poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3119 .



VANITATEA EXISTENTEI
eseu [ ]
VANITATEA EXISTENTEI

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ARTHUR_SCHOPENHAUER_ ]

2010-11-21  |     |  Înscris în bibliotecă de cristian popescu




VANITATEA EXISTENTEI

Arthur Schopenhauer

Aceasta vanitate isi gaseste expresia in intregul sistem in care lucrurile isi
au existenta; in natura infinita a Spatiului si Timpului, care se opun naturii
finite a individualului; in fiecare clipa a acestui prezent trecator ca singura
modalitate de existenta reala; in interdependenta si relativitatea tuturor
lucrurilor; in continua Devenire ce nu va fi niciodata Fiintare; in constanta
dorinta niciodata satisfacuta; in lunga batalie care formeaza istoria vietii unde
fiecare efort este verificat prin dificultati si este oprit pina ce ele sint depasite.
Timpul este cel in care se scurg toate lucrurile; el este doar forma sub care
vointa de a trai --lucrul-in-sine-- --si tocmai de-aceea nemuritor -- dezvaluie ca
toate eforturile sale sint zadarnice; el este acel agent prin care in orice
moment toate lucrurile aflate in mana noastra vor deveni nimic; pierzind orice
valoare reala pe care vreodata au avut-o.
Cel care --a-fost--, nu mai exista; sau exista la fel de putin ca si cel care --
nu-a-fost-niciodata. Dar despre tot ceea ce exista, in clipa urmatoare va
trebui sa spui ca a fost. De aceea ceva de o mai mare importanta, trecut
acum, este inferior fata de ceva de o mai mica importanta prezent acum, prin
aceea ca ultimul este -o-realitate- iar cel descris la inceput reprezinta ceva
apartinind nimicului.
Spre marea sa uimire, omul se descopera pe sine din senin fiintind, dupa
mii si mii de ani de non-existenta; el traieste un scurt rastimp; iar apoi, din
nou, vine o perioada la fel de lunga de non-existenta. Simturile se revolta
impotriva acestui lucru si ii dau senzatia ca nu poate fi adevarat. Mult prea
crudul intelect nu poate specula asupra unui asemenea subiect fara a avea
sentimentul ca Timpul este ceva ideal in natura sa. Aceasta idealitate a
Timpului si Spatiului este cheia oricarui sistem metafizic adevarat; pentru ca
el ofera o cu totul alta ordine a lucrurilor decit poate fi intilnita in domeniul
naturii. Din acest motiv este Kant atit de mare.
Despre fiecare eveniment din viata noastra putem spune doar pentru o
singura clipa ca el --exista--; dupa aceea si pentru totdeauna, el --a-fost--; in
fiecare seara sintem saraciti cu cite o zi. Asta poate foarte posibil sa ne
arunce in ghiarele nebuniei, lasindu-ne sa vedem cit de rapid se scurge mai
departe acest scurt timp al vietii noastre; si chiar daca nu ar fi asta, in
adincurile fiintei sintem cu totii constienti, cumva tainic, de partea noastra
marginita din primavara eternitatii, astfel ca putem intotdeauna spera ca vom
regasi din nou viata aici.
Aprecieri de felul celor atinse mai sus pot intr-adevar sa ne conduca sa
adoptam credinta ca cea mai mare --intelepciune-- este de-a face din bucuria prezentului obiectivul suprem al vietii; pentru ca asta este singura realitate,
toate celelalte sint doar jocuri ale mintii. Pe de alta parte, o astfel de actiune
am putea la fel de bine s-o numim cea mai mare --nebunie--; pentru ca ceea
ce exista acum si in clipa urmatoare nu mai este, a diparut total asemeni unui
vis, nu poate merita un efort serios.
Intregul fundament pe care se sprijina existenta noastra este prezentul,
acest prezent ce --intotdeauna-zboara--. Asta sta in insasi natura existentei
noastre, ca apoi sa ia forma unei miscari constante pentru a nu ne oferi
niciodata posibilitatea de-a atinge restul spre care totdeauna tindem. Sintem
asemeni unui om care alearga coborind o colina, care nu-si poate niciodata
opri din miscare picioarele cit timp va continua sa alerge si daca s-ar opri, ar
cadea in mod inevitabil; sau din nou, ca un bat ce balanseaza in virful unui
deget, ori asemeni unei planete ce s-ar putea prabusi inevitabil in soare in
momentul in care ar inceta sa se invirta mai departe pe orbita. Nelinistea este
marca existentei.
Intr-o lume in care totul este instabil, unde nimic nu poate sa dureze si
este purtat mereu inainte, in viltoarea grabita a schimbarii, unde daca un om
doreste cu orice pret sa raminana neclintit trebuie sa avanseze si sa miste
mereu, asemeni unui acrobat pe o fringhie -- intr-o asemenea lume, fericirea
este de neconceput. Cum poate dainui intr-o lume in care, asa cum a spus
Platon, -- e o Devenire continua si niciodata Fiintare-- cea care este singura
forma a existentei? In primul rind, un om nu este fericit niciodata, dar isi
consuma intreaga viata nazuind la ceva ce crede ca il poate face fericit; isi
atinge foarte rar scopul, iar atunci cind o face, este doar pentru a fi
dezamagit; si de cele mai multe ori, in cele din urma, este un naufragiat ce
dupa o lunga calatorie in cautarea secretului fericirii pe oceanele lumii ajunge
intr-un port cu catargul frint si velatura sfisiata. Pentru ca abia apoi sa afle ca
era totuna daca ar fi fost fericit sau nenorocit; pentru ca intreaga sa viata n-a
fost nimic mai mult decit o clipa din prezentul vesnic pieitor; si ca acum, ea s-
a sfirsit.
In acelasi timp, este un lucru minunat ca in lumea fiintelor umane, ca si in
cea a animalelor, mecanismul multimii acestor nelinisti este declansat si
mentinut sub influenta a doua simple impulsuri --- foamea si instinctul sexual;
ajutate poate putin de influenta plictiselii, dar de nimic altceva; si astfel, puse
in teatrul vietii, sint suficiente pentru a forma --primum mobile-- al unei
masinarii atit de complicate ce pune in miscare o scena asa de diversa si
neobisnuita!

Privind putin mai de aproape, descoperim ca acea materie anorganica
prezinta un conflict constant intre fortele chimice, care in cele din urma
actioneaza spre dezintegrarea ei; si pe de alta parte, acea viata organica este
imposibila fara schimbarea continua a materiei si nu poate exista daca nu
primeste un ajutor perpetuu din afara. Acesta este tarimul --sfirsitului--; iar
opozitia sa ar fi --existenta infinita-- care nu este expusa niciunui atac din
exterior si nu are nevoie de nimic pentru a o sustine; [greaca: haei hosautos
dn], tarimul pacii eterne; [greaca: oute giguomenon oute apollumenon], unele
stari invariabile, fara sfirsit si neschimbatoare, trasatura negativa a
cunoasterii, care formeaza nota dominanta a filosofiei Platonice. Ea este pentru astfel de stari tot la fel cum aceasta negare a vointei de viata se
deschide in fata omului oferindu-i aceasta cale.
Scenele vietii noastre sint asemeni portretelor schitate in mozaicul brut.
Privit de aproape el nu va avea niciun efect. Nu este aici nimic frumos pentru
a fi descoperit, in afara de cazul in care te asezi si-l privesti de la o anumita
distanta. Tot asa, pentru a cistiga ceva la care am rivnit indelung trebuie doar
sa descoperi cit de sterp si de inutil este; si chiar daca traim intotdeauna in
speranta unor lucruri mai bune, in acelasi timp adesea regretam mult si
amarnic ca aceasta clipa a trecut din nou. Privim la prezent ca la ceva ce
trebuie pus la timpul viitor si servind doar ca o cale catre telul nostru. De
aceea cei mai multi dintre oameni daca isi arunca privirea inapoi atunci cind
vor fi la sfirsitul vietii, vor descoperi ca asa s-a petrecut de-a lungul intregii
perioade cit ei au trait--ad interim--; vor fi surprinsi sa descopere, ca tocmai
lucrul de care nu au tinut seama deloc si l-au lasat sa zboare alungat de
tristetile lor, a fost tocmai viata in asteparea careia s-a scurs pe linga ei tot
timpul ce le-a fost acordat.
Din citi oameni putem gasi unul despre care sa poata fi spus ca speranta
n-a facut din el un nebun pina cind a ajuns sa danseze in bratele mortii!
Apoi, din nou, ce creatura nesatula este omul! Fiecare satisfactie pe care o
atinge aduna in el semintele unor noi dorinte, astfel incit aici nu exista niciun
sfirsit al dorintelor ce se ridica din fiecare vointa individuala. Si de ce se
intimpla asta? Motivul real este pur si simplu ca, luata in sine, Vointa este
suverana asupra tuturor lumilor; totul ii apartine si de aceea niciun singur
lucru nu poate s-o satisfaca vreodata, ci doar intregul lor, care este fara de
sfirsit. Cu toate acestea, trebuie sa stimulam simturile pentru a intelege cit de
putin primeste Vointa, aceasta stapina a lumii, atunci cind ia forma
individuala, de obicei doar atit de putin cit este necesar pentru a mentine un
acord in intregul organism. Din acest motiv omul este foarte nefericit.
Viata se prezinta in cea mai mare parte asemeni unei pedepse -- indatoriri,
vreau sa spun, pentru a supravietui in definitiv, -- gagner sa vie --. Daca acest
lucru este realizat viata devine o povara, iar apoi, vine cea de-a doua sarcina,
de-a face ceva cu acestia care au cistigat --desprinderea de sub aripa
plictiselii, care asemeni unei pasari de prada pluteste amenintator deasupra
noastra, gata in orice moment sa loveasca acolo unde vede o viata lipsita de
griji. Prima sarcina este de-a cistiga ceva; cea de-a doua, sa alunge
sentimentul ca a fost ceva cistigat; astfel incit ea devine o povara.
Viata omului trebuie sa fie un fel de gresala. Adevarul acestui lucru va fi
suficient de evident daca doar ne reamintim ca omul este alcatuit din nevoi si
necesitati greu de satisfacut; si ca chiar atunci cind acestea sint satisfacute,
tot ceea ce se obtine este o stare lipsita de suferinta, in care nu-i ramine
nimic altceva decit sa fie aruncat prada plictiselii. Aceasta este o dovada
directa ca existenta nu are o valoare reala in sine; pentru ca ce altceva este
plictiseala decit un sentiment de desertaciune in viata? Daca viata -- setea de viata, care este esenta adevarata a existentei
noastre -- ar fi stapinita de oricare valoare pozitiva in sine, nu ar exista
vreodata aici un asemenea lucru asemeni plictiselii; simpla existenta in sine
ne-ar satisface, astfel incit nu ar trebui sa ne ne mai dorim nimic altceva. Dar
asa cum se prezinta lucrurile, nu vom aprecia nicio placere in existenta, cu
exceptia momentelor cind purtam o batalie pentru a obtine ceva; pentru ca
apoi, distanta strabatuta si dificultatile depasite pentru atingerea acestui scop
sa arate ca si cum ne-ar fi multumit -- o iluzie, Maya, ce va dispare imediat
atunci cind o atingem.

Sau altfel spus, atunci cind sintem angajati in unele actiuni pur intelectuale
-- in realitate am pasit in afara vietii, pentru a privi la ea din exterior, mai mult
sub forma unui spectator ce asista la desfasurarea unei piese. Si chiar
placerea senzuala in sine nu inseamna altceva decit o lupta si o straduinta ce
inceteaza in momentul in care scopul sau este atins. De cite ori nu sintem
implicati intr-una din aceste actiuni, dar sintem aplecati asupra existentei
insasi, natura ei inutila si lipsita de valoare, ne apare lamurita pe deplin; si
asta este ceea ce avem in vedere atunci cind ne referim la plictiseala.
Nazuinta catre ceva straniu si insolit -- o tendinta a naturii umane, innascuta
si imposibil de eradicat -- ce ne arata cit de fericiti sintem la orice intrerupere
a cursului natural al acestor actiuni ce sint atit de suparatoare.
Aceasta este manifestarea perfecta a vointei de-a trai, organismul uman cu
siretenia si complexitatea masinariei lui, ce trebuie sa spulbere si sa se
infringa pe sine si tot ceea ce tinde spre distrugere -- acesta este modul naiv
in care Natura, care este intotdeauna veridica si sincera in ceea ce spune,
proclama razboiul total impotriva acestei vointe, care in esenta sa este
neprofitabila si lipsita de continut. Unde daca ar exista orice valoare in sine,
ceva neconditionat si absolut, nu ar fi putut sa se sfirseasca astfel, in simplul
nimic.
Daca ne reintoarcem la a contempla lumea in intregul sau si in special la
toate aceste generatii ce au trait scurta ora a parodiei existentei lor, vom
vedea ca totul a fost doar pentru a fi maturati imediat intr-o rapida
succesiune; daca vom pleca de la asta si vom privi viata in micile ei detalii,
asa cum ni se infatiseaza, asemeni unei comedii, cit de ridicol ne apare acum
totul! Este ca si cum o picatura de apa ar fi privita printr-un microscop, o
singura picatura supaaglomerata cu --infusoria--; ori o farima de brinza plina
de acarieni invizibili pentru ochiul liber. Cit am ride de modul cum acesti
fermenti intr-atit se agita si se lupta unul cu altul intr-un spatiu asa de mic! Si
privind la oricare din ele, aici, sau in micul cimp al vietii umane, aceasta
framintare teribila produce un efect atit de caraghios!
Doar privita la microscop aceasta viata apare atit de mare. Ea este doar
un punct invizibil ce este extras si amplificat de puternicele lentilele ale
Timpului si Spatiului.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!