poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7571 .



deziderat de la Dezideriu
eseu [ ]
teatru Colecția: Teatru, film, spectacol, puncte-puncte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nicam ]

2011-01-26  |     | 



E un truism că a trăi ismele și mai ales a le retrăi, chiar și prin transpunerea lor în teatru, chiar și pentru peste o oră, mai mult sau mai puțin retoric, este mai greu decât a vorbi, oricând și oricât de retoric, despre ele. Cu acest gând am ieșit de la premiera absolută a lui Ce mai taci, Gary?, în regia Alinei Rece, după un scenariu de Toma Grigorie în baza Jurnalului lui Ion Dezideriu Sîrbu. O victorie a Alinei în concursul pentru tineri regizori de care m-am bucurat la foarte cald, prin apropierea, poate excesivă, pe care o dă situarea în chiar primul rând de spectatori.

Și gândul a fost la fel de stăruitor precum efectul lui Dies Irae mozartian, ce susține începutul piesei – proiecția numelor unora dintre personalitățile culturii române retezate de comunism. Un fel de Listă a lui Schindler pe dos, mi-am zis, deși rapiditatea derulării numelor și neclaritatea redactării lor nu mi-au permis decât să zăresc câteva dintre ele. Dincolo de acest element de intertext personal, nu despre fascism a fost vorba să retrăim în seara aceea, deși imagini cu victime ale acestuia s-au regăsit printre cele ce au marcat, ca proiecții, finalul.

La fel de stăruitoare a fost și aserțiunea kantian㠄cerul înstelat deasupra și legea morală în noi”, care a jucat ea însăși rolul unui element de intertext, de astă dată auctorial. Aceasta întrucât afirmația a fost repetată, în momentele cheie ale discursului jucat, întocmai ca un refren care să umple lipsa de ecou și care să țină loc mai ales de ira. Căci sine ira et studio cred că trebuie să fie tonul transcrierii impresiilor, precum și a emoțiilor cu care am ieșit din sala I. D. Sîrbu a TNC Marin Sorescu.

Înainte de toate stă părerea că am asistat la o reconstrucție impresionistă împăpușată în altă reconstrucție, întocmai ca o matrioșkă. Reconstrucția unor părți dintr-o biografie, precum și a unor momente de destin, în cadrul și uneori doar pe fundalul punctării unui context social și politic. Spun acestea referindu-mă la efectul amalgamării și deseori chiar al orchestrării unor elemente de decor și tehnice heteroclite, merit al lui Viorel Penișoară Stegaru și, respectiv, al regizorului tehnic Mircea Vărzaru. Pe de o parte lumina dinăuntru, transpusă în metafora din colțul dreapta al scenei – masa de scris, copacul de lângă, mormanul de cărți, un mic Everest aflat la picioare, iar deasupra bucata mică de cer (un alt ecran pe care până și norii proiectați au presupus mult senin).

De cealaltă parte, care a ocupat, fizic, trei sferturi din scenă, a fost transpusă, ca o contrapondere estetic echilibrantă, metafora întunericului din afară, deci și din ceilalți. Astfel, istoria s-a jucat în spatele sârmei ghimpate (la propriu), acolo unde s-a văzut cum schelele și pancartele cu slogane comuniste au uzurpat locul icoanelor și al cărților, sub un cer mohorât, coborât parcă din pământ.

Însă nu o dată și-a făcut loc impresia că pe undeva autenticul a cedat în fața declarativului, chiar a declamării. Iar aceasta nu s-a întâmplat cu ocazia desfășurării de forțe actoricești, fie ele dinspre tabăra celor buni – Candid sau Dragoș Măceșanu, Gary sau Valeriu Dogaru, Olimpia sau Gabriela Baciu -, fie că a fost vorba despre partea răului - Anchetatorul, adică Ștefan Cepoi, Gardianul sau Cosmin Rădescu și turnătorul Popescu, adică Ion Colan. La mijloc evreul Sommer, jucat de către Eugen Titu. Altfel spus, bunii cu bunii și răii cu răii, încostumați, de către Lia Dogaru, în alb și bej aristocratic, respectiv în negru pătat.

La mijloc s-a situat impresia că și de astă dată binele a fost mai greu de transpus, în mod verosimil, decât răul. Poate fiindcă primul lasă loc de nuanțe, iar al doilea nu are decât grade. Și poate că tocmai nuanțele, de altfel umanizante, ale persoanei lui I. D. Sîrbu au făcut ca în nu puține momente atât Candid, cât și Gary să ajungă dincolo de sârma ghimpată mai puțin convingător decât în cazul unui Cepoi, de pildă, egal cu sine, constant, din toate punctele de vedere. În mod special în ce privește tensiunea clocotitoare din chip și furia roșie, fie din ochi, fie din dicție sau din exhibarea corporalității. Ceea ce nu a anulat, însă, nici plasticitatea mișcărilor lui Măceșanu, la fel de impresionantă precum în Romeo și Julieta și nici ținuta impozantă a lui Dogaru, deloc afectată, nici la propriu și nici la figurat, de trecerea atâtor ani pe scândura TNC. Cât despre Cosmin Rădescu, a fost îmbucurătoare descoperirea plusului de forță și expresivitate, comparativ cu alte roluri ale sale. O egală bucurie au stârnit și experimentatul Colan, cum și prezența, doar prin vocea din boxe, a lui Ilie Gheorghe.

Cea mai puternică impresie rămâne însă aceea că declamarea și celelalte exagerări nu s-au datorat temei totalitariste, ci, în fapt, spațiilor de legătură dintre text și mijloacele de punere-n act și în scenă. Aceste spații nu au putut umple total clivajul dintre tehnica și retorica primului, pe de o parte și tehnicile scenografice și regizorale, pe de alta, cele din urmă fiind deseori mai acaparatoare decât discursul rostit. Un clivaj de genul comunism – postdecembrism și pe care nu l-a putut anula sau transcende fondul monologal în căutarea dialogului – autorul narator care plasează și se plasează, în dorința de a comunica și de a se comunica. Un clivaj situat el însuși la granița cu diverse prăpăstii, fie sociale, fie individuale și lăsat deschis, la final, prin încremenirea, pe ecranul - zid, a imaginii unor revoluționari români din după-amiaza lui 22.12.1989.

Acesta a fost, de altfel, și unul dintre cele mai emoționante momente. Grație simplității tăcerii din el și a tăcerii pe care o impune, dincolo de final. O tăcere în care se pot privi din nou, în ochi, monștrii. Căci dincolo de vorbe și de judecățile de valoare la care incită piesa rămân faptele. Or, fapt este că dezideratul nu a fost, pe fond, depășirea controversei, nici în ce-l privește pe I. D. Sîrbu, nici în ce privește ismele, ci a constat în expunerea însăși a acesteia, cu lumini și umbre. Și cu mult modernism la nivel de formă. Din acest punct de vedere, a fost o reușită. Din perspectiva însă a nevoii de a fi martor la o despărțire de ape, poate ea însăși absolutistă, piesa te lasă cu ochii mijiți. Dar cine a spus că văzul necesită ostentația pleoapelor deschise la maxim?

apărut în Revista Mozaicul nr. 12 (146) din 2010

Photobucket

sursă foto - http://www.tncms.ro/index.php?lang=ro&spectacol=94

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!