Merg…
Spre nicaieri, lasand in urma franturi de ganduri, vise chinuite de imaginatia vesnic revoltata.
In urma las praf de speranta rupta sub greutatea realitatii si urme de sange proaspat varsat.
Nu-I de ajuns aceasta mostenire? Ce poate fi mai pretios decat un gand, o fapta palpabila dar necunoscuta?

Ma opresc…
Pe malul sterp al apei ce se incheaga cu orizontul innegrit si ma intreb de ce nu am curajul sa trec mai departe.

Chiar am constiinta? Da…am…si ma mustra in continuare pentru ca desi nu eram in stare am ucis…

De ce? Pentru bani? Din nebunie? Pura placere? In nici un caz. Din lasitate.

O vedeam ca pe un obstacol ce trebuie invins cu orice pret, dar m-am ucis pe mine cu tot cu vanitatea mea neimblanzita, cu orgoliul meu ranit.

Din lasitate…De asta am ucis, de asta nu vreau sa scap de chin, de intrebarea ce mi se pune cu suresciatre. De ce?
Asta aud mereu…”aveai tot ce iti trebuie”.

Si chiar aveam tot in afar de singurul lucru pe care mi-l doream cu adevarat: libertate.
Libertate, sa pot evada in mijlocul gandurilor mele, sa dau frau liber instinctului.
Si ea ma oprea…
As fi renuntat la aceasta dorinta nebuna daca nu as fi avut ceva de spus.
Si trebuia sa spun multe, dar nu-mi era permis fiindca nu aveam libertate, eram totalmente umbrit de prestigiul ei verosimil.

Apa e limpede, se prelinge cu un fosnet delicat pe stancile retezate si sclipeste misterios in raza palida a lunii. Trecand de acel mal tulbure nu-mi pot stapani rasul.

“Cata lasitate! Macar daca tot ai fost slab si ti-ai ucis spiritul, nu-ti mai nenoroci si fizicul.”
Aceste cuvinte tipau in interiorul meu, mistuindu-ma ca niste flacari.

Merg… Dar tot nu-mi dau seama unde… Vad doar ca ma inalt pe treptele chinuite de vreme ale unei case.
Era casa ei….

Din balconul gol, vantul imi ravaseste parul, o linie franta, luminata brazdeaza negura noptii, iar in departare se aude vag sunetul grav al unui tunet.

Ploua….
Cerul imi plange suferinta pierduta pe care as vrea sa o mai simt si acum hranindu-mi regretele, dar in zadar…ce e pierdut, pierdut ramane, in abisul rece al vietii.

In adancul gandurilor mele ravasite de pedeapsa necrutatore a constintei, un fost eu mai vorbeste inca cu emfaza:

“Pura lasitate”

Ploaia udase, parapetul distrus de trecerea timpului, imuindu-l pana la rupere.
Bucatii mici de caramida sparta cad, penetrand mantia frivola a ploii.

Acelasi vant imi incanta auzul cu fosnetul acela suav de frunza uscata, fulgerul imi mai lumineaza pentru ultima data calea si ma desprind de pe sol, plutind delicat spre pamantul rece.

Un ultim scancet de durere, un ultim sunet de cadere si sangele gros impreunandu-se armonios cu lacrimile rigide ale ploii.
Eram liber.