poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7105 .



Cât Hamlet?
eseu [ ]
teatru Colecția: Teatru, film, spectacol, puncte-puncte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nicam ]

2011-04-11  |     | 



Photobucket

Dacă suntem de acord că întrebarea A fi sau a nu fi rămâne măduva textului shakespearian prin care Hamlet se păstrează viu, putem afirma că moștenirea hamletiană nu este despre răspunsuri, ci despre păstrarea interogației ca motor al văzului aflat în căutarea unui răspuns.

Spectacolul-eseu Doar Hamlet, după scenariul, în regia și cu ilustrația muzicală a Alinei Rece, a cărui premieră a avut loc în cadrul bienalei Shakespeare de anul trecut, m-a lăsat întrebându-mă în ce măsură măduva punerii în scenă a fost o viziune regizorală aflată în slujba textului ori, dimpotrivă, dacă a reprezentat un statement artistic ce doar a pornit de la text, pentru a-l escalada.

Încercând un răspuns, cred că întâmplarea teatrală construită în jurul lui Adrian Andone, un Hamlet al cărui monolog este conceput într-o schemă de dialog cu personaje-marionetă și cu publicul-Horațio, a folosit textul shakespearian în serviciul unei construcții artistice dominată de preocuparea pentru formă și instrument, situată periculos de aproape de manierism.

Nici scenografia semnată de Viorel Penișoară-Stegaru nu a luat în considerare acest risc. Cel puțin nu până la capătul unde se situează receptorul simplu. Pentru acesta din urmă, interiorul complex al lui Hamlet ajunge să-i atingă propriul interior atunci când se mișcă simplu, fără prea multe artificii. Acestea, oricât de inovatoare în sine, folosite într-un cadru ce le depășește, ca profunzime, ajung să dizolve puntea actor-spectactor, iar mesajul și trăirea din text rămân suspendate.

Or, începutul piesei nu asta anunță. Nu anunță un tur de forță al instrumentelor externe, așa cum până la urmă s-a demonstrat spectacolul, ci promite o derulare pe verticală a unui mesaj, fără prea multă rețea orizontală adiacentă. Scena de lemn pe care, în primul act, Hamlet aprinde lumânări, firesc, în tăcere, o simbolistică subtilă și simplă a întunecimii interioare cu care se duce lupta, anunță o trăire profundă și înaltă ce urmează să îi fie oferită publicului fără prea multe rătăciri în rețele exterioare. În fapt, însă, pe parcurs, orizontala nu rămâne supusă verticalei, raporturile inversându-se, cu un efect greu de definit în mod cert, dar care ține, fără tăgadă, de un „între”, un „nici, nici”.

Mă refer mai întâi la miza excesivă pusă pe păpuși, schelete acoperite cu haine, care l-au obligat pe Andone să-și folosească bună parte din energie pentru a le mânui, energie ce ar fi fost de preferat să rămână vehicul pentru ajungerea la spectator a conflictului hamletian interior. Spun că ar fi fost de preferat, întrucât pasajele alese din text sunt printre cele mai tensionate dramatic ale piesei, aspect sub care opțiunea scenaristică rămâne, totuși, de felicitat.

În acest context, cu atât mai întristător apare și faptul că, spre finalul piesei, Hamlet, pe lângă unic personaj-grăitor și maestru-păpușar, capătă și aer de recuziter, executându-și sarcina de a umbla pe scenă cu o bucată de cearșaf atârnată după gât, pe care o înfășoară, succesiv, pe fiecare păpușă în parte, pentru a permite proiecții de câteva secunde cu chipul personajului reprezentat de păpușa respectivă. Personaje de altfel deja cunoscute din restul spectacolului, ceea ce mă face să cred că unica justificare a alegerii acestui fel de a le „întregi” prezența, inutil, după părerea mea, este dorința de a folosi și expresivitatea facială a actorilor astfel introduși în scenă: Iulia Colan, Valer Dellakeza, Ion Colan, Iulia Cârstea, Ion Colan, Marian Politic, Ștefan Cepoi și Dragoș Măceșanu.

Numai că această adăugire la nivel de articulare formală nu dă plus de tensiune și expresie pe fond, ci frânge exact momentul de climax dramatic. Astfel făcând, viziunea regizorală și, subsecvent, cea scenografică, uită că într-un one man show, cum a fost și schema punerii-n scenă a lui Doar Hamlet, less is more se potrivește chiar mai mult decât atunci când jocul presupune mai mulți actori în carne și oase.

Din această perspectivă, cred că personajul principal al spectacolului n-a fost, de fapt, Hamlet, ci Alina Rece. Preferința sa de a asalta cu giumbușlucuri tehnice, pe care am remarcat-o încă din „Ce mai taci, Gary?”, oricât de notabilă ca încercare de reîmprospătare, nu m-a convins în cazul de față, tocmai din cauza asperităților, fracturărilor și sufocărilor pe care le-a produs.

Regret acest lucru cu atât mai mult cu cât, dincolo de insistența pe modernizare și tehnologie, am remarcat preocuparea de fond ca nuanțele textului să ajungă să fie spuse, în cheia de intensitate vie pe care o impun. De aici, cred, și alegerea lui Andone ca protagonist. Unul care, din punct de vedere al mijloacelor proprii, cele strict actoricești, știe cum, când și cât să se uite în ochii lui Horațio, să arate că fierbe sau încremenește, că pică în nebunie sau că se înalță lucid, așa cum Hamlet trebuie că a făcut-o.

E un rol cu siguranță sedimentat de Andone, rezultatul unor lupte și împăcări. Am văzut asta nu doar când mi-a înghețat și mie privirea, fixându-mi-o cât a întrebat dacă și Alexandru cel Mare tot țărână se face, ci și în demnitatea cu care a primit, la aplauze, imaginea sălii din păcate doar pe jumătate plină.

Ce nu reușește, însă, Andone, cu tot zbuciumul său, este să ridice semnele de întrebare pe șira spinării spectatorului și să i le mențină acolo timp de 80 de minute cât durează piesa. Cred că asta este o limită nu doar a sa, ci și a mijloacelor ce i-au fost puse la îndemână. Rostul lor mi-a părut că a fost să susțină cățărarea cu orice preț pe o provocare, mai degrabă decât cucerirea ei. Prea multă actio în a aborda provocarea și poate prea puțină contemplatio în a o vedea de la bun început.

Și atunci, parafrazând, spunându-vă despre Doar Hamlet c㠄l-am văzut, Horațio!”, rămâne să răspundeți, odată ce veți fi mers la spectacol, cât Hamlet este dat și poate fi primit, precum și dacă l-am cunoscut atât cât s-a lăsat adus pe scenă.

apărut în revista Mozaicul nr. 3 (149) din 2011

sursă foto - http://www.tncms.ro/index.php?lang=ro&spectacol=59

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!