poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3329 .



Excepția care întărește regula. La judecata generalului
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Horia Dulvac ]

2010-08-06  |     | 




Am avut întotdeauna un sentiment de neliniște atunci când generalitățile victorioase își manifestau intenția de a mă absorbi în entuziasmele lor globalizatoare.
Oferta, încărcată de bunăvoință la început, se dovedea a fi în cele din urmă o adevărată capcană: sub stindardul intențiilor minunate, particularul (adică Eu) se vedea înfășurat în țesătura acțiunilor zădărnicite, a voluntariatului trădat în așteptarea unor himerice soluții, venite dinspre atotputernica generalitate. O generalitate a cărei înțelepciune paralizează acțiunea individuală.
Dar nu atrofierea acțiunii personale era lucrul cel mai rău: soluția salvatoare devenea agresivă, binele urma să fie administrat cu forța dacă individualitatea refuza ignorantă să accepte înălțătoarea ipoteză că știe ea, mulțimea, ce e mai bine pentru ființa individuală.

Excepția care întărește regula mi s-a părut, în lumina acestei panici, o zicală de o dublă (dacă se poate) ipocrizie. Care este pretenția de adevăr și conținut logic a acesteia?
Se recunoaște, în primă spunere, faptul că există excepție: adică ieșiri din sfera generalului. (Nu trebuie să ne ascundem intențiile subliminale că gândim, de fiecare dată când vorbim despre aceste lucruri, la libertățile noastre ca ființe individuale, la posibilitatea de a exista oarecum în afara constrângerilor celuilalt.)
Spectaculoasa răsturnare de situații apare însă abia cum: excepția (adică noi înșine, așa cum subconștientul ne-a denunțat) este legitimată nu prin ea însăși, ci prin faptul că „întărește regula”. Ce vrea să însemne asta?
Dincolo de semnificații, este imediat vizibil rezultatul: legitimitatea individualului este disoluționată printr-o simplă afirmație și așezată sub semnul legitimității largi a generalului. Iar despre felul cum se produce această „întărire” a regulii de către excepție, nu se mai face vorbire în zicală. Și nici nu se invită la argumentare, nu se lasă loc deschis opiniilor, ci se revendică a fi asimilată fără comentarii, pur și simplu.
Apoi, zicala respectivă pretinde a fi paradoxală: dacă e excepție, atunci nu poate să se alinieze regulii, dar noi spunem că asta se produce, iată un paradox.
Inconfortabilitatea acestei relații survine prin aceea că termenul în discuție nu poate fi simultan înăuntru și în afara unui cerc de categorii logice. Dar excepția se reclamă în cazul de față că există, adică e în afara cadrului generalului, pe care însă îl susține, îl întărește, prin alinierea sa la regula în care se disoluționează, iar prin această declarație se plasează în interorul acestor categorii.
Însă paradoxul nu se susține, pentru că, la o analiză atentă, lucrurile stau în felul următor: oricât ar fi de excentrică, excepția nu poate ieși din cadrul general al statisticii (dacă evenimentul în cauză face parte din strategia experimentului), ea se circumscrie câmpului mai larg al generalului. În fond, chiar și acea generalitate este produsul unor excepții (mai mult sau mai puțin îndepărtate de câmpul idealului) care contribuie, prin statistică, la considerarea acelui general care pretinde că dă soluția.
Paradoxală ar fi fost o afirmație care să ne convingă că este posibilă o experiență care să se situeze în afara generalului statistic, ceea ce în știința probabilităților nu poate fi acceptat, căci „modelul” statistic ia în considerare experiențele fără a le atribui acestora calități, ci înregistrează pur și simplu evenimentul care s-a produs.
Așadar, ceea ce la început părea a fi o afirmație paradoxală, îndrăzneață, se dovedește a fi o banală tautologie: excepția participă la considerarea regulii, oricum!

Sentimentul de panică pe care spuneam că mi l-a dat acest soi de raționament își dezvăluie nu doar inadecvări logice, ci și ascunse agresivități: excepția este asimilată complet de generalitate, printr-un discurs duplicitar care pare a o face (pe individualitate) la început posibilă. În realitate însă o anexează.
Păi dacă generalitatea nu mai lasă nici un colțișor în care libertatea ar putea să existe, atunci realitatea excepției însăși este îndoielnică.
Aceasta delegitimează individualitatea și o așează tot sub semnul generalului. Ceea ce la început debutase prin a fi un acord (venit pe o logică defectuoasă sau sincopată), se dovedește a fi în final o amenințare reală a legitimităților din care se hrănea alteritatea.
Că partea nu se lasă cu mare plăcere în voia entuziasmului integraționist al unor discursuri globalizante, nu e ceva nou! Noutatea este subversivitatea introdusă în schemă: excepția nu este, cu alte cuvinte, o diferență oarecare, ci una deasupra diferenței însăși, atât de însemnată (diferența are oricum vocația nativă de a fi semn) încât e capabilă să își constituie propria sa lume, să fie mai puternică decât regula.

*

Că regula e în sine crudă, este cât se poate de adevărat! Pentru a putea pune la un loc masa de experimente (așa cum spune statistica), într-un cuantum suficient astfel încât să poată să exprime, să fie exemplară, lumea faptului împlinit a făcut victime peste victime. Câte individualități nu zac cu genunchii la gură, fosilizate, la baza unei formulări științifice a statisticii?
Ca să se poată spune, de pildă, că raportul dintre perimetrul unui cerc și diametrul său are întotdeauna aceeași valoare, va fi trebuind ca toate cercurile din lume, în trecut, prezent și, presupunem, viitor, să se facă pe ele martore simetriei statistice care este deja Lege. (Prin sintagma simetrie statistică înțelegem ceea ce este repetabil într-un set de experimente. Acea repetabilitate devine exemplară, prin aptitudinea sa de a descrie într-un singur enunț felul cum se petrec lucrurile. Statistica nu pune în discuție vreo constrângere ce ar influența evenimentul, ci le consemnează ca atare. Faptul de a se petrece într-un anumit fel le conferă o legitimitate – pur și simplu, așa se întâmplă! Aceasta face ca rezultatul statistic să fie legic, sau dacă afirmația alarmează, să dea de știre despre lege. Exemplaritatea acestei simetrii statistice are vocația semnificantă, este discurs.)
E ca și cum la un moment dat, unul dintre cercurile mici, puse pe masa de disecție a experimentului, s-ar fi răzvrătit, într-un impuls de orgoliu (ne gândim aici la orgoliul alterității de a semnifica, la acela primordial al părăsirii de către Adam a paradisului pierdut), clamând că el refuză să reprezinte ceva prin statistică, revendicând că de fapt el are un mesaj propriu de spus.
Cercul acela se consideră atipic, adică va considera că diferențele aduse de experiența lui sunt speciale, ceea ce îl îndreptățește să solicite scoaterea sa de sub carnagiul globalizării.


În lumea statisticii, tragedia micului cerc care e atipic, dar nimeni nu bagă de seamă, nu ne înduioșează. „Din Codru rupi o rămurea, ce-i pasă Codrului de ea?”
În lumea minții noastre însă, acceptăm cu plăcere unele complicități ce ne identifică (pe noi cei ce vrem să ne semnificăm individual) cu subiectul logic – iată de ce sunt ușor de prizat discursurile ce legitimează libertatea! Intenționalitatea libertății individuale ne dictează grila de lectură.
Fascinant poate fi însă exercițiul translatării acestor raționamente în zona spațiului public. Acesta din urmă este un teritoriu al generalității, fără îndoială. Acolo operează marile simetrii statistice. Identitatea are însă, în spațiul public, o mare problemă: se supune forțelor generalului, sau se lasă angrenată în lupta (pierdută, se pare, la nivel individual, dar perpetuată în virtual, la nivelul alterității) propriei excepții. ( Spunem forțe, fără strângere de inimă, gândindu-ne la sensul lor realmente fizic, așa cum ne imaginăm vectorii ce dau unui mobil impulsul și deplasarea. Pe de altă parte, când vorbim de general, ne gândim la el ca fiind făcut din situații particulare, fiecare cu excepția sa, dar contabilizate, la masa critică a experimentului )
Suntem așadar înclinați să acordăm credit excepției, să o iertăm de la judecata ( ce șterge identitățile) generalului. Și facem acest lucru, depășind cu inconștientă lejeritate, contradicțiile logicii pozitive care pot fi răutăcios invocate.
Adevărul este însă că, cel puțin în ceea ce mă privește, de câte ori pomenesc de judecată, îmi vine în minte imaginea unei Scări a lui Iacob pe care urcă, împovărați de orgoliul experimentului particular, oameni îndoiți de mijloc, aidoma păcătoșilor chemați la bilanț.
Și ei sunt trimiși la carnagiul ultimului proces de ștergere a identităților, prinși în fluviul marii statistici a faptelor, așa cum strigă adevărul pictat pe pereții bisericilor, în văzul tuturor…

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!