poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3080 .



Geniul: 2/3 intelect!
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PetreAnghel ]

2011-01-17  |     | 




Ni se pare aproape o imposibilitate să afirmăm că s-ar putea ajunge la o concluzie atunci când vorbim despre cum se creează literatura și o dublă imposibilitate când este vorba chiar de teoria literaturii, despre care am afirmat, totuși, la un moment dat, că este știință.

În fond, literatura este povestea celor o mie și una de nopți: ea nu se poate sfârși, fiindcă sfârșitul înseamnă moartea Șeherazadei, al fetei care povestește. Dar, oare, doar moartea ei? Ar putea trăi sultanul dacă n-ar mai avea cine să-i spună povești? Ne este teamă că nu. Iar odată cu el ar muri și curtea lui, ar dispare slijitorii, cămilele din grajduri, apele ar seca, grădinile s-ar veșteji.

A existat încă de la început o poruncă tranșantă legată de obligația de a spune și a scrie. Verbul a scrie și conjugările lui apar în Scriptură de peste 70 de ori. Iar verbul a zice, care este cam același lucru, în lumina discuție noastre, de peste 1370 de ori. Verbul a vorbi și suvstantivul vorbire este prezent de aproape 14oo de ori.
Toată Scriptura este mărturia a ceea ce au făcut oamenii plăcuți înaintea lui Dumnezeu și ce au făcut oamenii fără să aibă consimțământul Lui. Există o nevoie ancestrală de a vorbi, o nevoie de comunicare, și nu întâmplător omul este singurul care are grai, căci Domnul însuși este Cuvânt. Deși omul, căzut în păcat, a fost lăsat în preajma Edenului, iar grădina Raiului nu a fost ridicată de îndată la cer. Scopul era să se ofere Edenul alăturat ca pretext al poveștii, al zicerii, al mărturisirii adevărului.

În legătură cu personalizarea perceperii, cu nevoia ca fiecare să exprime ce a înțeles el și, mai ales, cum a înțeles el, avem dovada celor patru evanghelii. Patru relatări ale aceleiași vieți și ale aceluiași mesaj. Un singur Om în centru, dar patru privitori. O viață, dar patru selecții. Aceleași fapte, dar patru relatări. Patru canonice. Căci, cu siguranță, în afară de Matei, Marcu, Luca și Ioan au mai fost și alții care au văzut sau au aflat cele spuse și făptuite de Isus și au scris despre ele, dar însemnările lor fie nu s-au păstrat fie nu au fost considerate originale formele transmise gernerațiilor următoare.

Evanghelistul Lucu face un pas mai departe decât martorul ocular Matei și mărturisește: ”Fiindcă mulți s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunțită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredințat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început și au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ți le scriu în șir unele după altele, ca să poți cunoaște astfel temeinicia învățăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai.”

Vom reține din această singură frază afirmațiile care intră în legătură cu studiul nostru:

1. Sunt mulți ispitiți să scrie, nu la general, ci ca să relateze amănunte, exact ceea ce dă argument unei lucrări literare.

2. Cea mai mare crezare o au relatările pe care le-ai trăit, care s-au petrecut printre noi.

3. Autorul are dreptul și obligația să se documenteze apelând la martorii oculari: cei ce le-au văzut cu ochii lor.

4. Acești martori oculari nu pot fi doar privitori în treacăt, ci unii care dau mărturie asupra întregului proces, de la început.

5. Experiențele trăite nu sunt fapta unui privitor “ca la teatru”, evenimentele demne de menționat sunt cele care marchează, schimbă destine, astfel încât cei care le-au văzut nu mai pot să tacă și devin “slujitori”.
6. Acești slujitori nu sunt niște onorabili făcători de fapte, ci unii care înțeleg valaoarea cuvintelor și pot pune semnul egal între anume cuvinte și Cuvânt. Luca are despre Isus Hristos exact convingerea pe care o are Ioan: El este Cuvântul, pentru că cei ce l-au auzit au devenit slujitori ai Cuvântului.

7. Autorul are, în adâncul sufletului său, sentimentul modestiei, el cunoaște capcanele scrisului și nu poate ridica pretenția că este unicul : Am găsit și eu cu cale. Orice relatare presupune un stil. Ea are, de asemenea, un ascultător sau un cititor. Beneficiarul nu poate fi un oarecare, el este un prea ales, un om deosebit care trebuie să știe că este tratat cu respect și se încearcă scoaterea lui din anonimat.

8. O rtelatarte presupune cercetare, literatura nu poarte exista fără documentare. Cercetarea se face cu deamănuntul, iar lucrurile trebuie studiate de la obârșia lor, istoria fiind parte intrinsecă a creației literare.A povesti înseamnă a istorisi.

9. Trebuie respectată logica lucrurilor și cronologia faptelor, episoadele curg unele după altele, în șir.

10. Până la urmă taina poveștii nu este o nobilă inutilitate, ea are scopul de a te așeza în fața temeiniciei. Iar dacă învățătura este așezată pe un drept postament, vânturile n-o pot clinti.

11. În final, această relatare scrisă este mai puternică decât relatarea prin viu grai.

Este bine să reținem că nu oricine poate scrie pentru public, el o poate face, desigur, amăgindu-se că-l interesează nimic altceva decât propria lui convingere, dar și cititorul are dreptul să închidă cartea după primele fraze (aceasta în cazul în care opul a ajuns să fie tipărit). Noi continuăm să credem că talentul este un dar făcut unora de Dumnezeu și că anume indivizi se nasc cu anume predispoziții, chiar dacă, așa cum vom arăta la locul potrivit, talentul aceasta este doar o condiție a scrisului, nu singura, deci, și, oricum, nu suficientă.

Apostolul Pavel, ni se pare, ne sugerează ceva în acest sens: ”De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh; altuia credința, prin același Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi; și altuia , tâlmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește.”
Acest talent, chiar dacă este un dar al Duhului, nu este o semnătură în alb, o poliță de asigurare la care faci trimitere toată viață și, la nevoie, o și lași moștenire.

Este vorba de un dar condiționat. Poți să te naști talentat, să-ți dovedești talentul câțiva ani, apoi darul să se îndepărteze de la tine,talentul să secătuiască. Nimeni nu este profet de dimineața până seara și nici cel puțin deștept douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, căci mai doarme și el, scumpul de el. Iar când e treaz, mai și gândește, nu poate rosti (sau scrie) doar cuvinte memorabile. Să ne gândim ce s-ar întâmpla dfacă cineva ar spune un lucru inteligent nu la o oră, nu pe zi, ci doar o dată pe săptămână. 52 de săptămâni pe an înmulțite cu 40 de ani activ ne dau produsul de 2080 idei într-o viață de om. Ni știu alții cum sunt, dar pe mine m-ar copleși atâtea idei sau gânduri înțelepte (originale). M-aș mulțumi cu câteva, dintre care doar unul să fie cu adevărat dat anumie mie – atunci aș fi sigur că ați avea în mine, în sfârșit, un laureat al Premiului Nobel!
În persoana regelui Saul avem o dovadă că alegerea nu este făcută odată pentru totdeauna. La fel de pilduitoare ni se pare și biografia lui Samson, care s-a putut folosi de forțele sale naturale decât atunci când le-a pus în slujba scopului pentru care-i fuseseră dăruite.

Talentul, ca să revenim la termenii cu care suntem obișnuiți, este o predispoziție pentru o anumită manifestare artistică. Pentru a se împlini, el are nevoie de câteva condiții:

1. Conștientizarea – individul să aibă reveleția că percepe realiatatea altfel decât cei din jurul lui.Să constate că ceea ce vede,simte sau gândește el e oarecum altfel de cum o fac ceilalți,iar felul în care o spune ar putea sluji și celor din jur sau eventualilor cititori de peste timp.

2. Dorința de a se afirma.Este necesară o pornire de ieșire din rând. Orice om își dă seama la un moment dat că dacă merge doar cu plutonul nu-l va observa nimeni din cei care privesc de pe margine defilarea armetei. În acest caz se impune individualizarea sa. În cazul artei, viitorul vrea să se știe, la început de existența să, apoi dorește să se individualizeze printre confrați. Curând va vrea să lase o mărturie asupra epocii. Mai este de făcut un pas, iar marii creatori îl fac și pe acela: ei vor să pună pecetea gândirii lor asupra unei epoci. Altfel spus, vor să schimbe lumea.

3. Cultivarea talentului. Dacă un individ pleacă de la premiza că ce știe ,simte și spune el este suficient, atunci este pierdut. Mai întâi este nevoie de pocăință: să-și dea seama cât de puțin știe și să învețe. Talentul se cultivă doar prin raportare la alții. Locul adecvat este biblioteca.

4. Găsirea unui mediu propice,adecvat. Și aici există cel puțin două coordonate. Poți găsi un mediu propice dezvoltării talentului propriu, alegând facultatea pe care o urmezi, centrul universitar cu care bănuiești că ai afinități, frecventezi cenacluri, îți cultivi anumiți prieteni și anumite relații. În al doilea rând, este nevoie de un climat general favorabil, pe care nu-l mai poți crea singur,ci societatea ar trebui să-l pună la dispoziția oamenilor de talent. Aici lucrurile se complic㠖 contează fondurile pentru investiții culturale, mișcarea de idei, șansele comunicării, tradiția pentru libertate și democrație a unei nații, apetitul cultural al unei colectivități și multe altele.

5. Tenacitate.Viața literară, cariera unui scriitor nu sunt presărate cu flori. Lumea nu este o sală de specatcol care abia așteaptă să apară la rampă măria sa artistul ca să fie aplăudat. Am zice că , mai degrabă, e viceversa. Descurajarea și mai ales, manifestarea acestei descurajări, sunt excluse.Un artist trebuie să aibă ochii ațintiți spre final și nu spre obstacolele de pe traseu.Pe acestea nici nu trebuie să le vadă, chiar dacă se lovește de ele, rolul lor este doar să-l îndârjească. Nu este foarte greu. Aici el se aseamănă cu adevăratul creștin : răsplata lor vine după moarte. Deci, artiști, nu descurajați, dacă nu place cuiva poezia voastră, nu vă supărați. Dați-I întâlnire peste 285 de ani și șapte luni, la ora 10 pe o alee din ceruri. Voi veți fi acolo, dacă vrea și poate, să vină și oponentul, loc este…

6. Clarificarea scopului: se dedică unui obiectiv personal ( prestigiu, bani, premii) sau general (emanciparea semenilor, crearea unui climat, lăsarea unei mărturii adevărate pentru posteriate etc.).Viață veșnică își dorește domnul artist, viață veșnică va avea,dacă nu, va fi și el un biet funcționar, un rob netrebnic care a îngropat talantol sau un administrator nechibzuit care s-a încurcat în petreceri cu slugile.

7. Raporarea la timp: vrea prestigiu în timpul vieții sau lasă pe seama posterității stabilirea locului pe care urmează să-l aibă în ierarhia valorilor.Este foarte mare riscul prestigiului momental. Publicul este o caracatiță care prinde prada după ce o învăluie în aburul mândriei. Adevăratul artist, din nou ca și creștinul, ar trebui să știe că împărăția lui nu este din lumea aceasta. În acest caz, compromisul, goana după premii, după tiraje mari, elogierile publice nu-i spun foarte mult. Căci timpul, doar timpul stabilește adevărata rămășiță…

Suntem, în ciuda acestor condiții pe care le-am enumerat, în lumea oamenilor de talent. Deși s-ar putea să nu avem insomnii legate de genialitate, e bine să spunem câteva cuvinte și despre geniu, de data aceasta apelând la o personalitate care a fost interesată în mod special de manifestările acestor oameni recunoscuți unanim ca fiind excepționali:Arthur Schopenhauer. După el, geniul are la bază o dezvoltare abnormă a intelectului. Aceasta îi permite să cunoască existența în totalitatea ei, motiv pentru care geniul se pune la dispoziția întregii umanități, așa cum inteligența normală, la rândul ei, îi servește numai individului. Așadar, când vom întâlni un individ egoist, incapabil să se gândească și la alceva în afara scopului său personal, să fim siguri că nu avem în față un deștept.

Este interesantă următoarea proporție pe care o stabilește Schopenhauer, și chiar dacă nu o poate demonstra, ea este verosimilă: ”am putea afirma că dacă omul normal e alcătuit din 2/3 voință și 1/3 intelect, - geniul constă, dimpotrivă, din 2/3 intelect; și 1/3 voință(…). Indiciul nemijlocit al unei asemenea prisosințe a capacității cognitive îl constituie mai întotdeauna cunoașterea originară, esențială a lucrurilor, deci cunoașterea intuitivă a lumii care conditionează totodată și transpunerea ei ei într-o imagine palpabilă, fapt care explică creațiile din domeniul picturii și al sculpturii. ” În situațiile de acest gen drumul de la concepția generală care stă la baza unei opere de artă și realizarea artistică propru-zisă este cel firesc și și cel mai scurt. Din acest motiv forma în care se manifestă geniul în asemenea opere de artă este cea mai simplă, iar caracterizările personalității se fac cu destul de mare ușurință, îm timp ce în cazul poeziei și filozofiei este greu să se depisteze drumul de la izvor până la revărsare.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!