poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2191 .



Consilier Editorial (3)
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-12-30  |     | 



A Woman of Substance
Barbara Taylor Bradford
Editura Harper Collins, 1980

Acțiunea cărții scriitoarei britanice este cunoscută la noi datorită ecranizării într-o mini-serie de televiziune, difuzată pentru prima dată pe la sfârșitul anilor 80 sub titlul „Prețul succesului”. Așa cum era de așteptat, aprecierile la adresa filmului au fost întru totul favorabile și îmi aduc aminte că o doamnă critic de film îi aducea elogii într-o revistă a vremii în aceeași rubrică în care „toca” fără milă o biată „ceapă” latino-americană difuzată tot în perioada cu pricina. Retransmis imediat după revoluție, serialul britanic ar putea fi la noi un soi de proto-telenovelă (în accepțiunea de azi a termenului) și spun asta fără nici un fel de conotație depreciativă. Adică, având tot ce trebuie ca ingrediente de succes, dragoste, răzbunare, fata săracă și frumoasă cu o ascensiune fulminantă, plus ceva farmec de epocă, o distribuție extraordinară și un mesaj puternic, filmul a prins la publicul larg și chiar la cei mai cinici și mai pretențioși spectatori ai momentului – elevii de liceu – printre care mă număram și eu. Spre deosebire însă de prototipul clasic al „telenovelei”, al cărui metraj de peliculă ar putea înconjura, uneori, la propriu, pământul, serialul britanic a fost scurt și convingător.
Nu știu cu precizie dacă romanul a fost tradus atunci, în primii ani după 1990, prins cumva din greșeală în acea avalanșă de literatură de larg consum comercial (în genul Sandrei Brown) care a constituit un fenomen în anii respectivi. Pentru că în mod cert romanul Barbarei Taylor Bradford nu este încadrabil la „literatură roz”. Dacă filmul ne-ar putea trimite cu gândul la genul „soap” (mai ales dacă e judecat în ansamblu cu sequel-urile sale), cartea are toate caracteristicile necesare pentru a fi încadrată la „buildungsroman”, roman de construcție care urmărește trecerea personajului principal prin toate etapele vieții. Proporțiile lui – peste 700 de pagini în format de buzunar – și mai ales partea de început, întrucâtva discursivă, în care se alcătuiește o primă schiță de portret a eroinei, ar fi descurajat cu siguranță pe cititorul grăbit și dornic de senzație al acelor ani.
În ce măsură o traducere ar fi de interes astăzi? În ce măsură eroina a cărei ascensiune este propulsată din spate de o ireductibilă dorință de răzbunare se situează în limitele convenționale ale „personajului pozitiv” și mai ales este justificabilă psihologic? Voi încerca să răspund la întrebare, pentru că aceste criterii fac parte din stâlpii de rezistență ai genului de roman ca atare.
Se spune că în general cei care ajung să-și depășească condiția socială și să-și reconstruiască respectul de sine, uită de nedreptățile trecutului sau se consideră răzbunați prin însăși reușita lor. Cu toate astea, ura Emmei Harte, cândva o umilă servitoare la conacul puternicilor Fairley rămâne o constantă. Împrejurările ca și originea personajului însă o justifică. În primul rând ura își are rădăcinile în adolescența eroinei, perioadă în care se nasc cele mai durabile sentimente, visuri și idealuri. De altfel, arhitectura romanului urmează acest principiu „biologic”, piramidal. Cele mai multe pagini și episoadele cele mai detaliate se situează în această perioadă-temelie. Pe măsură ce Emma evoluează către maturitate, se subțiază progresiv și densitatea narativă, punctând numai episoadele esențiale, tot așa cum în viață anii de maturitate trec mai repede și mai uniform și fără să se deosebească esențial unii de alții. Revenind însă la subiectul urii, un al doilea motiv al persistenței sale obsesive este însăși persistența trecutului într-un prezent perpetuu al personajului. Fapta lui Edwin Fairley – în fond un act de iubire sinceră – din care rezultă un copil nelegitim este ireversibilă și are consecințe permanente – o fiică ce își disprețuiește și acuză mama. Tot de Edwin (dar și de modul în care fratele său mai mare Gerald îi trata pe muncitorii săi) se leagă moartea tatălui Emmei, care intervine cu altruism pentru a-l salva din incendiul de la depozitul de postav, fără a ști motivele pentru care fiica sa trebuise să fugă din sat. Din nou consecințele sunt ireversibile mai ales că Emma nu mai apucă să-și vadă părintele înainte de moarte. Factorul declanșator al promisiunii de răzbunare este însă vizita și tentativa de viol a lui Gerald, care își manifestă disprețul pentru condiția umilă a Emmei și în același timp caută în noua ei locuință copilul pe care presupune că l-ar avea, cu intenții nedeclarate, dar pe care ni le putem închipui ca foarte rele (pentru a preîntâmpina o eventuală tentativă de șantaj la care ea nici măcar nu se gândise). Și acest episod va rămâne permanent nu doar în memoria ci și în viața eroinei prin faptul că din motive de securitate pentru ea și fiica ei, este nevoită să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubește și care o face, cel puțin sub aspectul relațiilor intime, profund nefericită.
În plus, pentru cei care cunosc (din literatură) firea celor din Yorkshire, comitatul unde se petrece acțiunea, însăși această origine este un factor care explică răbdarea în ducerea la îndeplinire a vendetei. Firea lor este surprinsă destul de bine de Charlotte Brönte, în romanul său din alt secol, „Shirley”, când spune prin gura unui personaj că ei pot aștepta zece ani cu piatra într-o mână, încă zece în mâna cealaltă, pentru ca în final, când găsesc momentul oportun, să o arunce!
Cu toate acestea, răzbunarea Emmei – cel puțin ultima mutare împotriva lui Gerald, anume achiziționarea conacului Fairley – este atât de devastatoare numai în condițiile disprețului notoriu al acestuia. Din scena întrevederii finale a celor doi, redată prin percepția unui martor neutru, Blacky O’Neil – și care mi se pare că atinge o culme literară, prin emoțiile contradictorii pe care le stârnește – rezultă că Gerald, ruinat în primul rând de excesele de viciu proprii, speculate inteligent de Emma, nu vede nimic traumatic în a-i vinde casa lui Blacky pentru a-și plăti datoriile, ba chiar consideră asta ca pe o rezolvare onorabilă. Lovitura constă tocmai în faptul că adevăratul cumpărător se dovedește aceea pe care o terorizase și umilise cândva și pe care o disprețuia tot atât de mult ca pe fratele său.
Ceva refulări ale tensiunilor sociale, ale antagonismului working class / Establishment sunt și ele amestecate în amalgam cu toate că Emma declară spre final că nu este de acord cu orientarea de stânga a unuia dintre urmașii săi devenit parlamentar!
Dorința de răzbunare nu este însă singurul element de forță în caracterul personajului. Există multe altele, în partea constructivă a sa. O trăsătură fascinantă este aceea că Emma pune o fărâmă de geniu în tot ce face, învățând din mers și uneori devansând chiar spiritul epocii (autoarea exemplifică din belșug pe tot parcursul cărții). Și aici însă rolul startului pe traiectorie este esențial. Începutul tuturor lucrurilor, baza piramidei este o ciornă-planificare a treburilor zilnice de slujnică, care ilustrează un principiu universal valabil: organizarea timpului este lucrul cel mai important. Astfel reușește să strângă primii bani pe deasupra lefei – investiție pentru visul ei de viitor – făcând mici servicii în particular noii stăpâne a casei, cea care îi devine un fel de model în toate privințele, inclusiv în educație – și aici este din nou un element veridic – în adolescență întotdeauna ne creăm modele de urmat.
Posibilitățile reale ale epocii sunt literar exploatate cu pricepere, începutul secolului oferind oportunități multor oameni inteligenți, harnici și hotărâți (chiar și fără ambiții excesive) să ajungă la o consistentă bunăstare materială. Evreul Kalinski și irlandezul Blacky, ambii prieteni (și pretendenți) ai Emmei și chiar și Joe Lowder, soțul ei – un simplu moștenitor de proprietăți ce câștigă de pe urma lor – sunt exemple grăitoare.
Spre satisfacția publicului cititor feminin, destinul sentimental al eroinei își capătă în final împlinirea în iubirea pentru australianul Paul McGill, un seducător à la Rhett Butler (comparații cu „Pe aripile vântului”, un alt roman de anvergură, cu și mai multă notorietate se pot face pe multe planuri) cu toate că nici relația lor nici prezența personajului masculin nu au din păcate o consistență pe măsură.
Ar mai fi de adăugat ca element de atracție și de forță – pentru cititorul care nu e interesat doar de acțiune – modul în care autoarea își construiește tablourile (portrete sau peisaje), cu mijloace asemănătoare fotografiilor alb-negru. Întotdeauna lumina joacă un rol, radianța aerului, a ochilor, aura care se degajă din anumite atitudini ale personajelor revine – poate un pic redundant, dar parcă mereu altfel și mereu sugestiv – și mi se pare un artificiu de stil care merită savurat. Nu în ultimul rând, câteva descrieri de natură memorabile (cum ar fi o furtună apocaliptică în mlaștinile de lângă satul Fairley, care nimicește tot ce întâlnește în cale, animale și păsări și stârnește șuvoaie care pun la încercare viața personajelor) mi se par că distanțează clar romanul de literatura de consum, de obicei tributară unui stil prozaic și minimalist.
Considerat o capodoperă în lumea anglo-saxonă (personal îl consider doar o carte „de substanță”, aidoma personajului principal), „A Woman of Substance” ar putea fi – cred – tradus/reeditat cu succes la noi. Mai puțin accentuând pe dilema psihologică cu care debutează în forță serialul de televiziune (a meritat sau nu sacrificiul imperiul financiar Harte?), poate că traducerea ar putea să poarte titlul „Secretul succesului” (mai degrabă decât prețul său). De ce? Pentru că romanul se termină cu o concluzie asupra vieții emisă de chiar Emma Harte. Întrebată care este rețeta magică a unei vieți reușite, Emma răspunde: „to endure”. Acest lucru se poate traduce în multe feluri.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!