru, precum Sinaiul, Taborul. Cei care nu se descalță, nu acced la un tip de cunoaștere superioară, la metafizica ordonată de un nou Apollo într-o perioadă de dominare socială a scepticismului absurd-absolut, a ateismului materialist-dialectic.
Ceea ce face Niculina pentru Ecaterina, indirect și pentru Damian, este îndemnul sincer, învățătura de-a nu „se juca cu focul”. Focul reprezintă sacralitatea, iar tot ce învăluie în viață hierofaniile reprezintă ludicul, interpretări mai mult sau mai puțin reușite ale unor acte primordiale, pe care oamenii simpli nu trebuie decât să le repete după model, după inițiatul în tainele vieții absolute. Părul alb al Niculinei este și el un simbol, prin care se face aluzie la aburii băii străvechi, unde se pregătește Pythia să intre pentru a asculta în transă oracole de la șarpele apolinic. Și Eusebiu Damian îl avertizase uneori pe maestrul său că Niculina ar putea intenționa să-l disturbe de la activitățile creative, acolo, în munți. Se face referire la un posibil incest, despre care gura lumii ar avea ce să trăncănească. De aceea Ecaterina e amenințată de către Niculina să nu inventeze nimic, să n-o mai defăimeze, că ea ar fi de fapt numai o înțeleaptă, nu o hetairă care să-l amăgească pe Maestru, după cum făcuse în urmă cu un an la Sighișoara o studentă de la Conservator. Ecaterina nu pricepe, nu acceptă să-și dea toate raționamentele peste cap, că femeia puțin în vârstă care-i apăruse în casa Maestrului nu-i nimeni alta decât Niculina. Însă și în această variantă, a neacceptării metamorfozării feminine radicale de către o minte nepregătită să fie unsă cu darurile de sus ale sacrului, Niculina își ia toate măsurile de prevedere. Măcar i-a provocat Ecaterinei o teamă ce se putea dezvolta într-o adevărată psihoză, alienare mintală. După dispariția cu sania în pădurea de lângă Sibiu, de Crăciunul anului 1967, onoarea Niculinei va putea fi ferită de scornelile Ecaterinei. Indiferent că ea ar fi dus înainte o viață mai aventuroasă, după cum le spunea securistul Albini Ecaterinei și lui Eusebiu Damian, logodna, măritișul Niculinei cu Laurian Serdaru, fiul neștiut al lui Pandele, îi adusese spălarea de toate păcatele, iar ca „noră” a Maestrului ea devenise o tălmăcitoare în spectacol teatru-dans a gândurilor de revoluționare a teatrului, pe care le avea și Ieronim Thanase, teatrologul și cineastul rămas aproape anonim. Anghel D. Pandele primise cu toată inima să-l aibă ca regizor pe Ieronim, deși acesta era țintuit în scaunul cu rotile până avea să-și amintească unde greșise la o înscenare teatrală. Însemna că trupa acestuia, din care făceau parte în primul rând Vladimir, Laurian, Niculina, Tudorel, mulatrul vindecat psihic prin teatru (fiul Numărului Doi) exersa cu adevărat perfecționându-și evoluțiile artistice, din vocația schimbării artei actorului, a artei interpretării scenice și a feed back-ului cititorilor, a reacțiilor viitorului public spectator, care aveau să înțeleagă complet, ca pe iluminări mentale succesive, piesele legendare despre istoria românilor sau a lumii întregi. Receptarea și prin procesul de amintire („anamneză”) conteză deosebit de mult la înțelegerea unor acte întâmplate aievea în istorie. Mircea Eliade a ales Carpații Meridionali, în special Munții Făgăraș, zona Sibiului pentru a plasa o bună parte a acțiunii din romanul „Nouăsprezece trandafiri” tocmai pentru că după Ernst Gamillscheg, directorul Institutului German din București pe timpul lui Antonescu și mare cercetător al originei limbii române, munții de la Nordul Dunării, în special Apusenii, au fost un loc de rezistență etnică românească pe timpul ocupării succesive a teritoriului, a câmpiilor și dealurilor de către goți, gepizi, tătari, slavi, maghiari. Mircea Eliade este convins de faptul că Ernst Gamillscheg voia să combată, cu argumentele toponimiei, a unor conservatorisme păstrate mai ales în graiurile de tip ardelenesc aberanta teorie a lui Robert Rössler din 1871, numind „mătci” de rezistență și continuitate românească anumite zone muntoase din vechiul spațiu unde se vorbise latina orientală: Apusenii cu Turda (fostă „Turidava”, Abrud etc.), zone din Carpații Meridionali, Carpații Orientali și lunca Siretului, Argeș-Dâmbovița, Banatul Sârbesc (Valea Timocului) etc. Cele trei mari arii (vetre, focare), în interiorul cărora putea fi stabilită de la jumătatea secolului al XX-lea – după cum spun în celebrul lor studiu Ernst Gamillscheg și Günter Reichenkron – o veritabilă arheologie a geografiei lingvistice în care s-a format și a rezistat limba română sunt: „1) La sud de Dunăre, un areal « dardano-romanic »; 2) La nord de Dunăre, un areal ce ar cuprinde zona Munților Apuseni; 3) Pe ambele maluri ale Dunării, de la Munții Banatului până la Olt.” („Despre originea românilor”).
Mircea Eliade a consultat cu certitudine acest studiu de istorie și dialectologie a limbii române. A scocotit că a treia vatră de romanitate stabilită de cei doi crecetători germani, Reichenkron și Gamillscheg avea o limită estică chiar în zona Sibiului sau a Munților Făgăraș. Bineînțeles că altfel n-ar avea rost să se amintească în romanul „Nouăsprezece trandafiri”, în repetate rânduri, că Anghel D. Pandele, nominalizat pentru premiul Nobel, alături în sania fantastică de fiul Laurian Serdaru și de nora Niculina ar fi trecut frontiera sovietică chiar la vreo zece kilometri de Sibiu! Un scriitor de talia lui Mircea Eliade, care s-a ocupat atât de mult de originile romanității orientale în pasajele romanului „Nouăsprezece trandafiri” în care este redată înfrângerea unei mari armate bizantine de către năvălitorii barbari în Sudul Dunării, n-avea cum să greșească atât de flagrant încât să nu știe că fosta graniță dintre Ungaria horthysto-hitleristă și regatul României, trasată și intrată în vigoare din vara anului 1940 până la începutul toamnei anului 1944 dispăruse deja, iar prin conferința de la Paris din 1950 întreaga Transilvanie fusese retrocedată republicii România. Inexactitatea cronologică dinspre finalul romanului, a fugii lui Pandele peste "graniță" în iarna anului 1967-1968 este doar simbolică, ei evadând direct prin interioritatea reaflată la modul artistic, prin găsirea labirintică a drumului la Centru. Despre această fugă neașteptată discută foarte polemic autoritățile comuniste, grupările dominante, clicile susținute de Securitate și politruci, adunate în jurul „numărului doi” și al „numărului trei” din Partid. Limita pe care au depășit-o Pandele, Serdaru și Niculina este, după cum înțeleg la urmă Eusebiu și Valeria Damian, proaspăt căsătoriți în aprilie 1968, adică pe timpul revoluției pragheze (moment istoric ritualic, la bună vreme – cum le-ar fi și spus în bilet Anghel D. Pandele, ce nu putuse să le fie naș de cununie decât în absolut), o graniță imaginară veche de peste un mileniu. Pentru că acești trei dispăruți, pe care organele de ordine i-au căutat luni întregi și prin albiile râurilor, lacurilor, în prăpăstii, au dobândit priceperea de-a se ascunde chiar în interiorul țării, chiar de „slabii” (“sklavii” – cum atestă acest conservatorism lingvistic însuși Gamillscheg) slavi, de sovietici, care aduseseră de câteva decenii un modern scalvagism, prin panslavismul cu mască derutantă, a întrajutorării comuniste. Cei trei dispăruți dincolo de-o graniță inexistentă în centrul Republicii Socialiste România, pe care autoritățile române n-au cum să-i mai găsească și s-o mai demarcheze niciodată, s-au pitit în epoca pe care și Ieronim cu trupa sa căuta s-o reconstituie fidel în piesele de teatru din hala industrială părăsită după un incendiu devastator. Anghel D. Pandele s-a pitit cu fiul său de-abia regăsit și cu nora Niculina în spatele unei cortine de fier instituită încă din 1946-1947, în urma deconspirării de către scriitorii-gazetari Ion Caraion în Estul Europei [1] și Maurice Merleau-Ponty [2] în Occident a atrocităților pe care Stalin și Sovietul Suprem, armatele roșii de ocupație și de genocid le făcuseră în peste o jumătate de continent.
Se poate descifra mai întâi printr-o anamneză mesajul trimis de două ori cu buchetul celor nouăsprezece trandafiri: „As always, A.D.P. Remember, Niculina, Laurian” (p. 190). Trandafirii în număr de 19, „ca de obicei”, „ca întotdeauna” – cum s-ar traduce „as always” – amintesc de anul 1919, al recunoașterii Marii Uniri pe plan internațional. Dacă luăm în considerație că și în toamna anului 1967 secretarul Damian trebuise s-o lase pe Ecaterina să arunce șase dintre ei, adică șase sute de ani, ar rămâne anul 1319, anul probabil al luptei de la Posada – dobândirea neatârnării pentru primul stat românesc medieval. Anul 580 este dat de către Mircea Eliade, prin glasurile metatextuale, de explicare a piesei istorico-alegorice în întreaga tabără din munți a lui Ieronim Thnase, drept an în care a fost atestată la Sudul Dunării apariția limbii române:
„- Povestea începe cu un catâr, reluă Niculina. Mai precis, istoria noastră, a Românilor, începe cu un catâr. Căci despre acest catâr au scris doi mari istorici bizantini din secolul secolul VI.
- Theophanes și Theophylactus Simocatta… silabisi Corul.
- Iată ce spun, începu Niculina schimbându-și pe nesimțite timbrul vocii. Era pe la anul 580. Hoardele Avarilor prădau și pustiau Imperiul Oriental…
Atunci au început să pâlpâie, parcă foarte departe, dincolo de amfiteatrul ascuns de cortine, o vâlvătaie roșie, și s-au auzit murmure neînțelese, în care s-ar fi spus că se amestecau vocile și strigătele multor mii de oameni, lamentații și țipete repede sugrumate.
- Dar Roma cea Nouă veghea! Izbucni Corul. Imperiul roman de Răsărit veghea! Bizanțul biruise și de data aceasta somnul.
- Doi generali romani…
- Comentiol și Martin…
- Doi generali și-au ascuns legiunile în codrii munților Balcani…
De câteva clipe mi se părea că zăresc, în dreapta și în stânga noastră, furișându-se pe lângă pereți, un șir nesfârșit de umbre. Pandele își apropie capul de mine și șopti:
- Sunt cei mai buni elevi ai lui Vladimir. Sunt toți excelenți înotători. Ai să-i vezi acum!...
- Și într-o zi, continuă Niculina, sau poate era spre seară, înainte de căderea nopții, legiunile s-au năpustit asupra Avarilor. Și, spun cei doi istorici bizantini, victoria ar fi fost sigură dacă…
- Amintiți-vă! A strigat Corul cu un timbru metalic, ca de trâmbiță. Amintiți-vă de calul lui Napoleon!
- Victoria ar fi fost sigură dacă nu intervenea catârul.
- Ca toți catârii, adaugă în șoaptă Corul, era împovărat. Purta de ceasuri, purta de zile și nopți, sarcina stăpânului…
- Povara se desprinse, reluă Niculina și alunecă, fără ca stăpânul să observe. Și atunci unul din soldați îi strigă din urmă, și cu toată puterea, îi strigă să se întoarcă și s-o ridice. I-a strigat: « torna, torna, fratre! »
- I-a strigat cu toată puterea, scandă Corul, i-a strigat: « Torna, torna, retorna, fratre! »
- Și alți soldați, continuă Niculina, au repetat chemarea - « torna, torna, fratre! » - și atunci cei din fruntrea coloanei au auzit strigătul…
- « Torna, torna, retorna, fratre! » repetă Corul din ce în ce mai repede și sacadat.
- Și au crezut că s-a dat ordinul de retragere, continuă Niculina cu o voce tulbure, parcă sugrumată de emoție, și s-au întors din drum, strigând și ei: « torna, torna, fratre! » și s-a produs învălmășeala…” (pp. 66-67).
Există și un mesaj ascuns aici, anume că retragerea Bizanțului cu armatele sale a prilejuit nașterea Imperiului sau țaratului româno-bulgar, începând cu Ioniță Caloian, continuând cu frații Petru și Asan. Cetatea și zona geografică denumită până atunci „Noua Romă”, Constantinopole, avea să adoarmă atunci, pentru a se afirma istoric romanitatea orientală, prin a treia Romă, Transdanubiana. Acesta este mesajul de adâncime al ultimului roman, al testamentului epic lăsat de Mircea Eliade: neuitarea unor evenimente în virtutea faptului că prin ele, prin anamneza lor produsă în contemporaneitate, persistă un neam și o limbă. În ciuda agravării situației, întotdeauna există ieșire.
Se poate interpreta acest ultim fragment citat și în altă viziune, mai pesimistă decât o vreme de război, cu dispariții și sacrificii de armate ce se dovedesc inutile. Pe vreme de pace sunt sacrificate sub ocârmuitori proști și veroși o grămadă de vieți nevinovate, ale cetățenilor cinstiți. Acesta e adevărul crud, care s-a instalat în Europa din aprilie și mai 1940, când Eliade părăsea definitiv România, iar Parisul capitula sub nemți. În particular, țara sa a cunoscut o involuție continuă, agravată de legionari, de comuniști, de postrevolționarii din 1989, dovadă stând toate evenimentele din primul deceniu al mileniului al treilea, când greșelile politicienilor se văd la lumina zilei, neputând fi decât cu greu reparate pe viitor. „Avarii” sau slavii sunt printre noi, chiar rude uneori, uciderea e de ordin spiritual și material, calea de scăpare nu-i să lăsăm samarul din spinare, precum catârii armatei bizantine, ordonând retragerea generală în primitivism, incultură, anonimat.
Dacă romanul „Nouăsprezece trandafiri” ar mai fi lecturat de majoritatea românilor de astăzi, atunci el ar servi și drept îndreptar moral, drept călăuză sigură, mai mult stoică, pentru reluarea individuală a procesului de edificare și asanare morală, brusc uitat, repede încălcat în anumite perioade.



Note:

1. v. I. Caraion, art. „Criza culturii românești” și „Criza omului”, în „Jurnalul de dimineață” (1947);

2. v. M. Merleau-Ponty, „Humanisme et terreur, essai sur le problème communiste” (Paris: Gallimard, 1947) ; „Humanism and Terror: An Essay on the Communist Problem trans. by John O'Neill, (Boston: Beacon Press, 1969)”.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!