poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6335 .



Ipostazele tatălui, surorii, fraților. „Viseptol” de George Vasilievici
eseu [ ]
Pe 10 aprilie 2011 George Vas. ar fi avut aproape 33 de ani

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-04-10  |     | 



Am locuit aproape de George Vasilievici, încă din 1996, când am intrat la facultate în Constanța. Doar câteva blocuri ne despărțeau, unul de altul. În vara anului lui 2005 am făcut cunoștință cu el, la redacția revistei „Tomis”. Am aflat de la taică-miu că George își pierduse tatăl din copilărie. Subofițer în M.A.I., acest om avea scrisul foarte caligrafic. Se prezentase de tânăr la un concurs pentru ocuparea postului, iar postul obținut pentru că scria repede și bine, artistic i-a dăunat, pentru că ar fi vrut să facă mai multe, să fie avansat și ofițer după ce trecea prin facultate. Ceilalți candidați pe același post s-au ambiționat să facă facultatea și au înaintat mereu în grad, nu ca tatăl lui George, care s-a dedicat vieții de familie, pentru că avea deja un băiat și o fată. Presupun că n-a vrut, nu că n-ar fi putut să aibă o carieră militară spectaculoasă.
În ultimul său roman, „Viseptol” (martie 2010, editura Ta), George Vasilievici se oprește cel mai mult la motivul literar al tatălui, deși la un moment dat, prin suspansul de proză fantastică, mama protagonistului devine mărul discordiei dintre tatăl și geamănul artificial al acestuia, care-i o clonă, un android.
Pe lângă accepțiunea curentă a cuvântului „tată”, eroul povestitor adaugă trei conotații pierderii și reaflării fictive a autorității paterne. Un psihanalist ar putea să scrie un întreg studiu despre opera și viața lui George, curmate atât de brusc (opera i-a anunțat deseori moartea, nesuportarea grelei cruci pe umeri!), dar aici, în recenzia romanului nu ne interesează implicarea biograficului în diegeză. Întâlnim astfel pe Ultimul Papă din partea întâi, pe geamănul tatălui și pe Tatăl din ceruri, un Demiurg eminescian cu doi-trei fii Luceferi (Ateu, Cristi și însuși protagonistul – care poate fi orice tânăr mort aproape de treizeci și trei de ani).
Partea a doua a acestei cărți este un „viseptol”, fiindcă are în centrul traseului evenimențial o halucinație, dar și artificii narative de tip science fiction: plasarea în cu totul alte spații geografice, accelerarea procesului de contaminare c-un virus mortal a personajelor, execuția în masă a lor, judecarea killerului, prin dispariția sistemului de legi și a societății din 2010. La urma urmei, nici nu contează prea mult la Vasilievici intruziunea epică a elementului fantastic sau al acelui kitsch cu funcție antirealistă, ci dezvoltarea din aceste scenarii macabre a unor exaltate, alegorice, paralele, posibile fantezii. Se urmărește pas cu pas distrugerea condiției umane, prin neasumarea la timp a morții. Toți oamenii sunt păscuți, precum ierburile roșii, de îngerii morții, secerătorii adâncului lor. Traseul diegetic devine tot mai sinuos, având calitatea tensionării la maximum a destinului comun pentru un anumit bărbat și o anumită femeie, care se vor recunoaște – pipăindu-și unul altuia un fel de dublă cicatrice a lui Ulise – după propriile lor mâini, lăsate fără voie gaj ca să se întâlnească odată și-odată.
Din orașul Constanța, în prima parte acțiunea se împotmolea în cartierul cu felinare roșii, cu drogați și homosexuali din Amsterdam, capitala libertinajului întregii lumi. Abia la începutul celei de-a doua părți, după ce i se amputează ambele antebrațe, eroului i se schimbă radical viața, pentru că i se grefează la un aeroport, ca să ajungă în țară, mâinile unei femei. Revenit la Constanța, chiar și părinții eroului cad victime flagelului, fiind aparent uciși de mâinile fiului rătăcitor. Crima este corelată, dostoievskian, cu pedeapsa, cu damnarea ori criza sufletească, pentru că acest killer doarme pe unde poate, numai să nu mai ucidă oamenii arâtând mâinile. Se culcă și pe fundul mării, pe la Cazinou, între stabilopozi, pe-un hamac de alge. Neliniștea nu dispare. Vrea să afle adevărul, de ce are mâinile unei femei, cine este cea care acționează în mod paralel cu el, de ce și pentru ce fuseseră ei torturați la aeroport, ca să devină killeri universali. Normalitatea pierdută e, pentru prima dată în proza lui Vasilievici, cauza problematizării, a introspecției. Proiecția diegetică a sinelui auctorial, acest killer masculin, își păstrează sau face în așa fel actanțial să redobândească, în dezastrul apocaliptic schițat de romancier, chiar hipersensibilitatea, fragilitatea interioară, dublată de un spirit rebel sau recalcitrant înnăscut.
Crima este în gena canceroasă a umanității. Personajul-narator n-are alt rol decât de-a produce, artificial, în condițiile provocării subite a râsului la vederea mâinilor și unghiilor sale de femeie, autodistrugerea programată, spintecarea, întoarcerea pe dos a victimelor. Mormane de cadavre încep să se împută prin Constanța, București, în toată Europa și-n jumătate de lume. În cealaltă jumătate acționează celălalt înger al morții, killerul feminin, cu antebrațele implantate de la killerul masculin. Fără nicio justificare, cei doi abia așteaptă să se vadă. Sau știu că e ultima probă: confruntarea, care pe care, iubirea-moarte, iubirea totală.
Fantasticul la Vasilievici este transpus în poezie cu accente neoromantice-neoavangardiste. În „Viseptol” putem afla mult mai exact ceea ce a intenționat să spună și poetul George Vasilievici în volumele sale de versuri, pentru că mesajul se continuă în creația sa, indiferent de apartenența la genuri și specii literare. Protagonistul, killer involuntar, se consideră principalul vinovat al întregului dezastru sau fiasco ontologic. O consideră pe ultima femeie și propria sa victimă, ori din contra, se gândește uneori că va constata un sens al iubirii, chiar al renașterii din amândoi a lumii, că totul n-ar fi acum decât un vis groaznic, o farsă. De altfel autorul, George Vasilievici, își dăduse întâlnire cu o liceancă de la Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanța chiar când intrase în anul ce avea să-i fie fatal, numai pentru a trăi aceleași senzații, ritualul cuceririi unei inimi.
Să medităm asupra aspectului macabru al execuțiilor în masă, la robotizarea protagonistului killer: cine îi vedea antebrațele, cu palmele, degetele și unghiile subțiri scoase din mănușile lungi de damă purtate ca să nu fie observată monstrozitatea, era cuprins pe dată de agonia râsului, de convulsiile morții. Se tăvălea pe jos, apoi spasmele demenței determina victima să-și facă seppuku. Eroul contribuia și el la terifianta arlechinadă a genocidului, ajutându-i pe oameni, indiferent de vârstă și sex să-și scoată rărunchii, să-și răsfrângă în afară interiorul, organele.
George Vasilievici strămută prin convenții neosuprarealiste barierele universului său epic. Aparent, romanul „Viseptol” ar putea părea doar în prima parte realist, un documentar despre viața drogaților din România și din întreaga lume. Sunt arătate aici consecințele cele mai grave ale înecului în moartea albă, vinderea prietenei unui proxenet-homosexual-diller din Amsterdam. Acesta este român la origine, dar nu vrea să recunoască. Totuși, „Viseptol” este evident continuarea romanului autobiografic (stil jurnal) „Yoyo” (2008) al lui Vasilievici. Superior prin tipologiile mult mai complexe, cea a personajului-narator mutilat, cea a prietenei sale vândute în Amsterdam pentru pungile de viseptol, cea a iubitei-soră-clonă, dar și prin motivele biblice precum tatăl fizic pierdut, Tatăl ceresc sau frații săi Ateu, Crist, romanul „Viseptol” va deveni cu certitudine o carte de referință în literatura mileniului al treilea, poate cea mai bună creație epică a douămiismului.
În „Yoyo”, Ela era un personaj feminin ale cărei atitudini de viață nu-l prea interesau pe protagonist. Ruptura dintre cei doi era inevitabilă. Pe la jumătatea romanului-jurnal se uită de existența ei, fiindcă îl înșeală. Ei se știau la modul carnal, iar despărțirea, ca și viețuirea alături n-are sens. În locul Elei, personaj pe jumătate ratat, în ultimele trei părți din „Viseptol” apare „sora”, născută din părinții clonați după părinții killerului, soră ce se născuse de puțin timp, la începutul mileniului al treilea, dar crescuse precum măiestrele zîne-crăiese sau feții-frumoși din basme, de parcă ar fi trăit pe-o altă planetă ficțională. Această soră cyborg suferise aceeași operație, devenise o mutantă cu antebrațe și pumni de bărbat. Pilozitatea lor o făcea să sufere poate și mai mult. Neînțeleasă și ea, îl așteaptă să dezlege împreună enigma.
Brusc, aflăm că o foarte neînsemnată comunitate a celor orbi era singura imună la virusul ucigaș, ce acționa stereotip prin râs și seppuku. Orbii nu puteau muri pentru că nu puteau vedea monstruozitatea brațelor. Aici mi se pare că George Vasilievici demitizează programatic civilizația imaginii, a culorii și a plăcerilor umane. Genocidul semnifică de fapt întoarcerea umanității la simplitatea pierdută. Ochiul vede, inima cere - iată proverbul care conduce omenirea, mesajul cupidității unei societăți industriale pervertite. Ca individ, omul contemporan n-ar mai avea cale de salvare, prin experimentarea până la autodistrugere a drogurilor, a internetului, a unei alte vederi în autosatisfacerea plăcerilor interzise, a altui simț tactil, a unui auz sedat de obsesii sexuale, a unui gust pseudoartistic lăbărțat de interpretarea halucinațiilor sau de durerea sevrajului. Creația e prezentată în exercițiul său al caricării perpetue, iar reduplicarea imaginii luciferice ocupă existența tinerilor debusolați.
Orbii ajung să alcătuiască tribunalul suprem al lumii, singura instanță lucidă, adică (in)umană, rămasă pe fața pământului acoperit cu milioane de cadavre. Cu șobolanii sanitari ai lumii războiul nu mai poate fi continuată istoria, iar cu robii vederii, nici atât, pentru că ei așteaptă sfârșitul, căutând o cauzalitate, o logică în dispariția lumii văzătorilor.
Cei doi frați-amanți supraviețuitori, killerii văzători (nu și clarvăzători) se întâlnesc pe teren neutru și constată imediat că au membrele amputate și invers relipite, pentru că ei formează acel potențial cuplu al regenerării speciei mutilate în mileniul al treilea. Ajung să se hrănească exclusiv din creierii victimelor. Ultimii creieri scoși din țeste mai fac încă deliciul părinților tinerei, care nu mai văzuseră așa ceva, până vor fi și ei forțați să-și facă seppuku. Acești părinți ai surorii ucigașe trăiau în America. Tatăl ei este geamănul tatălui protagonistului. Ca geamăn clonat, nu putea să accepte la un moment dat ca fratele adevărat să-și fi împărțit viața, dându-i-o pe soția lui, iar aceasta să fi ajuns bigamă-incestuoasă. În condițiile în care gemenii munceau la același restaurant, cu schimbul, fiind amândoi foarte eficienți, patronul îi confundase mereu. Geamănul-clonă a ales să abandoneze jobul profitabil și să nu-i necinstească soția fratelui adevărat, plecând peste ocean. Nu înainte de a fi clonată cumnată-sa, spre a-i deveni soție, într-un fel dublul său. Această poveste de familie este, desigur, introdusă ca parabolă, printr-un umor negru de către George Vasilievici. De altminteri chiar sora-iubită, killerul feminin e fiica a doi părinți clonați, așadar nu-i adevărată, ci un dublu al protagonistului, o ipostază a sa. Narcisismul a fost principala dominantă a caracterului autorului „Viseptol”.
Tatăl killerului-femeie nu-l simpatizează pe iubitul acesteia. Este șantajat de „nepot” că i se poate dovedi oricând originea sau clonarea. În condițiile în care își va recunoaște doar în parte „trecutul”, iubita-soră-clonă se înfurie pe cei mai dragi oameni, ocrotiți de ea până atunci și noaptea-i va face să dispară, arătându-le mâinile pierzaniei.

În ultima parte a romanului, eroul-narator, killerul masculin e anchetat, condamnat de către tribunalul orbilor, singurii supraviețuitori momentani ai masacrului, carnajului. Presupunem că și iubita „sor㔠e supusă aceluiași supliciu psihologic: află că nu ei ar fi fost autorii reali ai crimelor ce se țineau lanț acolo unde își arătau mâinile. Ei erau simpli martori sau pionii execuției, devoratori ai creierilor. Virusul ucigaș care îi făcea pe oameni să se autoexecute în râsete convulsive era invenția orbilor. Ca martori, cei doi protagoniști se căutaseră pretutindeni unde virusul făcuse ravagii în câteva zile, sau ceasuri. După ce moare, killerul masculin, mort precum un Giordano Bruno sau un Socrate, accede în alt spațiu imaterial, paralel. Dincolo de pământul devastat el intră în casa Tatălui său originar, ori a tatălui pierdut, masacrat de virusul ilarității sângeroase.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!