”o scriitoare de origine românã revine în România” – pînã aici nimic senzaþional, chiar banal, cum ar crede la prima vedere intelectualii înrãiþi în remanenþe mioritice – dar se mai adaugã ºtirii cã e vorba de tocmai Herta Muller, premianta cu Nobel pentru literaturã pe 2009, în vizitã la Bucureºti. Eei...pãi așa se schimbã situaþia monºer! Deja e o știre cu valuri mondiale nu glumã! E ceva care ne face ochii mari și rotunzi, atenția încordatã și gata sã ne ia pe sus ca participanți direcți și entuziaști. Așa cã ia sã vedem:

Cea mai tare întîlnire: Herta, ușor ofilitã fațã de imaginea ei din vremea dictaturii, dã mîna cu un Dinescu rotofei, cu gușicã și burticã, mîndru nevoie mare. Un aspect edificator al realitãților post-comuniste care i-au marcat în mod diferit pe fiecare în parte. Pe Herta pare cã au consumat-o, pe Mircea pare cã l-au îngrãșat. iatã, mi-am zis, diferența dintre lucrul efectiv, atitudinea civicã în acțiune și ”fã-te cã lucrezi” sau bla-bla-ul cu aere eroice de maidan, autohtone.

Diferenþa specificã: Herta Muller a mai fost în România, anul trecut, la un eveniment din Sibiu, ocazia cu pricina nu a avut un ecou mai mare decît graniþele judeþului. Actualmente sute de cititori s-au înghesuit în București, la librãria Humanitas și împrejurimi sã-i cumpere cãrþile și sã primeascã eventual un autograf. Zeci de ziare și televiziuni s-au grãbit sã-i ia interviuri. Per ansamblu mii de oameni doresc sã o facã sã se simtã ca acasã. S-ar crede cã Bucureºtiul e candidat la titlul de lector honoris causa al autoarei și fanul ei numãrul unu din România. Dar diferenþa specificã și realitatea e un pic alta: în 2009, la Sibiu, Herta încã nu luase P.N.L-ul...

Apropo-uri de dictaturã: ”Ne-am enervat” – spune Liiceanu, la Ateneu, în dialog cu autoarea. ”Desigur” – încuviinþeazã ea – ”...și asta a fost tot!” La care sala a izbucnit în hohote de rîs. Pe bunã dreptate, pentru cã majoritatea oamenilor de culturã și intelectualilor mioritici ”se enervau pe ascuns”, aveau ”mici nervișori de complezenþã” care nu-i dãdeau afarã din casã de foame sau indignare, darãmite din țarã...

”Aici nu sunt scriitoare...e altã meserie, e circ” – spune Herta. În concepția ei a fi scriitor e o chestie solitarã și personalã. Chiar una de care te doare capul dar pînã la urmã ajutã. Nu pentru o înțelegere superioarã, așa cum ”a înțeles superior” Liiceanu ci, pur și simplu, ca sã poți face fațã unei vieți potrivnice oricãrui spirit liber și autentic, unei lumi de neînþeles.

În definitiv Herta Muller e o scumpã ºi o firavã doamnã care scrie. Nu universal, cum singurã o susþine, ci bine. De fapt foarte bine. Chiar dacã unor intelectuali scorþoºi nu le fuge mintea pînã acolo. Pentru cã, vezi doamne, ei sunt geniali. Unii mai geniali o țîrã ca alții, dar geniali cu toții. Oare cîți geniali din ãºtia ar fi aplaudat publicul mã întreb, așa cum a fãcut-o Herta la Ateneul Român? În ce priveºte patria, vorba lui Nichita: ”limba românã e patria mea”...locuim de fapt în gîndurile noastre fiecare ºi expresia lor în limba în care ne-au adus pãrinþii pe lume. Aici probabil e de acord ºi Herta Muller deºi spune cã ”idioata de patrie te urmãreºte peste tot” ºi cã ”nu o suporþi...dar nici nu o poþi pãrãsi” o viaþã întreagã.

”Treaba României nu e ca eu sã mã simt acasã. Ar fi bine dacã milioanele de români s-ar simþi acasã” – spune Herta.
Chiar dacã deocamdatã nu a venit nimeni cu ideea oficial-genialã de a o numi Cetãþean de Onoare al României, probabil sufleteºte, pentru români deja este, cu siguranþã.

Bravo Herta! Și sã ne trãiești o mie de ani! Fãrã decorații!