poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3052 .



La steaua lui Eminescu...
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2011-01-28  |     | 



Așa-numitul neo-antropocentrism (un pan-freudism, motivat, întâi de toate, prin statistica numărului de adeziuni), după cum remarca părintele Savatie Baștovoi, în cartea de dialoguri intitulat㠄Ortodoxia pentru postmoderniști”, face parte dintr-o pletoră de noțiuni produse de post-modernism. (În funcție de cine sau ce stă în spatele lor, în general așa-numitele produse umane pot fi de multiple feluri: inspirate de sus, create cu imaginație și cu prestigiul cuvântului, concepute cu mintea, socotite cu măsura aritmeticii, meșterite cu unealta sau – de ce nu?... – aruncate cu jetul primei porniri...; și, de aici, câte combinații posibile, în câte grade de calitate corespunzătoare!...)
Ca orice noțiune inventată sau „reinventată”, și neo-antropocentrismul la care am făcut referire nu se cere, musai, să fie „crezut pe cuvânt”. La urma urmei, e un simplu comentariu cultural. („Dumnezeu a murit” e din Nietzsche, care Nietzsche a luat ideea din Luther, care Luther, fiind prizonier afectiv al Vinerii Mari, a citit că în Evanghelie scrie... și cercul acesta se mai poate lărgi, înainte de a se închide, cu tot ce nu zice azi știința despre ce nu poate decât să tacă, cum zice Wittgenstein, la rândul lui.)
Să nu-i dăm mai multă crezare decât merită unui simplu cuvânt. Acest fapt e, mai ales, valabil, atunci când, precum în cazul amintit, avem de-a face cu o noțiune de tip „jet”, ce „arunc㔠până departe, ca dintr-o sepie (ferea!) și care insistă să dea tonul comentariului, ba încă al tuturor comentariilor! Păi, vorba lui Caragiale, nenicule, așa făcând, ne-am întors la moft, cu soft cu tot!...
Și ce ni se spune, la o adică? „Toată metafizica și filosofia nu sunt decât moft, poezie, iar esența ființării noastre, uite-o – sexualitatea și mizeria, iar noi vă vom spune adevăru, despre care până acum s-a tăcut” („Ortodoxia pentru postmoderniști”, p. 32). Minciuna apare, avertizează părintele Andrei Kuraev, „atunci când o sferă începe să se lățească pe contul celorlalte, pe contul celor vecine, și mai ales pe contul celor situate mai sus. Ce înseamnă o tumoare canceroasă? Ea crește, crește, crește. Începe să crească și să le strâmtoreze pe celelalte, să le omoare, și atunci întregul organ e ca și cum s-ar transforma în acea celulă. Organul devine inapt” (Idem, p. 33).
La urma urmei, ce înseamn㠄Dumnezeu a murit” (totuna cu „sufletul a murit”), pentru unii postmoderniști? Avem de-a face, în cele mai multe cazuri, cu o teză culturală și chiar subculturală. Nu ține de realitate, ci de mentalitate, va să zică de raportul omului cu realitatea. În cazul celor mai mulți, acest raport ia forma nerăbdării violente de a se realiza carnal acum-și-aici. Tot ce impedimentează respectivul traseu e declarat ca lipsit de sens. Ne aflăm, iată, în plin cult al pragmatismului materialist. Adevărul e declarat sinonim cu utilul, adesea căutat în cea mai mediocră, dacă nu mârșavă, ipostază a sa. Nu de puține ori avem prilejul să constatăm că relativizarea valorilor, atacul fără precedent la adresa valorilor tradiționale, discreditarea bunului simț comun, au ca scop nedeclarat nu toleranța, ci mai degrabă inocularea sugestiei oculte că omul „minimal” reprezintă totul și că totul se oprește aici.
Din această perspectivă, și „Eminescu a murit”, pentru că poezia a murit. Omul practic, mai nou omul-computer, nu are timp de Eminescu, îl consideră demodat, plictisitor cu idealismul lui interminabil. A murit sărac și nebun, asta-i sentința de fond. Separându-l pe omul Eminescu de poetul Eminescu, refuzându-i un suflet trupului, aici s-a ajuns. La a-l declara un mărunt printre alții, la a-i număra cu un fel de satisfacție scăderile omenești, la a-i ignora geniul.
O apreciere auzită din ce în ce mai des ne reține în chip deosebit atenția. Unii consideră că postmodernism cu adevărat poate fi cu adevărat numai „conservatismul”, adică ceea ce vine după modernism trebuie să fie, totuși, o reîntoarcere în spirală la clasic, la tradiție. Acest fapt poate deveni pe deplin posibil și prin încercarea inedită, astăzi, de recitire a lui Eminescu. Pentru că este foarte departe de noi, ca o „stea de la răsărit”, el ne este, tocmai de aceea, poate și cel mai aproape. Lucrurile de care ne-am îndepărtat, lăsându-le în uitare, încep să arate, de la mare distanță, adevăratul lor chip, mesajul lor mai presus de timp. Modul cum Eminescu a restructurat din temelii expresia poetică românească, debarasând-o de convenționalism și artificialitate, suprimând în poezia română deosebirea între termenii poetici și termenii obișnuiți ai limbii comune (Αl. Rosetti, I. Gheție), reprezintă un mesaj cu valoare perenă, trimis de poetul nepereche către creatorii și iubitorii de poezie din toate timpurile. Din acest punct de vedere, Eminescu nu poate deveni vreodată inactual.
Cu Eminescu, rezistența „gramatical㔠a limbii ia sfârșit, limitele rigide se clatină... E ca și când harul a covârșit asupra legii. Dar aceast㠄apocalips㔠(des-văluire) a limbajului a fost menită să restaureze natura și naturalețea, nu să le distrugă. Consoanele și vocalele, substantivele și verbele, articolele și conjuncțiile răspund cu mlădieri genezice presiunilor exercitate de metrul poetic sau de diferite alte rigori ale construcției poematice, tot așa cum ciorchinii de struguri copți, din storcător, deși stâlciați, dau în acel moment tot ce-i mai bun din ei: licoarea... S-a afirmat despre cursivitatea versului eminescian că nu cunoaște constrângerea, din el a dispărut orice urmă de artificialitate, deși auzim fluviul cum vuiește între malurile ținute de tiparul metric și de rime, care există ca și când nu ar exista...
Înțelegem și de aici, din proximitatea miracolului eminescian, că un mare artist își poate asuma să practice, în interiorul unei convenții stilistice date, fără ambiții înnoitoare cu orice preț (exemplu notoriu, în acest sens, fiind Mozart), dar depășind din interior această convenție, până la a atinge acel punct al artei menit să vorbească, în mod liber, făpturilor din toate timpurile. În interiorul barocului, Bach a fost și un romantic, și chiar este creatorul unei structuri muzicale ce poate să înnoiască percepția noastră, a celor de astăzi, despre gândirea în armonie, ritm și melodie.
Cuvântul poetic eminescian seamănă cu o structură vie, înzestrată cu o contractilitate nervoasă. Este ca un organism ce știe să răspundă intenției umane. Poate că așa a fost cuvântul la origine, mult mai legat de viață decât ce a rămas din el acum, când suntem obișnuiți să-l concepem și să-l folosim ca pe o monedă de schimb. Dar cuvântul la care visăm se dilată și se contractă, se luminează și se umbrește, asemeni unui chip viu, fiind mai întâi o față și un zâmbet și abia apoi un înțeles inseparabil de ele. De aceea, expresivitatea devine, în poezie, o putere eficientă ce domină gramaticalitatea. Nu ne temem că pierdem înțelesul atâta vreme cât avem, lângă noi, chipul.
Despre cum a îmblânzit Eminescu gramatica sunt multe de spus. În fonetică ne izbim de suculența fonetismelor regionale sau arhaice (ex. păreții, pahară, izvoară, mitutică, înfle, împlea, spărietă, grierel, îndărăpt). În morfologie apar forme populare regionale și arhaice cu totul armonizate în contextul muzicalizat („cu mânule-amândouă”, „pe umerele-i goale”, „în câmpure zboară”, „lunge gene”, „printre crenge”, „cu ochii serei cei dintâi”). În vocabular ne impresionează derivațiile inedite (furnicime, nisipiș, stâncime). În sintaxa frazei, e admirabilă folosirea nuanțată, nemonotonă, a conjuncțiilor subordonatoare („cum ea pe coate-și răzima/ visând ale ei tâmple”) ș.a.m.d. În gura lui Eminescu, pesmetul fărâmicios al gramaticii a devenit o prefigurare de cuminecătură.

Florin Caragiu

(Articol publicat în revista "Ramuri", Ianuarie 2011.)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!