poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7035 .



Alexandru George - 80. Autenticitatea ficțiunii
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2010-04-20  |     | 





CRITIC și istoric literar de primă linie, harnic traducător, cu deosebire din literatura franceză, publicist cu verbul nu o dată acid, ALEXANDRU GEORGE, născut pe 6 aprilie 1930, este și un apreciabil prozator. Mai mult decât atât, acest “sucit” al literaturii contemporane, cu firea-i etern cârtitoare, le reproșează nu o dată criticilor și istoricilor literari că-l apreciază mai mult pentru glosele și studiile sale critice decât pentru creația de povestitor și romancier, pe care o consideră cu bătaie mai lungă.
Debutant târziu, în 1970 (ca toți reprezentanții prestigioasei Școli a prozatorilor târgovișteni, căreia i se afiliază și îi este integrat de câtăva vreme), cu un volum de povestiri “borgesiene” (Simple întâmplări cu sensul la urmă) și unul de critică literară (pătrunzătorul studiu despre opera argheziană cu titlul Marele Alpha), Alexandru George publică, după cinci cărți de „proze” și alte cinci de eseuri, în 1984, romanul "Caiet pentru…". Ne dăm seama astăzi mai clar, dintr-o perspectivă a faptelor deja consumate, că el se încadrează într-o formulă și într-un moment semnificativ al prozei noastre. Nu e lipsit, în acest sens, de semnificație faptul că tot în 1984 apărea „Zmeura de câmpie” de Mircea Nedelciu, urmat în 1986 de „Tratament fabulatoriu”, că primele romane ale lui Ștefan Agopian apar în 1979 („Ziua mâniei”), 1981 („Tache de catifea”), 1983 („Tobit”) și 1984 („Manualul întâmplărilor”), tot în 1984 fiind publicate „Intermezzo” de Marin Mincu și „Un Burgtheater provincial” de Livius Ciocârlie, Alexandru George însuși menținând și dezvoltând formula din „Caiet pentru...” în „Dimineața devreme” (1986) și „Seara târziu” (1987). Toate aceste scrieri și altele, între care cele anterior apărute ale lui Radu Petrescu, cele ale lui Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, dar și ale unor autori mai tineri, de la Tudor Vlad la Gheorghe Crăciun, jonglează grațios-ludic sau grav cu noțiunile de viață și text, dezbat problema autenticității reprezentării literare, includ texte produse de personaje (ca la Gide, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade) sau reflecții asupra producerii textului și a procesului de semnificare, optând adesea pentru persoana întâi și tulburând voit granițele dintre autor, narator și personaje. „Caiet pentru...” nu face excepție, fiind un text care admite mai multe niveluri de lectură. Este, mai întâi, un frumos și sensibil roman de dragoste în care autorul știe să presare parfumul trecutului și să deschidă zone de mister, făcând să rezoneze subtil momente, coincidențe, paradoxuri, povești. Este apoi un roman al întemeierii poveștii, o metaforă a ficțiunii și, în al treilea rând, un roman al opțiunii (proustiene, s-ar putea spune) pentru viața din text. Și este, mai ales, toate acestea la un loc și în același timp. Global privind lucrurile, ar fi vorba despre un roman al (inter)textualizării și al ficționalizării vieții, o metaforă a actului creator. Scrisul d㠄până și inexistenței valoare pozitivă”, existența presupune o succesiune de lecturi, viața (și viața în cuvinte) este un palimpsest, scriitor este acela care știe să dea coerență fragmentelor și „să se folosească de tot ce se ascunde firesc, fără viclenie, cu indiferență, și care, tot atât de simplu, se oferă pentru cel ce știe să caute”. Într-un fel, pornind (totuși) de la experiența lui Camil Petrescu și Anton Holban, romanul polemizează subiacent cu formula acestora, optând pentru autenticitatea ficțiunii. Astfel, „realitatea și umbra ei împlinită pe hârtie se vor confunda”, naratorul decretând în final autoritatea integrală a fanteziei: „Totul există prin voință, prin inteligența de a descoperi, prin curajul de a ți-l însuși. Fantezia e dreptul de a unifica orice, chiar și nălucirile, de a le împerechea la nevoie, de a le fixa în plasa celei mai riguroase proze”.

ROMANUL în sine, în cuprinsul căruia sunt de asemenea disipate cu grijă mici considerații metatextuale, curge, într-un fel, către eseistica din „post-scriptum” pe care o reunește totuși cu povestea într-un „Epilog”. Textul urmărește trei povești – una trăită efectiv, alta retrăită și alta scrisă fragmentar – făcându-le în final să fuzioneze ele între ele și toate cu teoria reprezentării lor. Sunt infinite nuanțări. Între acestea trebuie reținută observația mereu reluată că personajele suferă de o carență a memoriei. În consecință, întâmplările (și textele) se derulează într-un timp sugestiv-confuz, acoperind o mare și plăcut-aburoasă arie, de la epoca Regulamentului Organic până spre anii 1970, cu episoade și detalii care „se-ngână și-și răspund”. „Caiet pentru...” (titlul sugerează deschiderea spre mister) este un roman de viziune aburoasă scris, paradoxal, într-un stil limpede și exact.
Trama ca atare e simplă. Naratorul se deplasează de la București spre Târgoviște, la un festival de muzică și poezie, într-un automobil Porsche, condus de o femeie pe nume Gina Ioanid, fostă balerină de succes și iubită din tinerețe. De la primele pagini plutește senzația că tot ce se întâmplă în viața personajelor s-a mai întâmplat o dată. La fostul conac al Hereștilor, unde cei doi sunt găzduiți, Naratorul găsește un caiet pe care începe să-l citească. Este jurnalul unei tinere din familia Herescu (Nathalie), parțial în franceză, o secvență fără început și fără final. Situarea istorică e dificilă, mici detalii strecurate de autor ar indica anii din preajma celui de-al doilea război. Planul real (al sejurului și relației cu Gina) și cel al lecturii sunt intersectate de cel al rememorării, care este și ea lipsită de o clară situare istorică. Există totuși aici un detaliu: moartea lui Stalin, abia produsă (după cum se știe, în martie 1953). Prin relație, ne aflăm cu planul real, în 1973. Istoria reală nu irupe însă nicidecum, nici în viață, nici în text. Aici lectura este urmată de re-lectură, trăirea de retrăire. În anii ’50 conacul era un preventoriu, aici se derulează episodul iubirii dintre Narator și sora medicală Ana. În jurnal, Nathalie intuiește mărginirea lui Paul și optează pentru iubirea mai vie, a lui Mihai, fascinată de amintirea destinului îndepărtatei și enigmaticei Barbara Branicka, răpită colonelului Fadei Vladimirovici Ludens de către tânărul căpitan de lăncieri Pavel Herescu, însoțit de strălucitorul său escadron de lăncieri. Pagina, reconstituită de Narator prin aportul imaginației, pe baza datelor laconice din jurnal, are adieri màrqueziene. Cu o artă îndelung stăpânită, autorul presară pretutindeni misterul repetării și al coincidențelor, încețoșează și interferează planuri și epoci, nuanțează subtil. Jurnalul a mai fost citit cândva, în urmă cu douăzeci de ani, epocă din care se desprinde chipul de o misterioasă grație al Anei, dar n-a rezonat cu starea interioară a Naratorului. Recitirea este însă revelatoare și remodelează totul: prezentul, trecutul, povestea. De la Nathalie amintirile trec la Narator, care umple golurile. Mătușa Varvariga din jurnal este, în ce-l privește, o ficțiune ce poartă acest nume, dar cu nimic mai prejos decât cea reală. Ba dimpotrivă. Drumul de întoarcere spre București nu e unul de revenire la real, ci către fuziunea planurilor, tradusă într-un strigăt șoptit care unește numele, identitățile, viețile și textele: „Te iubesc, Mihai !”. Este vocea Ginei, dar și a Nathaliei, peste timp. Caiet pentru... este, simplu spus, un roman textualist (de fapt, un metarom) metisat cu unul erotic plin de poezie. Prezențele sunt vii, deși sumar conturate, chipurile se rețin. Dintre toate răzbate prin ițele textului cel îndepărtat al Barbaritei Branicka. Povestea ei este cea mai adevărată pentru că, așa cum observă Naratorul, este cea mai puțin reală. Chestiunea, cum caută să ne-o impună (poate cu unele lungimi) și eseistic în partea finală Alexandru George, este chiar aceasta: într-un roman există atâta viață (și atâta realitate) câtă ficțiune există.

PUBLICIST acerb și pătrunzător critic literar, Alexandru George n-a încetat nici o clipă (și pe bună dreptate) să se considere un prozator. Masivul roman „Oameni și umbre, glasuri, tăceri”, tipărit la începutul anului 2003 în Editura Polirom, este o peremptorie dovadă.
„Oameni și umbre…” este o carte scrisă între 25 și 29 de ani și tipărită integral (o versiune prescurtată a apărut în 1996) la 73. Nicio referire la ea nu va putea evita chestiunea circumŹstanțelor redactării și tipăririi sale, care o situează, evident, în domeniul literaturii de sertar și pot impune o redimensionare a epocii în care a fost concepută și o redesenare a profilului autorului său.
Redactat la persoana întâi (a naratorului-personaj care-și scrie textul), romanul este proustian doar prin raportare la ceea ce se tipărea la noi în anii ’50. Proustianismul său relativ, care ține mai mult de obsesia recuperării timpului pierdut decât de scriitura propriu-zisă, este, probabil, surdinizat de relațiile subterane cu proza de vârf a momentului în care autorul își scria textul. Cu alte cuvinte, cartea decurge din procesul de continuitate (brutal întrerupt) al prozei interbelice, dar și dintr-o acomodare de tip subliminal la niște exigențe – și aceasta în ciuda faptului că Alexandru George scria în răspăr cu ele și fără obsesia publicării textului său. Cărțile acelui moment erau sau aveau să fie „Moromeții”, „Groapa”, „Cronică de familie”, „Bietul Ioanide” și „Scrinul negru” – și cu toate că aproape nimic din substanța și din stilul lor nu transpare în romanul pe care-l scrie în singurătate atunci când ele apar, acestea n-aveau cum să-l lase absolut liber pe autor. Presiunea aceasta a făcut, mai mult ca sigur, ca romanul lui Alexandru George să fie scris la persoana întâi fără să fie un roman proustian și să înglobeze numeroase reflecții (ori să construiască simboluri) ale raportului dintre viață și text, meditând asupra propriei sale produceri, fără să fie, propriu-zis, un metaroman. Valoarea sa rezidă în soliditatea construcției sau, mai bine, în seriozitatea și minuțiozitatea înscenării. Altminteri, este un roman mai curând linear (dar din linii concentrice), structurat sub semnul unui raționalism discret, care veghează până și pasajele puse sub semnul misterului ori al inefabilului, atent la detalii, la corespondențe, la ecourile intratextuale; autorul său convențional fiind un scriptor care își însușește scriindu-l (și în aceasta aflăm valoarea sa de Bildungsroman) o complexă lecție privitoare la relația dintre realitate (adică Istorie) și ficțiune, dintre adevăr și minciună.

NARATORUL-personaj al lui Alexandru George are, în momentul în care-și scrie textul, vârsta autorului real care face același lucru în anii 50. Mă tem chiar că ne aflăm în fața unui roman autobiografic deghizat și, nu mai puțin, în fața unui roman esopic. Există, fără îndoială, o sumă de paralelisme incontestabile, care trebuie analizate. Sunt, evident, și multe deosebiri, dar acestea fac parte din strategia deghizării sau, pur și simplu, sunt impuse de metafora romanului – umbra. Ea este o hieroglifă a relației dintre realitate și text, dintre adevăr și minciuna romanescă, pecete a dreptului auctorial la reproiectarea imaginii și, prin aceasta, la reproiectarea de sine: "Între mine și zero e infinitul... E infinitul de virtualități necunoscute, al celor mai banale întâmplări ale zilei, de care alții nu știu să profite, pe care nici nu le bănuiesc. Libertatea nu aparține decât celui care știe să profite de ea. Pot izola fapte petrecute, pot decupa siluete, pot alege numai întâmplări semnificative, mă pot folosi de oameni și de umbrele lor așa cum vreau, le pot modifica destinul, îi pot suprapune până la confuzie... Ba pot imagina contururi și apoi transforma umbrele în oameni..."

Născut pe la începutul veacului, naratorul (care nu are nume), parcurge o dublă experiență formatoare: a trăirii și a retrăirii, așadar, a vieții și a textului, în virtutea principiului proustian care stipulează că adevărata viață este în literatură. În latura de experiență a vieții, el trăiește trei (poate patru) experiențe majore: a relației cu Tatăl, a dragostei și a Istoriei (la care se adaugă cea a prieteniei). Poate nici nu e bine spus astfel, căci sunt trei experiențe (relația cu tatăl, prietenia și dragostea), proiectate succesiv pe două fundaluri la fel de himerice – Istoria exterioar㠖 a faptelor și a trăirii – și cea interioar㠖 a textului și a retrăirii. Pe această linie romanul este unul al formării și al preluării prerogativelor Tatălui (realizat ca roman burghez de familie), unul istoric (cu caracter eseistic, în care adie ceva din lungile colocvii ale lui Settembrini și Naphta, din „Muntele magic”, dar și de reconstituire, fie și subiectivă) și unul de dragoste. Toate răsfrânte în istoria și în eseistica textului. Istoria care marchează modelator sau mutilant experiențele eroului narator include primul război mondial, cu perioada de neutralitate și cu cea de ocupație a țării, la care se adaugă experiența studiilor din Germania, în care biblioteca și strada joacă un rol egal (cea de-a doua invadând, la un moment dat, spațiul securizant al. „Oameni și umbre...” este un text făcut – dar în sensul bun al cuvântului, o parabolă a istoriei și a creației. Și o complexă meditație asupra sensurilor acestora. Perspectiva asupra faptelor narate este fluctuantă. Uneori ea pare a naratorului de 27 de ani rememorând evenimente trăite nu cu mult timp în urmă, alteori a autorului de 27 de ani (cel care scrie, efectiv, romanul eroului său și parcă-l vede pe acesta scriind și chiar îi conduce mâna) și alteori, pur și simplu, a autorului de 72, care pregătește pentru tipar manuscrisul și dă impresia, prin caracterul concluziv al unor judecăți, mai ales acelea din finalul cărții, că și-a încurcat condeiul și vârsta cu cele ale avatarilor săi. În orice caz, este de domeniul evidenței faptul că, scriind într-o epocă de interdicții politice, autorul o face sesizabilă pieziș, proiectându-și avatarul într-o epocă de transparente asemănări cu realitățile pe care el le trăiește. Desigur, putem sesiza, pentru moment, doar paralelismele de ordin istoric și politic: vorbind în roman despre ezitarea între o alianță și alta în primul război este vizată și cea din al doilea; ocupația germană a țării se desfășoară după tipicul ocupației sovietice de mai târziu; revoluțiile și ascensiunea național-socialismului de după primul război anticipează nu doar fascismul și legionarismul, dar reprezintă un soi de repetiție generală pentru expansiunea comunismului de după cel de-al doilea. Condițiile în care-și scrie romanul îi impun lui Alexandru George acest esopism. Este posibil, însă, ca translațiile și paralelismele de acest fel să meargă până la elemente de autobiografie, astfel încât naratorul anonim să fie o proiecție imaginară, ideală într-un anume fel, a lui Alexandru George însuși.


PRIVIT în felul de mai sus (deloc lipsit de îndreptățire) textul lui Alexandru George ar putea să pară sufocat de eseism și lipsit de dimensiunea epică, așadar de ceea ce căutăm, îndeobște, într-un roman. Ei, bine, nu. Dincolo de planurile de semnificație pe care le tot adaugă autorul (prin naratorul său nenumit), cartea are un story ce se poate urmări și care chiar captivează. Sigur că totul se înscrie într-o semnificație dată de simbolistica umbrei, așadar de complicata dialectică a realității și ficțiunii, că romanul nu este scris pentru cititorul comod, că uneori considerațiile (ale naratorului, ale personajelor sale), pot împotmoli ușor ritmul întâmplărilor, dar povestea se derulează și lumea romanului se încheagă. Există, spre a utiliza formule mai vechi, o dimensiune realistă, care este și salvatoare, în sensul că justifică latura speculativă, de reverie poietică. Cele trei romane decelate mai sus există cu adevărat, împletindu-se și fuzionând ca experiențe formatoare.
Avem, în “Oameni și umbre”, mai întâi, un roman de familie axat pe principiul moștenirii, tradus în relația Tată-Fiu. În latura lui tradițională, acesta este un roman burghez, cu adieri vagi din „Casa Buddenbrook”, dar și din Hortensia Papadat-Bengescu ori G. Călinescu. Scris însă într-un alt stil, dintr-o altă perspectivă și având, în cadrul întregului, o anumită funcționalitate. Personajul principal al acestui palier nu este nici tatăl, nici fiul, ci casa. Ea nu este însă doar o realitate, ci și un simbol. Este o hieroglifă a lumii în care trăiește naratorul (ca și a celei în care trăiește autorul), clădită pe temelia altei lumi, pe care oricât ar vrea s-o schimbe, o moștenește. Tatăl construiește un etaj superior peste catul construit de înaintaș. Casa este, s-ar putea spune, o hieroglifă a cărții, iar preluarea din final a prerogativelor tatălui înseamnă dreptul de a adăuga straturi noi ale textului sau, poate, propriul text peste cel furnizat de realitate și chiar de propria viață. Și de literatură, căci romanul e plin de trimiteri și aluzii intertextuale. În orice caz, nimic nu este, în el, lipsit de o dublă sau de o multiplă semnificație, ceea ce impune chei diferite ale înțelegerii. Dincolo de aceasta, dar și de ambianță, descrieri ale interioarelor, curții, orașului, lumii – ritmuri ale fluxului și refluxului (în spațiu și timp) care marchează destinul –, romanul de familie conturează câteva figuri care se rețin, și în primul rând pe aceea a unchiului Petruș, fratele slab, problematic, antieroul, un soi de Swejk lipsit de anvergură, opus celui tare, eroic, unchiul Costică. Dar portretistica include întotdeauna o meditație asupra textualizării, asupra transformării individului în personaj în textul vieții și în cel al cărții : "Oameni și umbre. De când am început să înșir acste rânduri mi-am luat un drept suveran asupra oamenilor, le-am dat contur, le-am reglat mișcările, i-am adus împreună, le-am decis destinele. […]
La toate acestea mă gândeam urmărind cu tristețe sfârșitul unchiului Petruș. Era un om pe cale de a deveni o umbră, o ființă de care aveam să mă despart definitiv, fără ca realitatea ei să depășească limitatul meu tezaur de amintiri mai sigure. Dar ce amintiri ? Pentru că, în viață fiind, el rămăsese tot o umbră : necunoscutul care fusese totdeauna omul acesta trecea acum în alt plan al realității, pentru mine la fel de nesigur. Cine era unchiul meu cu adevărat ? Totul era neclar în legătură cu el și greu de verificat. Ce știam eu despre el? Până în adolescență, când am priceput mai bine cum stau lucrurile, unchiul Petruș mi se părea că tot « vine » de undeva. Deși locuia la noi în casă, aceasta parcă nu era și casa lui : eu în primul rând îl așteptam totdeauna cu cea mai mare curiozitate și cu destulă nerăbdare ; pentru mine, atâta vreme, el tot urma să sosească și impresiile mele cele mai puternice s-au legat de surpriza aparițiilor lui, nepricepând niciodată de unde. Adunând amintirile despre un om care mi-a fost așa de aproape, nu știu să spun mare lucru ; imaginea lui era în bună măsură de atribuire și, probabil, de fantezie, o fantezie uneori ajutată de spiritul de oponență față de tot ceea ce spunea despre el tata".

Există, apoi, un roman al prieteniei, ca formă de inițiere, cu ceva din Mateiu Caragiale, pentru că prietenii naratorului, umbre cu schimbătoare contururi (arheologul și numismatul Nicolas Vretos, la București, ciudatul Alex, enigmaticul Mario și imprevizibilul Dinu, la Berlin) sunt mai curând maeștri spirituali și parteneri de peripluri speculative (dar nu și bahice). Prin aceștia și prin alții, cunoștințe mai trainice sau pasagere, umbre mai ferme sau mai eterate, pierdute în vălmășagul lumii sau redimensionate în coerența textului, spațiul romanului se lărgește. Paginile referitoare la realitățile germane de după primul război, zugrăvirea ambianței, referirile la ideologii și convulsii (este evocat, în treacăt, „puciul de la berăria din München” al lui Hitler, ceea ce ajută la o anume fixare a cronologiei, naratorul aflându-se, așadar, în Germania după noiembrie 1923), creionarea unor protocroni naziști (precum neamțul Kurt Apell), ori legionari (precum Michel Mazilu sau ciudatul dar insistentul Tudose, poate personaje cu cheie), lărgesc aria problematicii și dau anvergură meditației asupra istoriei. De altminteri, în „Oameni și umbre...” avem și un remarcabil roman de război sau, mai bine, al atmosferei războiului. Este un roman care, la nivelul întregului, așază istoria sub semnul ficțiunii și o echivalează cu textul. Ea e creatorul absolut, apt de a redimensiona la nesfârșit faptele, de a recontura fără osteneală umbrele. Romanul războiului se construiește, într-o latură a sa, într-un mod inedit, dar care are rostul și sensul său. Partea care privește desfășurarea efectivă a luptelor este realizată indirect, printr-o tehnică a colportajului, aptă de a crea o atmosferă de nesiguranță, de incertitudine a adevărului. Imaginea războiului românesc este o poveste în care adevărul se împletește cu ficțiunea, luptele din Ardeal sunt o poveste incertă, interpretată și reinterpretată de presă, de mediile politice, de familie, Turtucaia este o poveste, deznodământul tuturor poveștilor remodelate la nesfârșit este ocupația nemțească a Bucureștiului și chiar a casei. Între cele mai pline de adevăr pagini din acest roman, cele consacrate ocupației, realizate pe baza unei documentații atente până la acribie, din unghiul naratorului care trăiește totul ca experiență directă, de la apariția primelor cete de ulani prăfuiți și indiferenți până la rechiziții, interdicții, criză alimentară, manifestări culturale, îl înscriu, fără nici un dubiu, pe Alexandru George, alături de ceilalți mari evocatori ai primului război.
Există, în sfârșit, în „Oameni și umbre” un frumos roman de iubire neîmpărtășită. Este un roman delicat, atent la nuanțe, al ezitării erotice, al amânării și al renunțării. Dar nu al uitării, pentru că, așa cum observă, la un moment dat, naratorul, a uita înseamnă a muri. Este aproape un poem disipat în amplul moment german, poate și din intenția de a agrementa un roman serios cu o poveste de dragoste. Construit din perspectiva eroului, romanul iubirii lui pentru Ama, amanta (sau fosta amantă) a prietenului său mai vârstnic Dinu, fosta iubită a prietenului său Alex (povestea lor aproape romantică, spusă de ea, poate o simplă ficțiune, e oarecum siropoasă) trăiește prin capacitatea de a contura portretul unei femei de o versatilitate tulburătoare – nu de ordin moral, ci temperamental și chiar fizic, o enigmă dezvăluind sau compunându-și cu bună știință infinite chipuri exterioare și interioare, unul dintre ele fixat într-un nud realizat de pictorul Arnold Hoffer, de fapt un catalizator al disponibilităților sufletești și imaginative ale îndrăgostitului, întruchipare a minciunii devenită atribut al feminității, acceptată ca atare, pusă în oglinzi și transformată în umbră spre a constata, la urma urmei, eșecul operației. Este romanul unui alt Emil Codrescu, mult mai tânăr și iubind o Adelă experimentată și dezamăgită, dar la fel de înclinat spre rațiocinări, deși la fel de subjugat. Și pentru el, ca și pentru personajul lui Ibrăileanu, despărțirea de Ama înseamnă, într-un fel, începutul trecutului.
ROMANUL lui Alexandru George este o lungă rememorare în care evenimentele și figurile se întretaie și își schimbă contururile și valoarea. Prezentul remodelează la nesfârșit trecutul, apele oglinzilor sunt mișcătoare și umbrite de necunoscut. Naratorul trece printr-o lungă și, în felul ei, complexă experiență inițiatică a vieții. Ceea ce trăiește (dragostea, prietenia, istoria) îl formează. Deși, la drept vorbind, mai curând îl mutilează. Lungul lui proces de formare este, de fapt, un proces de deformare, pentru că viața nu-l pregătește pentru nimic sau îl pregătește pentru eșec. El va prelua prerogativele tatălui, dar în ochii lui viața tatălui a fost un eșec. Naratorul a amânat totul nu doar în dragoste, dar și în latura practică. Studiile sale incerte, de o finalitate cețoasă, sunt o formă a acestei amânări. Istoria, la rândul ei, este confuză, povestea ei e mai curînd imaginea unei derive. Naratorul află, în această situație, o cale – textul său: „De aici începe pentru mine adevărata realitate pe care o pot propune și poate că tot aici voi fi căutat cândva eu însumi, fiind la îndemâna oricui, ieșind pur și simplu din aceste file mâzgălite cu cerneală. M-am închis deocamdată în ele mai bine decât în dosul celor mai impenetrabile ziduri; faptul că tot eu sunt acela care le-a dat consistență în comedia de față nu mă descurajează să afirm că sunt și cele mai sigure, mai inexpugnabile...”. În locul realității brute, brutale, informe – esențialitatea umbrei, omul de hârtie. În locul dezordinii realității – coerența textului. În locul adevărului relativ al vieții, adevărul mai adevărat al minciunii.
Un „exegi monumentum”, s-ar zice, prin urmare o soluție optimistă. Sau măcar împăcată. Doar că toate premisele care duc la ea o recomandă ca pe o soluție limită. Deci o soluție tragică. Este tocmai ceea ce face din „Oameni și umbre, glasuri, tăceri” un roman de excepție. Si din autorul său, unul dintre reprezentanții de marcă, nu doar ai criticii, dar și ai prozei contemporane.

Photobucket


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!