poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7782 .



neplecarea din eu
eseu [ ]
teatru Colecția: Teatru, film, spectacol, puncte-puncte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nicam ]

2010-09-26  |     | 



iulia

Recunosc, bucuria redeschiderii stagiunii la Play-ul craiovean, de către compania Teatrulescu, mi-a fost, vineri 24 septembrie, egală cu nerăbdarea cu care așteptam să urmăresc pus în scenă textul lui Ștefan Caraman. Nu uitasem că am mai rămas cândva, în ce privește un alt text al lui, cu impresia că, deși poate fi jucat (și a și fost, în diverse variante), nu este un text pentru teatru. De data acesta a fost vorba despre Întoarcerea de acasă, text pe care Iulia Popescu l-a jucat monologând aproape cap coadă.

Știu și că se spune că un bun actor nu are nevoie de mai mult de un scaun pe scenă, uneori nici de atât. Iulia Popescu a avut nevoie de un scaun, o geantă, un ziar. Și de public. Atras în joc, pentru că, nu-i așa, interacțiunea cu publicul e la mare preț în felul în care se joacă astăzi teatru. Așa este astăzi văzut acest „împreun㔠pe care-l prilejuiește jucarea unei piese cu spectatori. Atât de așa și atât de văzut, încât a devenit o rețetă pe care mai toată lumea o aplică. Cum și cui îi mai rămâne însă luarea de mână a spectatorului și altfel decât la propriu, urmată de aducerea lui pe scenă, doar pentru a reafirma evidența că unii fără ceilalți nu se prea poate?

Cu siguranță însă, oricât de bun ar fi, pe lângă decor sau lipsa acestuia, actorul are nevoie și de un text care să nu fie pur decorativ. Din acest punct de vedere, monologul scris de Caraman a venit în întâmpinarea așteptărilor mele. Așteptări pe care, cât mi-am făcut loc la „balcon”, m-am străduit să le domolesc cu o bere nici rece, nici caldă. Odată piesa intrată pe play, la fel mi-a părut și textul. N-a fost pur decorativ. Ba dimpotrivă și din păcate, personaj principal.

N-a fost nici rece, grație Iuliei Popescu. O mână de om, cu ochelari și fără, cu breton, buline, cu toți mușchii feței în alertă continuă, chiar și când tăcea. Un fel de echipă de pompieri care se roagă pentru un incendiu, ca să-și poată face treaba. Păcat că textul nu l-a oferit, iar ceea ce a reușit Iulia au fost doar focuri, și mocnite (începutul și finalul), și de artificii (izbucnirile din când în când, uneori cu lacrimi cu tot). E un mare noroc că actorii dispun și de corp, nu doar de text, a trebuit să-mi mai spun.

În plus, o mână de om cu voce bine dozată. E ceva când un actor azi nu urlă și se face auzit și când șoptește. Și nu cred să fie meritul locației: strâmtă, când șușotitoare, când doar atentă. A fost data când am făcut cunoștință cu această actriță, sperând s-o revăd cu ocazii mai fericite.

Pentru că textul n-a fost nici cald, în ciuda aglomerației din el. Construit cum altfel decât postmodernist, chiar prea, după gustul meu, în el se regăsesc înghesuite mai toate temele la modă: violență, sex cu tușe de autoerotism și de lesbianism, firește, frică, scopul teatrului, ideea actorului omnipotent cu nostalgia demiurgismului, critică socială, consumerism pus cum altfel decât la stâlpul infamiei, moralism, nevoie de terapie prin celălalt, viol, moarte, suicid, aserțiuni culte, polilingvism (în loc de polifonie, care ar fi fost de preferat) și intertext, în același scop de a afirma c㠄se poate fi cult”, psihanaliză, ironie exagerată, definiții, niște sinceritate odată cu pomenirea frustrării, translația chipului către oglinda din celălalt.

Și, printre toate, desigur că și Dumnezeu. Și așa cum cere moda, adică legat de sex. Plus ceva ce ar fi putut semăna a dragoste. Înghesuite poate din nevoia de public, cu scopul ca mai oricine să se regăsească, măcar întrucâtva, măcar la un moment dat, mi-am mai spus la un moment dat. Sau poate doar cu scopul de a exhiba capacitatea autorului de a reda, chiar dacă nerumegate, toate cele pe care, dispunând de loc și capacitate, le poate înghiți. Sau acumula. Un fel de „despre voi, numai de mine”. Sau poate gestul lui „a fi sau a nu fi” și lipsa de craniu în mână. Un fel de prea mult eu chiar și în negarea de sine.

Încă îmi spun asta și întrucâtva o înțeleg, cât timp e o provocare să depășești frontierele dintre masculin și feminin și să scrii, ca persoană de un anume sex, un text care să fie spus, în sensul de trăit pe loc, de către o persoană de sex opus. Să fie nostalgia androginului și să fi fost și asta ceva ce Caraman sugerează sau chiar avansează? Orișicât, e o provocare pe care autorul, atunci când nu-i reușește, o sare ca pe un obstacol. Sau poetizează, căci din text nu lipsesc nici inserțiile poetice.

Noroc că Iulia și-a păstrat grația și în momentele de sărit peste, fără să piardă din forță. Poate suntem de acord cu ceva ce alții au tot abordat, și anume că distincția grație – forță ar fi o frontieră dintre feminitate și masculinitate. Necontestând, însă, că fiecare dintre noi se poate poziționa când de o parte, când de alta a frontierei. Uneori chiar deasupra ei.

Deasupra mini-scenei, cum, sper, și a tentației de a insista nepermis asupra textului, nu m-a părăsit însă nicio clipă, până spre final, nevoia de a nota ce observ. Și asta întrucât, dincolo de dilema „a fi sau a nu fi cârcotașă”, nu m-a părăsit nici senzația de „nici că că, nici că că”, cu privire la ceea ce se lăsa rostit. Senzația de între, de discurs captiv în autor în măsura în care autorul este captiv în text și o arată, complet transparent, parcă pentru a se scuza. Cât despre cum se lăsa rostit, actriței, ca terț, i-a reușit doar pe alocuri să rezolve conflictul dintre cei doi. La fel de transparent, dacă nu chiar exagerat, a sunat și întrebarea, repetată deranjant, „vă plictisiți?”. Impresia de nevoie de a demasca via auto-demascare continuă, fie în stare latentă, fie explodând prin autoreferențialitate fățișă. Iar asta pentru mine, ca spectator, anulează intimitatea dintre locul unde mă aflu și ceea ce văd.

Am spus adineaori până către final căci, odată ajunsă în apropierea lui, m-a părăsit nevoia să observ și mi-a fost mai ușor doar să privesc și să văd. La final s-a simplificat totul, s-a domolit tonul, a intervenit emoția, curajos, fără întorsături discursive. Finalul a curs. S-a și plâns. Cu toate că nici aici autorul nu s-a abținut să insereze o observație ironico-moralizatoare. Pe care nu o să o deconspir.

În timpul finalului, cu Iulia pe jos, cu genunchii la gură, s-a transmis, odată gonit schizoidismul, odată alungată dedublarea prin celălalt. Iar de transmis, au făcut-o toți: și ea, și textul, și autorul. A redevenit totul un triunghi care mi-a plăcut, reducându-mă la tăcere. Permițându-mi să intru și măcar să cred că se poate transforma în pătrat sau în cerc.

Târziu mi-am zis și că de fapt a fost totul o lungă introducere pentru un final frumos. Introducere în care autorul a ținut să arate că se pricepe la scris, iar actrița a reușit să arate că se pricepe, chiar și așa, la jucat.

Sau că a fost ca și cum am urmărit desfășurându-se doi oameni: pe Caraman, omniprezent în text, strigându-se pe nume – „autorul” (cuvânt ce tot revine, tot revine, tot revine), respectiv pe Iulia Popescu, strigându-se pe nume, făcând cunoștință cu cineva din public etc.
Dar toate astea se potrivesc mai bine, mi-am mai spus, unei lecturi în tihnă a unui text de proză, și nu unei scânduri. Așa că dacă ar fi să aleg, o aleg pe Iulia Popescu. Pentru că, dincolo de excesele mele în a mă referi la text, opțiunea păstrării sale cu amendamente nu o am, ca simplu spectator.

Spus simplu, e de văzut. Inclusiv pentru aranjamentul muzical și pentru curajul Danielei Lemnaru de a regiza un monolog căruia îi reușește, uneori, și dialogarea.
Dar mai ales pentru toate motivele, de bine sau de rău, despre care fiecare își va da seama, dacă nu înainte, măcar pe parcurs. Sau chiar după.

autor foto - Anda Sosea

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!