poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10940 .



Aspecte ale balcanismului în literatura română II
eseu [ ]
Capitolul II - Anton Pann, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [_mefisto_ ]

2010-03-25  |     | 






II. Anton Pann, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale - ctitori ai unui curent literar (balcanismul)
1."Povestea Vorbii" - aspecte ale balcanismului
2.Nastratin Hogea - erou popular balcanic
3.I. L. Caragiale si "simpaticul parizian al Orientului"
4.Ilustrarea perfectă a balcanismului în "Craii de Curta-Veche"

„Odată cu Anton Pann a intrat în literatura română un autentic fior balcanic de înțelepciune, umor și exotism”.22 Universul în care există Anton Pann, al confluențelor amintite, este univers țărănesc, univers oriental fabulos („cu împărați și crai, sultani și viziri, ce capătă contururi tot mai reale, mai palpabile, când sunt localozați la Țarigrad, la câte un han „căruia turcește-i zic Sanchi-iedim”, și unde-și desfac marfa neguțătorii de cești și filigene”) și univers balcanic – nucleul din „Povestea vorbii” în care Anton Pann, bun psiholog, perspicace în observarea semenilor și a moravurilor persifează fără răutate prostia, ipocrizia, viciile slugilor și stăpânilor, jupânilor și cucoanelor, precupeților și pristavilor, brutarilor, băcanilor, cârciumarilor, chirigiilor, haimanalelor, un univers nu mai puțin oriental prin „gură-casc㔠și „pierde-vară”, dar un univers cosmopolit al „pieții, al liberului schimb, a micilor industrii și a negoțului, al pastramei și al mezelicului, al procopselii care anunță familia lui jupân Dumitrache”.23
„Antonpannismul” a devenit sinonim cu „balcanismul”, scrierile lui înfățișând sublim semnificativa zonă de interferență Răsărit-Apus, misticismul oriental-universul cotidian „ce încearcă să iasă din feudalitate”, a satului ancestral în relație cu orașul, cu mahalaua, suburbia. Lumea naturală și pitorească aflată la hotarul dintre realitate și fascinație, străbătută de motive arhaice, de folclor, de întâmplări magico-orientale autohtonizate, de un nucleu de umor fin, toate într-o „cugetare etică specifică românilor” influențează o „serie de scriitori sud-dunăreni” prin vocație ca Ion Ghica, N. Filimon, Matei Caragiale, Ion Luca Caragiale, o lume ce e re-văzută și re-scrisă de Ion Barbu în ciclul „Isarlâk”, stărnind imaginația unui Eugen Barbu în „Principele” și „Săptămâna nebunilor”. Acești autori reprezintă în literatura român㠄succesiunea balcanică”. Anul în care au apărut „Poeziile deosebite sau cântecele de lume”, „anul de grație 1831”, cum îl numea Nichita Stănescu, a dat la iveală marile capodopere universale; acum apare „Faust” a lui Goethe, acum apar poemele lui Edgar Allan Poe, acum apare „Roșu și negru” a lui Sthendal. În comparație cu aceste opere care au schimbat cursul întregii culturi universale, „cântecele de lume” ale lui Anton Pann se află, conform teoriei lovinesciene a sincronismului, într-o desăvârșită asincronie. Nu și pentru Nichita Stănescu, care consideră că asincronismul se manifestă numai în cadrul curentelor literare (din acest punct de vedere, suprarealismul românesc fiind asincron celui francez), pentru că Goethe, Poe, Stendhal au trasat linile generale ale culturii universale, nu doar a unui curent literar. Astfel, „în anul 1831, când au apărut „Poeziile deosebite sau cântecele de lume”, Anton Pann nu numai că nu era asincron – nici n-ar fi avut de ce – ci era el însuși un fondator, nu al curentului numit mai târziu balcanism, ci al spiritului intelectual și de viață plutitor peste Balcanii seculari”.25 Prin ceea ce a realizat Pann, prin numărul proverbelor, al fabulelor,al snoavelor, al cuvintelor, ne e greu să-i găsim un scriitor care să-i concureze. Reproducând în sinteze întreaga cultură a neamului din care făcea parte, cu influențe din imaginația și înțelepciunea altor civilizații, îl găsim la loc de frunte alături de renascentiștii Boccaccio, Rebelais, Cervantes.
Se pare că Anton Pann s-a născut într-un sat din Bulgaria, la Silveni, a avut o mamă grecoaică, pe nume Tomaida, iar tatăl-un căldărar sărac. G. Călinescu îi plasează obârșia într-un loc întunecat, plin de umbre. „Să fi fost bulgar ? Român ?” se întreabă criticul în a sa „Istorie a literaturii române” la începutul studiului despre Anton Pann, pe care îl plasează în capitolul „Întemeierea poeziei”, alături de Ermiona Asachi, C. Negruzzi și Cilibi Moisi. Anton Pann este prin esență acel „homo balcanicus” al nostru: român, bulgar, pe jumătate grec, el este simbolul călătorului peste Dunăre, e oscilația între nordul și sudul Dunării. Tudor Vianu explică acest fenomen de „migrație” între „sudul și nordul Dunării”; „Așezări românești în Bulgaria și așezări bulgărești în țările române n-au fost deloc rare în lumea deopotrivă oprimată de administrația feudală a vremii. Când birurile nu mai puteau fi plătite și oamenii stăpânirii căutau pe vreun nemulțumit sau vreun rebel, acesta își încărca lucrurile în lotcă și, dibuind un drum pe apă prin păpuriș și prin ostroave, căuta țărmul salvator dincolo, în sudul marelui fluviu”.25
Anton Pann, „omul care avea nu numai în spirit, ci și în sânge afinități cu Caragiale, era un balcanic a cărui familie se retrăsese din instinct într-o țară în care nu avea pe nimeni”: 26

„Străin fiind nu am nici rudă
Nici un neam nobil, nici prost...”

Criticii au încercat să schițeze un portret celui despre care Eminescu spunea în articolul „Paralele economice” din revista „Timpul” (1877) că era „un scriitor cu mai mult talent și mai mult spirit decât o sută dintre ofticoșii care azi fac esprit prin gazete”. Astfel Delavrancea desena cunoscutul portret al autorului purtând fes cu ciucure și mustață de palicar, pentru Vasile Alecsandri el e „un tip de român vesel, glumeț, spirituos, pâcâlitor, cântăreț, povestitor, o carte plină din scoarță-n scoarță, un Pâcală literat, bun de gură, bun de petrecere, precum le plăcea părinților noștri”(Scrisoare către Iacob Negruzzi în 1872), Caragiale îl numește „vestitul poet popular”, „minunatul povestitor”, Tudor Vianu îl vede tot „cu fesul în cap, cu giubeaua în spinare, învârtind în mâini mătăniile lui de lemn bine mirositor, aduse de la Sfântul Munte”27, Șerban Foarță nu vede mare diferență între om și scriitor; „scriitorul e tot atât de plat, de trivial, dar de o platitudine genială, de o trivialitate care anunță și din care decurg rafinamentele, plasticitățile și aromele tari, veseliile și măscăriile artiste, farmecele dușucheate și savante stilului ale celor doi Caragiale, ale bonomului Minulescu, ale unui Arghezi sau Barbu”28, Nichita Stănescu își dădea seama de vocea lui plăcut㠄numai contemplându-i chipul de craidon”. „Dezechilibrat și echilibrat totodată, darnic și zgârcit, infatuat și modest, Anton Pann ne apare ca păstrătorul stării de mijloc, ca un foarte apt scriitor de a trece cu bine și zâmbind prin Purgatoriu”29. Mi-l imaginez pe „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”(Mihai Eminescu – „Epigonii”) ca un Nastratin Hogea barbian, „suficient sieși” prin creația sa, un înțelept filozof popular care bate la porțile spiritului și minții umane încercând să le pătrundă, să le deschidă și să presare acolo ușor, natural cântecele lui magice, ce au rolul unui panaceu. Ele au acoperit și au poate mai acoperă încă deschisele răni ale sufletului. Mi-l imaginez ca un etern spectator la spectacolul vieții, plimbându-se prin piețe aglomerate, pline de „producte”, prin mahalale zgomotoase, printre câini. Un spectator care știe să asculte. Un spectator și un actor în același timp. Chiar dacă nu „vede enorm și simte monstruos” el e primul nostru Caragiale. Un Caragiale poet. „Poeții văd ceea ce nici soarele nu vede”30, iată un proverb bengalez, o etichetă parcă pusă fără ezitare pe fruntea lui Anton Pann.
În 1806 îl găsim la Chișinău, unde e primit în corul bisericii catedrale, rânduit printre „sopranii armoniei ecleziastice”(G. Călinescu): avea o voce limpede și plăcută, pe care vârsta n-o va altera, pune aici bazele învățăturii sale muzicale, câștigându-și un loc printre reformatorii muzicii în principate. În 1812 îl găsim la București, un București plin de contraste sociale, exploatat și corupt, plin de mișcare și loc auster. Acest București antonpannesc de la începutul secolului al XIX-lea era străbătut de un râu sinuos în jurul căruia lumea întreagă de cavafi, tabaci, breslari, șelari, zlătari, ceaprazari, cojocari, croitori, curelari, bogasieri, brașoveni, lipscani, brutari, cârciumari și măcelari dădeau viață și dinamism acestui oraș ros de umezeală. Piețele erau aglomerate și pline cu fel de fel de produse, „mahalalele vuiau de cântece, de gâlcevi, de bătăi și de lătrături de câini”(Ghica), tineretul și protipendada chefuia până-n ziuă. Anton Pann devine paracliser la Olari, cântăreț la Sfinți, director la tipografia de muzică bisericească. Universul lui Anton Pann era plin de cântece de lume în care „Fanarul presărea sarea anacreontic㔠cu trubadurii vremii (unii cântăreți de biserică, alții procopsiți de boierii noștri orientali prin gust și înclinații), cu muzica lui Nănescu, Unghiurliu, Chiosea-fiul, cu Iancu Moruzzi, Bărbucică, Văcărescu, frații Bărcănești, Costache Facca, cu Nicolae Filimon. Dintre ei țâșnește și Anton Pann.
Din vasta operă a unui scriitor „neșcolit”, dar cu o alt㠄cultură”, cum ne arăta Tudor Vianu, (obținută din experiențele unei vieți dinamice, cu „dese schimbări ale locului și îndeletnicirilor, cu multe observații făcute asupra oamenilor, asupra moravurilor și năravurilor lor”, ascultând și observând „vorba cu miez și cuvântul de duh”31) se individualizează antologia de poezii „Spitalul Amorului sau Călătorul dorului”, unde își amestecă propriile producții cu altele străine, O șezătoare la țară sau „Povestea lui Moș Albu”, „Culegere de proverburi sau Povestea vorbii”, „Năsdrăvăniile lui Nastratin Hogea”, „Poezii deosebite sau Cântece de lume”, „Fabule și istorioare”, „Poezii populare”, „Hristoitia”, „Cântece de stea”. Și Nichita Stănescu se mira că autorul care anticipa prozodic poezia modernă, nu a făcut „școală prozodică”. Al. Săndulescu nu-l crede pe Pann când afirma că nu a citit pe „cei poleiți”, pentru că întâlnim în scrierile sale embajamentul „care leagă versurile între ele, le face melodioase, pline de voiciune și energie” (Al. Săndulescu): „Când vrei să vorbești, la gură / Să ai lacăt și măsură”, aluzia: „Să vorbească și nea Chilom că și el e om”, onomatopeea: „Nu înnemerește, rațele zbor, scapă / Și securea cade bâldâbâc în apă”, rima interioară: „Norocul se ține după mine, ca pulberea după câine”. Ilie Dan consideră cultura sa „una de esență populară, căci dascălul cel mai important rămâne poporul român, ale cărui credințe, obiceiuri, și grai le-a cules, le-a înțeles și le-a valorificat”32.Pann este totuși singurul poet român „care nu datorează nimic vreunei școli literare”33
Interesantă este și receptarea operei antonpannescă în timp. O perioadă a fost ignorat, „occidentalii” români au încercat să se distanțeze, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la primul război mondial, de acești scriitori „jenanți”, „stânjenitori”(Sorin Antohi) care le puteau reaminti de „conexiunile balcanice”. După 1920, opera lui Anton Pann a început să fie re-gândită. Cu ocazia respingerii „superficialului”, universul lui Anton Pann devine prețuit. Mai târziu, George Călinescu și Tudor Vianu, Ion Roman, Ovidiu Papadima și Paul Cornea, și Șerban Foarță, Mircea Muthu, Dinu Flămând, Al. Săndulescu și alții recunosc în autorul povestirilor, snoavelor și proverbelor, a cărților populare și cântecelor de lume cu largă circulație în lumea măruntă a orașului din prima jumătate a seclului al XIX-lea pe „scriitorul”, pe omul de mare talent, care, deținând un vast tezaur folcloric, dă naștere unei opere originale. G. Dem. Teodorescu, M Gaster, G. Bogdan-Duică, Ovidiu Papadima, I. Manole, Paul Cornea și alții i-au dedicat chiar monografii, capitole de istorie literară, studii analitice sau de sinteză. „Dacă ar mai trăi și astăzi, văzându-ne adunați spre a-i aduce laudele noastre, Anton Pann s-ar mira din cale-afară. Contemporanii nu i-au dat atâta cinstire.”34 Interesant pentru această lucrare este locul lui Anton Pann în literatura română. Astfel, generația critică interbelică restabilește locul cuvenit personalității „smeritului geniu”(N. Iorga) în cadrul culturii noastre, prin sublinierea unor trăsături distincte. „Pann trebuie de-abia descoperit”, spunea Arghezi, iar vechiul îndemn, strigătul parcă din abisuri avea să se realizeze în timp și în mod convingător. Nume de prestigiu ca G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Ovidiu Papadima, Al. Piru, Paul Cornea, Mircea Muthu, Mihai Scarlat au arătat rolul lui Pann – un reper original, ca scriitor popular și premodern și ca precursor al balcanismului în literatura română. Prin universul creat, „el rămâne cel dintâi reprezentant al de marcă al balcanismului și nastratinismului”35. „Balcanicul a cărui familie se trăsese din instinct într-o țară în care nu avea pe nimeni”(G. Călinescu), este un „reflex al literaturilor balcanice...el se agită în sfera culturală a sud-estului european”(D. Popovici)
Cartea ce ilustrează cel mai înalt grad al talentului autorului este „Povestea vorbii” – „un veritabil manual de morală practică”(Tudor Vianu), „o adevărată comedie umană, asemeni moralistului clasic, preocupat de tipologie”36, „un monument național, o carte prețioasă pe care fiecare dintre noi trebuie s-o avem în bibliotecă și pe care adeseori vom avea nevoia a o consulta. În ea întâlnim spiritul și înțelepciunea românului, ființă cu care mulți n-au făcut cunoștință”.(V. Alecsandri) Aici, Pann creează un tablou-balcanic, imaginea unei lumi pestrițe și leneșe, lumea piețelor aglomerate și zgomotoase, a negoțului în care tot ce contează e „gestul-cheie de a plăti și a încărca marfa”, lumea muierilor „arțăgoase”, a indivizilor zgârciți, lacomi, mincinoși și golăgioși, dar o lume vegheată de un Dumnezeu al cărui „ochi nu se închide niciodată”.
Materialul este ordonat conform unui principiu asociativ, după formularea temei printr-o suită de proverbe cu înțeles apropiat în prelungirea cărora apar scurte povestiri sau fabule se demonstrează o serie de adevăruri:

„Ce înveți la tinerețe, aceea ști la bătrânețe.
Omul în copilărie lesne-nvață orice fie.
Meșteșugul la om e Brățară de aur.
Cine știe carte are patru ochi.
Dar
Orice cu bătaie de cap se dobândește.”


sau:

„Decât toată bogăția
E mai scumpă sărăcia,
Că până nu-și va da toate
Să o capete nu poate.”

„De sărac, nici unghii n-are
La vreme de scărpinare.”
sau:

„Cine caută nevastă fără cusur, neînsurat rămâne
Și
Alege, alege, până culege.
Și atunci,
Dacă n-are frumos, pupă și mucos.
Că precum
Bărbat bun și usturoi dulce nu se poate,
Așa și nu se poate
Lânoasă și lăptoasă și grasă,
Să vie și devreme acasă”.

Nichita Stănescu observa că proverbele lui Pann ar putea avea sensul unui singur cuvânt, iar mesajul lor presupune o anume „joie de vivre”. Da! Întreaga sa operă e un „cuvânt”, dar un cuvânt cu multiple sensuri imperative. Îndreaptă moravurile zâmbind pare să fie chintesența operei sale, acceptă-ți defectele și încearcă să le corectezi, folosește-ți imaginația și bate la porțile culturii fabuloase!
Temele populare literare au fost cele spre care s-a îndreptat, Anton Pann dispunând cu libertate de materia populară. Socotit folclorist, („cel dintâi folclorist al nostru”-George Breazul), „Pann n-are noțiunea de folclor, nu respectă autenticul țărănesc, ci împestrițează graiul popular cu cel cult, uneori grotesc, foarte adeseori însă cu un efect cromatic, uluitor”.37 „Om cu două guri și patru limbi, dând senzația că se hrănește din folclor, el n-a fost niciodată folclorizant,”38 spunea Nichita Stănescu. El schimba forma materiei populare. „Poezia țărănească se amestecă cu poezia de mahala și cu anecdotica de circulație universală, uneori în forme originale.”39 „Itinerarul celor mai multe teme literare populare începe cu Orientul, în primul rând cu India antică, unde a funcționat fantezia cea mai productivă a omenirii, de unde a trecut, prin popoarele Orientului Apropiat, la Bizanț, și de aici la slavi și la popoarele occidentale, luând uneori apoi drumul invers pentru a-i restitui Orientului ceea ce-i aparținea cu titlul și meritul creației sau cel puțin al transmiterii.”40
S-au găsit motive de circulație universală în „Povestea vorbii”, provenite din India, din Orientul arab și islamic, din Evul Mediu, „culese” de Pann fie pe cale orală, „fie prin cărți populare ca Esopia, Floarea darurilor, Bertoldo.” Dar Pann nu e doar un folclorist interesat de teme populare arhaice. El sintetizează, autohtonizează, creează ! Iar istoria despre „femeia arțăgoas㔠și „baba” care-l întrece în viclenie pe dracu, sau „fermecătoarea gâlceavă a poamelor” sunt creații originale, așa cum „Dănilă Prepeleac” e a lui Creangă și „Kir Ianulea” a lui Caragiale. Temele antonpannești sunt vaste: „Despre vorbire”, „Despre minciuni și flecării”, „Despre năravuri rele”, „Despre frica lui Dumnezeu”, „Despre prostie”, „Despre nerozie”, „Despre leneși”, „Despre beție”, „Despre mâncare”, „Despre sărăcie”, „Despre învățătură”, „Despre virtute”, „Despre stăpân și supus”, „Despre negoț”, „Despre amor sau dragoste și ură”, „Despre căsătorie”, „Despre iuțeală, mânie și posăcie”, „Despre lăcomie”, „Despre cumplitate și zgârcenie”, „Despre timp și vârstă”. Vorbind de acestea, „autorul ne oferă adevărate portrete morale într-un limbaj pitoresc, amestecând observația cu aluzia fină, vorbirea pe șleau cu antiteza, gingășia cu vulgaritatea”.41
Aceste fabule și anecdote sunt „De prin lume adunate / Și iarăși la lume date”. Lumea balcanică se vrea mai dreaptă pentru că el osândește minciuna, zgârcenia, lenea, înșelătoria, lăcomia, năravurile rele, beția, furtul și se ivesc marile virtuți morale ca dreptatea, munca, cinstea: astfel dreptatea învinge minciuna;

„Câte le zice omul sunt toate vorbe,
Și minciuna este vorbă.
Dar
Vremea descoperă adevărul.
A mânca usturoi și gura a nu-ți puți nu se poate”.

iar țiganul care intră în prăvălia negustorului să fure și e prins, încearcă să scape cu ajutorul minciunii, dar nu are sorți de izbândă:

„-Dar ce cată ghiara-ți înfiptă în ceapă?
-M-apucai de dânsa să nu mă ia vântul.
-Degeaba țigane, nu ți-ai găsit sfântul!”

Trei „golani, marțafoi porniți pe rele și de față hoțomani” sunt dați pe mâna poliției pentru că încearcă să cumpere fără bani, recurgând la trucuri ingenioase sau naive, și sunt duși în ocne de stăpânitori deoarece:

„Năravul din fire n-are lecuire.
Lupul părul schimbă, dar năravul nu și-l lasă.
Ce iese din pisică șoarici mănâncă.
Toate merg după neam,
Peștele de la cap se împute.
Poama nu cade departe de tulpina ei”.

Băutura e un viciu ce face pe „săraci bogați, pe ologi cu mâini, pe ciungi cu picioare, și pe orbi cu ochi”, „beția e ușa tuturor răutăților”, „cine bea vin își bea punga și mintea, ba și sănătatea”, dar „El ce face la beție / se căiește la trezire” iar „Beția o vindecă sapa și lopata”.
Prostia e aspru ironizată, pentru Pann prostia e sinonim cu nebunia:

„...prostul e ca
orbul când dă de perete
tocmai aci socotește
că lumea se isprăvește”

capul prostului e inutil, e văgăună și adesea prostul rămâne fără cap, ca în povestea celor trei neghiobi ce vor să scoată ursul din „vizunie”:

„Cnd vru de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Și cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalți cum l-au tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: - Frățioare,
Avut-au Vladu cap oare?”

Leneșul trebuie bătut ca să-și facă rostul: „Ăst lucru l-aș face-ndată / Dar n-am cine să mă bată”.
Alături de anecdotele balcanice, Pann presărează cu deosebit talent „finețuri” gastronomice, amintind de „bucătăria orientală”, de mireasma mistică, iar cartea lui M. Kogălniceanu și C. Negruzzi „200 de rețete cercate de bucate, prăjituri și alte treburi gospodărești”, e probabil prefigurată de rețetele cu faimă europeană ce apar la Pann:

„Crapul să-l curețe bine, să-l cresteze frumușel,
Să-i puie piper și sare, ș-untdelemnul peste el,
Și cu o tavă să-l ducă să se frigă la cuptor,
În loc de apă turnându-i pe deasupra vinișor”.

Odată cu Anton Pann intră în literatura română un val de exotism, o mulțime de elemente alogene. Un strop din Orient e adus în îmbulzeala orașului românesc (Pann a fost un „orășean născut și civilizat crescut”). Descoperim aici o mică Indie, o fărâmă din Arabiile îndepărtate, cu smochine și curmale, cu naramzele și chitrele, cu elefanți și cămile, cu sultani și cadâne. Personajele lui Pann (cetățeni onorabili, nu vagabonzi, nu căuzași, nu zavragii) sunt greci, turci, unguri, țigani, evrei – elemente străine, ce se deosebesc prin natură și origine de mediul în care se află. Îi găsim însă integrați perfect în aglomerația, în forfota orașului, alături de români – ardeleni, moldoveni și munteni – , ei discută, leagă prietenii, stabilesc relații inedite, râd zgomotos, își dau coate, se ceartă. Sunt sociali și flecari. Social, flecar și plurilingv e și Anton Pann, care discută, dialoghează cu personajele sale. În acest amalgam de rase pătrunde și autorul, el trăiește alături de eroii săi. Știe c㠄soarele nu poate fi văzut decât prin propria sa lumină”, de aceea se transformă fără întârziere din spectator în actor, își joacă rolul pe marea scenă alături de ceilalți. Actorul poate observă, aude, vede mai bine. Lui Pann îi face plăcere s㠄noteze româneasca românului prost”, știe să-și „audă personajele”(Foarță). Atinge astfel înainte de Caragiale comicul de limbaj, când, în altă fabulă, va pune doi „ungureni” să discute în grai ardelenesc, consemnând palatalizarea labialelor și celelalte.

„-Măi soațe, văz’t-ai tu ghie?
-Am văz’t, măi, - zise – ș-o mie.
-No, da cum îi? De-i văz’t, spune.
Da au îi, măi, vo minune?
De n-ai văz’t cred pot’ să-ți pară.
-No, mă, să-ți spun cum îi dară:
Îi albă și ste-n chișoară
Răscăcănată la soare”.



sau intervențiile grecului Iani din „O șezătoare la țară”:

„-Io, părinte – el răspunse – stii istorii frumos tot,
Ama se spui rumeneste asa pre bine nu pot!
Omos Stan al meu se spuie în locul meu dou iar,
C-a-nvățat istorii multe de chind am fost militar,
Haide, Stane! De înțepe, spune țeva-n locu-a meu
Si un rachiu dimineața o să-ți dau bacsisi eu”.

Anton Pann vorbește cu personajele lui. A vorbit și cu kir Iani la București, și cu „ungurenii” la Brașov, iar rolul acestora e acela de a sporii efectele comice.
Într-un timp în care „vechea trăinicie a lumii grecești decade, când cetățile își pierd libertatea sub apăsarea puterii macedonene din nord”, când se pune problema „cum poate viața fi tolerată”, Pann are rolul unui Platon sau Diogene (Tudor Vianu) care-și răspândește experiența, filozofia pe „drumuri și în piețe de om sărac, lucid și amar”, ci nu „frumoșilor copii ai vechilor ginți aristrocratice”.42 Pann devine „filozoful popular”, care recomandă, sfătuiește. „Morala lui Pann este a unui om din Orient care a cunoscut timp de veacuri opresiunea și a învățat să fie prudent, rezervat, răbdător, înțelegător al suferinței străine și gata să-i ajute și să-i ușureze”.43 El îndeamnă la credință, rezervare față de cei mari, prudență, răbdare, respect, dragoste.
Morala lui Pann este morala unui om credincios, cu frica lui Dumnezeu, el știa că:

„Ochiul lui Dumnezeu nu doarme.
Dumnezeu nu răsplătește ca dușmanul, ci gonește cu anul.
Pe omul rău îl însemnează Dumnezeu”.

Omul trebuie să își ajute aproapele, să respecte legile divine: „Când dai la cei neavuți / Pe Dumnezeu împrumuți”, să respecte crucea: „Cine înjură la cruce / Cu ea o să se usuce”, să-și iubească credința părintească, dar să tolereze celelalte religii: „Cinstește toate religiile dar te închină numai la a ta”, să îneleagă corect, să nu interpreteze textul biblic sfânt: „Scriptura și sfânta lege / D-a-ndoaselea n-o-nțelege”, așa cum face țiganul care intră în biserică și înțelege greșit vorbele preotului:



„Să știți că iertat este păcatul mărturisit
Însă pentru tot păcatu-i zece pomeni se va da,
Miluind săraci din satu-i, ori de prin altundeva”

iar țiganul:

„...văzând un pom pârguit,
Zburai după o albină și sus pe el m-am suit,
Mâncai cât mâncai de foame, și apoi m-am apucat,
N-am lăsat pe dânsul poame, tot cu traista le-am luat.
Și că vro zece din ele la unul-alt împărții,
Însumi cu mâinile mele, cu care le și hoții...”

Dar Pann nu creează o lume nouă. E lumea în care trăia, lumea balcanică pe care o scrie, o re-scrie, pe care o sfătuiește și-i oferă morala sa de om cu experiență și cu frică de Dumnezeu. El surprinde forfota comercială, hărmălaia deverului și a tocmelii, micul iad asurzitor al „productelor” din piețele aglomerate, dinamice, nu e născocirea lui. Amalgamul de rase, lenea, înșelătoria, zgârcenia, nu sunt creații, ele există. Meritul lui Anton Pann este acela că a descris așa cum era o lume balcanică cu influențe fabulos-orientale, însă o lume în care încep ușor să apară și elemente occidentale.
Prin Pann vedem ca printr-un „ochean care ne aduce aproape oameni și stări îndepărtate, dar actuale încă în epoca lui, relațiile dintre oameni, dintre stăpâni și slugi, dintre judecători și împricinați; îi vedem în frecventările lor de societate în raport cu cei slabi, nenorociți sau săraci; cum călătoresc, fac negustorie, discută și se sfădesc, petrec și se însoară”. Da, Pann a creat o micro-monografie a unei societăți din lunga epocă de opresiune a despotismului oriental.
Forfota negoțului pare să fie activitatea de bază în timpul antonpannesc, iar modul prin cere se desfășoară comerțul e pur oriental: zgomot, tocmeală, aglomerație, multă mișcare, certuri, lumea care cumpără e cosmopolită iar procesul de cumpărare-vânzare se desfășoară sub un soare arzător, canicular. Chiar dac㠄Câți merg la târg, toți nu cumpără”, ei se agită, se trag de mânecă, participă la licitații, câștigă, se tocmesc, închiriază oameni care să le laude marfa, caută caii în dinți, se învoiesc și beau aldămașul.




„Într-un oraș oarecare,
Ca și Bucureștiul de mare,
Unde lumea în piaț iese
Și-ncoaci-încolo să țese,
Printre cei ce vând producte
Și fel de feluri de fructe,
Unde răsună haznale
Trântindu-se de tablale,
Unde unii iau, dau, număr,
Alții încarc braț, mâini, umăr,
Unde glasuri și guri multe
Nu stau să se mai asculte...” 15

Nu toți cumpără, asemeni săracului „cu nici un avut” din Țarigrad care poftește, dar se abține, pune deoparte:

„Când mergea în piață și vedea vânzări,
Întreba de toate cu cât se vindea,
Și numărând prețul ce era să dea,
Într-o altă pungă băgând îl strângea,
Ș-il lăsa într-însa, nu-l mai atingea,
Zicând întru sine: „Iaca că luai
Și zic (sanchi-iedim) ca când și mânca”.
Astfel el tot strânse până grămădi
Ș-in Țarigrad hanul, cum am zis clădi”.

Piața este, într-adevăr, nucleul, miezul, centrul lumii lui Pann. Are un rol imens. Piața reprezintă pentru oraș ceea ce înseamnă vatra pentru sat. Ea este centrul lumii citadine. Aici vin toți, cumpără, leagă relații. Aici se amestecă rasele, aici se povestește, se bârfește. Țărani și orășeni, români, greci, turci, bulgari, unguri, țigani și evrei se întâlnesc aici, învăluiți de mister. Dacă în Siliștea-Gumești personajele lui Marin Preda citeau ziarele vremii la vatră, în centrul satului, eroii lui Pann, amalgamul de eroi antonpannești(de acum două secole), citesc printre „producte” cartea vieții. Aici, în centrul universului! Iar Anton Pann este acel Ilie Moromete filizof de mai târziu, care traduce această carte. Același rol îl are și cârciuma, hanul. Aici se nasc povești. Și într-o singură poveste l-am descoperit pe Pann și actor și spectator în această lume. Iată-l in rol de actor, alături de eroii săi, în mijlocul pieții:

„Aici și eu ca lumea toată,
Într-o zi umblând prin gloată
Ș-ascultând cum vorbea unii
Cu glasuri mari ca nebunii,
Văzui doi inși se-opriră,
Căciulile își luară
Și astfel se salutară...”

iată-l spectator, în cârciumă:

„Mă făcui și eu cu treabă
Și-ntrai după ei în grabă,
Să văz ce-o să se urmeze
Și cum o să ospăteze.
Șezând dar eu deoparte,
Și ascultând de departe...”

În același fel (ascultând și observând) și din același loc (de întâlnire) își iau și Pann și I. L. Caragiale și Mateiu Caragiale subiectele.
În acest univers negustoresc apare (poate pentru prima dată în literatura română) tipul arivistului, care se plimbă fără scop prin magazine, nu cumpără nimic, își impune cea mai fioroasă privațiune, „în scopul aberant al fetișizării aurului”. Fostul negustor din Constantinopol ajunge găitănar și hagiu în mahalaua Vitanului. Prezența avarului în „Povestea vorbii” oferă lui Delavrancea modelul, iar Hagi-Tudose (acel Shylock și Harpagon balcanic) coboară în linie dreaptă din această carte de învățături:

„A fost un zgârcit odată care mereu grămădea,
Zi și noapte totdeauna pe bani dormea și ședea
Și de cumplitate multă trăia singur singurel,
Nu ținea-n casă nici slugă, nici pisică, nici cățel,
Nu putea să se îndure să cheltuiască un ban,
Să mănânce și el bine măcar odată-ntr-un an,
Ci trăia tot calicește, mâncări proaste cumpărând,
Privind cu jind cele bune, ca și un sărac de rând...”

Când apare dialog, dinamicele și naturalele spectacole antonpannești par a fi niște autentice piese de teatru, cu scene și acte, al căror decor e atmosfera balcanică, poate chiar pur-orientală. Punerile în scenă sunt comice, de un comic pur, autentic. Comediograful Pann folosește dialogul, monologul, indicațiile de regie, parantezele, aparteurile, mimicile caraghioase, gesturile neprevăzute, conversația cu pantomimă. Iată un dialog:

Sultanul
„Au nu e lesne?”
Pescarul
„Lesne, pune viță și bea vin”
Sau
„Ară, macină, mănâncă”.
Sultanul
„Vrednic ești!”
Pescarul
„Apa o beau pe picior, ca o pasăre din zbor”
„Gândești ca o floare la ureche”

„Cauți acul în carul cu fân”.
Adevărat,
„Lesne a băga în urechile acului când vezi”.

iată un dialog cu pantomimă:

„Vrei să mai zbieri ca magarii? (și cu mâna în sus da);
El aridică în sus capul (ca prostul când spune da).
-Dar vrei să rânchezi ca caii? (și iar mâna-n sus își da);
El iar făcea-n sus cu capul (ca când ar răspunde ba).
-Dar vrei să mugești ca boii? (și cu mâna în sus da);
El își ardică iar capul (ca când ar zice nu va)”.

În caraghiosul spectacol se „intră în allegro, urmând ca acțiunea să se desfășoare mai lent, într-un tempo grabnico-irmologhic, adică allegretto”.44
Alte povestiri din lumea antonpannescă îl prefigurează pe Creangă, prin acea baba „Vișana, anume / Întâia drăcoaică dracilor din lume”. Varianta mai veche a babei urâte coborâte din Infern, sfătuită cu Diavolul din povestirile lui Creangă (Stan Pățitul) își vâră coada în treburile unei familii tinere de negustori pentru a le distruge căsnicia: „O bătrână astfel, cum mă vezi pe mine / Nici la degetul-mi ăl mic nu te pui cu mine”. Iată c㠄cel mai mare poet al Valahiei la acea vreme” (Nichita Stănescu) anticipa prin oralitate, prin folclor, prin experiența de viață, prin jovialitate pe moldoveanul Creangă. Balcanicul Pann însă, anticipează în line tipologică în primul rând pe „levantinul Caragiale”(Foarță), iar personajul lui Pann (cetățean onorabil) nu este decât ceea ce avea să fie mai târziu scheletul unui Jupân Dumitrache. Pann și Caragiale sunt balcanici!
S-a spus că lumea creată de Anton Pann nu ar fi a noastră. Nu cred că e adevărat. Deoarece creatorul versurilor ce au un „iz incomparabil de tejghea și de odaie cu pământ pe jos”(Șerban Foarță) încerca să redea imaginea orașului (în special) românesc cât mai reală a epocii sale, în ciuda ecourilor din cultura popoarelor Orientului și ale Europei, în ciuda extraselor masive din creația populară turcească. Iar prezența turcului, a grecului, a bulgarului, a ungurului, a țiganului, a evreului pe spațiul nostru exista. Se știe. Nu e invenția sa. Influențele acestora sunt evidente, de aceea Anton Pann realizează un univers cosmopolit. Și acest univers pestriț, în mijlocul căruia se află piața și cârciuma (ce dau parcă viață, care pulsează oxigenul), e real. Autorul însă cinstește limba și neamul românesc mai mult, așa cum o spune în prefața la „Heruvico-Chinonicarul”:

„Cântă, măi române, pe graiul și limba ta,
Și lasă cele streine ei de a și le cânta.
Cântă să-nțelegi tu însuți, și câți la tine ascult,
Cinstește ca fiecare limba și neamu-ți mai mult...”

Că Anton Pann are patima orientală, că aparține unei arii amestecate și pitorești numită de Ion Barbu „ultima Grecie” e altceva. Probabil și țara avea pe alocuri, după aproape un veac de domnitori fanarioți, imaginea unei încremenite, alterate Grecie. Asupra acestei Grecie cade „ca o miraculoasă zăpadă roșie, pestrița, justițiara turcime”.(Ion Barbu) Aerul grec e evident. Foarță vedea în Nastratin Hogea „o reminiscență de filozof elen, poate sofist, oricum filozof popular ca și Pann”.
Nastratin Hogea, această născocire a imaginației populare, considerat de unii cercetători contemporan cu Timur cel Șchiop, acel Till Eulenspiegel al flamanzilor, Ivan Darak al rușilor, Jean le Sot al francezilor, Bertoldo al italienilor, Matiaș Gâscarul al maghiarilor e cunoscut folclorului nostru prin „transplant”, transplant în urma căruia s-a îmbogățit considerabil. Chiar dacă nu aparține folclorului românesc, Nastratin Hogea, eroul oriental, pătrunde cu ușurință, nu e respins, dimpotrivă, i se diversifică variantele. De ce? Pentru că Nastratin Hogea avea și în creația populară un alter-ego, o dublură, un echivalent – Păcală. Nastratin Hogea rămâne totuși pentru folclorul nostru un străin (element alogen), nu e asimilat în totalitate, el nefiind creație pur românească, ci balcanică. Cel puțin prin intermediul turcilor a fost difuzată în Balcani, legenda lui Nastratin Hogea răspândindu-se de la perși și arabi.
„I. L. Caragiale este, după Anton Pann și N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un eticism provincial bizuit pe specificul muntean și, încă mai exact, bucureștean”.45
Descoperim la Caragiale o viziune carnavalescă a lumii. El este martorul, spectatorul unei lumi de tranziție cu felurite contraste insolite, „o lume pe cât de vioaie, de pitoresc eteroclită ca atmosferă, pe-atât de desuet anchilozată în rânduielile și deprinderile ei, pe atât de spontan locvace în viața cotidiană, pe-atât de hilară în pretențiile ei de emancipare intelectuală și culturală, afișate cu prețiozitate și zgomotoasă retorică,”46 iar acest spectacol îi este oferit tocmai de societatea burgheză românească de la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea, îndeosebi cea bucureșteană. La Caragiale totul pornește de la această imitare grăbită a formelor civilizației occidentale, ce dă naștere unor „producții moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”. (Titu Maiorescu)
I.L. Caragiale va descoperi efectul acestor schimbări accelerate ale burgheziei orășenești, iar oportunismul, birocratismul, vanitatea, snobismul caricatural, mahalagismul cu pretenții de urbanitate sunt practic rezultatul acestui proces de copiere a civilizației occidentale de către o societate ce purta încă hainele unei atmosfere levantine, atmosferă ce încă nu se expiase în urma veacurilor de dependență față de Poartă și de Fanar.
„Universul uman pe care îl scrutează autorul aparține așadar unei lumi tranzitorii în care coexistă, într-o bizară și pitorească simbioză și în insolite ipostaze, vechiul cu noul: tramvaiul cu birja, mahalaua cu salonul, ciubucul și giubeaua cu țigara de foi și jobenul, ceaprazarul și bragagiul cu funcționarul de minister, favoritismele și nepotismul cu sclifoseala snoabă, pe scurt, caricate, mimate – ceva din atmosfera de bazar a Stambulului cu ceva din superficialitatea vieții pariziene”.47
Eroul reprezentativ, produsul tipic al acestei lumi este omniprezentul și atotștiutorul, spiritualul și locvacele, „simpaticul parizian al Orientului” – Mitică. Acest Mitică este un oriental iubitor de zgomot, de bazare, iubește culoarea și oferă culoare atmosferei caragialiene, atmosferă în care întâlnim fizionomia unui spațiu inconfundabil, carnavalesc, prin care se perindă o lume pestriță. Din stirpea lui Mitică vor ieși probabil mai târziu Gore Pirgu, Stănică Rațiu sau Lică Trubadurul.
„Miticismul se încadrează în balcanism,” autorul alcătuind în acest sens o serie de schițe. El adună anecdote din epoca fanariotă („De când cu bășica lui Caragea”, „Crai de Curtea-Veche”, „Vodă Nicolae Mavrogheni”), interesat de pestrițătura epocii, de coloritul mahalalei bucureștene. Pentru George Călinescu „amestecul acesta de mizerie prăfoasă orientală și nume sonore boierești redeșteaptă lumea lui I. Ghica. Decât Ghica era balcanic în materie, Caragiale încearcă un balcanism artistic, de limbaj și atmosferă”.48 În „Pastramă trufanda” (prelucrare după o bucată nastratinească), „Kir Ianulea” (versiune largă după Belfagor al „nemuritorului nostru Nicolaki Machiavellis”), „Abu-Hasan” (poveste din Halima) găsim vocabularul epocii fanariote, un limbaj violent, meridional. În alcătuirea acestei lumi pitorești Caregiale e genial mai ales în reabilitarea mahalahismului:
„Săriiți! săriiți, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!...Mă bați, ai ? după ce-ți râzi de casa și de cinstea mea, hoțile și pehlivanule! Dacă te-ai îmbătat și ai poftă de bătut, du-te de-ți bate țiitoarele de pîn fundul mahalalelor, pe care le-ndopi cu pumnii de lire și-n casă te calicești pînă la lescaie, râtane!...Da pe mine să mă bați ? pe mine, mă spurcăciune de bădăran ?...pe mine, fata lui Hagi Cănuță să-ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și râiosule!?...Stai tu, că te-nvăț eu pe tine, cenghene turcească!”

3. „ Sunt grec ... și nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în suta a șaisprezecea, tâlhari de apă, oameni liberi și cutezători, vânturând după pradă mările în lung și-n larg, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Din Zuani cel roșu prin doi din fiii săi, purcedcele două ramuri ale neamului.”49 Iată cum își face Pantazi, unul dintre cei patru dandy valahi din „Craii de Curtea-Veche” al lui Mateiu Caragiale „poemul străfundurilor lui bizantine”.
„Mateiu Caragiale este și el un promotor al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii măscăroase, de impulsuri lascive, de conștiință a unei eredități aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut mai de sus de o inteligență superioară. Citatul enigmatic din Biblia latină stă alături de „era dat în Paște” într-un amestec fastuos ca o curte turcească. Ion Barbu, inspirându-se din Mateiu Caragiale, a văzut mai cu seamă acest balcanism”.50
În „Craii de Curtea-Veche”, Mateiu Caragiale creează acea lume românească în care se amestecă țigănia cu lenea sufletească și ascuțimea inteligenței, o lume cosmopolită, zgomotoasă, imundă și totuși sublimă, o lume în care se ivește o stranie amestecătură între Occident și Orient.
Tematic, „Craii de Curtea-Veche” istorisește avatarurile a doi feciori de boieri (Pantazi și Pașadia), feciori bărtâni, ajunși în pragul unor ultime decizii existențiale. Acestora li se adaugă Povestitorul, care se situează hotărât pe pozițiile neutraliste ale martorului căruia nu i se întâmplă nimic și care intervine cât de puțin se poate, el însuși un Crai, după cum mărturisește și secătura Pirgu, un alt soi de martor, cel mai stricat dintre toți care-i călăuzește pe ceilalți trei în „bolgia plăcerilor din cea mai deochiată casă bucureșteană, „casa adevăraților Arnoteni”, tripou, cârciumă și bordel, prilej pentru autor de a înfățișa ce a parcurs întreaga scară a degradării morale până la cea mai îngrozitoare murdărie”.51 Acești patru cheflii sunt întâmpinați cu sintagma „Crai de Curtea-Veche” la ieșirea dintr-o ospătorie de către o bătrână smintită, Pena Corcodușa, viitoarea domnișoară Hus din Isarlâk-ul barbian. „Portretul fizic al personajelor e doar schițat, în tehnica eboșei – mai precizat la caracterele feminine, Pena Corcodușa, Rașelica Nachmanson, dându-se precădere celui temperamental, copios pigmentat, de unde jocul liber al sugestiilor, iar pentru cititorul obiectiv, impresia de fantomatic”.52 Pena Corcodușa (în limbaj cult: Mirabela !) evocă o lume de basm și adeverește un destin, ea fiind un personaj-cheie.
„... În mijlocul învălmășelii, urlând ca o fiară, o femeie se lupta cu trei vardiști șepeni ce abia puteau s-o dovedească. Pomenindu-ne cu ea aproape în brațe, tuspatru deterăm un pas înapoi. Bătrână și veștejită, cu capul dezbrobodit și numai zdrențe toată, cu un picior desculț, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului. Beată moartă, vărsase pe ea și o trecuse neputința, ceea ce umplea de o bucurie nebună droaia de derbedei și de femei pierdute ce-și făcea alai strigând: Pena ! Pena Corcodușa ! ... Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piață. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morții. Fusese și la balamuc mai de mult. Cu mare caznă vardiștii izbutiseră să o ridice. Când se văzu în picioare și dete iar cu ochii de noi, se zbârli din nou, gata să reia de-a capul prietenoasa-i întâmpinare, fiind însă smucită se înecă și glasul i se pierdu în bolboroseli.
- Crailor, ne mai strigă totuși. Crai de Curtea-veche.’53

Aceste ultime cuvinte ale Penei Corcodușa care se pierd odată cu dispariția ei, par să arunce un blestem asupra celor patru. Sau să renască un blestem mai vechi, pentru că această povestire aparține tragicului, un tragic care pretinde întotdeauna un fast de rigoare. Toate personajele de aici sunt blestemate, iar blestemul e aruncat asupra lor de forțe incontrolabile, atotputernice. Situația materială nu le oferă nicidecum liniștea visată. Damnat e Pașadia de strămoșii lui sângeroși și stricați, damnat e Pantazi, urmaș de pirați, „tâlhari de apă”, blestemat e și Pirgu, condamnat să reușească în materialitate. Pentru Barbu Cioculescu „Pașadia, Pantazi au luptat întreaga lor tinerețe să străpungă cercul malefic care-i oprima, dar n-au izbutit. ... Starea lor de nemulțumire, de melancolie, bețiile sumbre și desfrâul fără plăcere își au temeiul în faza crepusculară în care singura mângâiere, fala obârșiei, este tocmai factorul de damnare, modalitatea paradoxală de aplicație a eternei reântoarceri”.54
Pentru Mircea Muthu, Craii de Curtea-Veche, reprezintă prin unitate, prin caracterul de monografie a unei lumi bucureștene de la sfârșitul unui veac, romanul balcanic perfect.
„Redus la ultima expresie, Craii de Curtea-veche, ar putea fi romanul unei treimi, una și de o ființă, de noctambuli (Pantazi, Pașadia și povestitorul) epicurei prin excelență, prețuind masa bună, florile, muzica, în aceeași măsură cu farmecele trecutului și ale călătoriilor și pricepuți să le exalte în înalte dispute, sub ochii unui al patrulea, Gore Pirgu, soi de Cabalin de la porțile Orientului, solitariu de rasă în tradiția celui mai autentic levantinism, cu a cărui ascensiune și apoteoză se și încheie povestirea”.55


Bibliografie:

22 Florin Leonard Boldescu, prefață la "Povestea Vorbii", Editura Miracol, București, 1996, p. 3
23 Al. Săndulescu, postfață la "Povestea Vorbii", Editura Minerva, București, 1982, p. 425
24 Nichita Stănescu, "Temenea lui Anton Pann", postfață la "Povestea Vorbii", Editura Hyperion, Chișinău, 1992, p. 400
25 Tudor Vianu, "Scriitori clasici români", Editura Albatros, București, 1998, p. 3
26 George Călinescu, "Istoria literaturii române de la origini până în prezent", Editura Minerva, București, 1988, p. 218
27 Tudor Vianu, op. cit., p. 1
28 Șerban Foarță, prefață la "Povestea Vorbii", Editura Hyperion, Chișinău, 1992, p. 12
29 Nichita Stănescu, op. cit., p. 402
30 "Proverbe, cugetări, definiții despre educație", Editura Albatros, București, 1978, p. 159
31 Tudor Vianu, op. cit., p. 2
32 Ilie Dan, "Anton Pann", Editura Albatros, București, 1989, p. 20
33 Mircea Scarlat, "Istoria poeziei românești", vol II, p. 214
34 Tudor Vianu, op. cit., p. 1
35 Ilie Dan, op. cit., p. 170
36 Al. Piru, "Istoria literaturii române de la început până azi", Editura Univers, București, 1981, p. 69
37 George Călinescu, op. cit., p. 221
38 Nichita Stănescu, op. cit., p.401
39 George Călinescu, op. cit., p. 221
40 Tudor Vianu, op. cit., p. 11
41 Al. Piru, op. cit., p. 69
42 Tudor Vianu, op. cit., p. 13
43 ibidem, p. 15
44 Șerban Foarță, op. cit., p. 6
45 George Călinescu, op. cit., p. 501
46 Adrian Anghelescu, postfață la "Momente", Editura Minerva, București, 1986, p. 281
47 ibidem, p. 282
48 George Călinescu, op. cit., p. 502
49 Mateiu Caragiale, "Craii de Curtea-veche", Editura pentru Literatură, București, 1965, p. 136
50 George Călinescu, op. cit., p. 900
51 Al. Piru, op. cit., p. 388
52 Barbu Cioculescu, prefață la Mateiu I. Caragiale – Opere", Editura Fundației Culturale Române, București, "1994, p. XLV
53 Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 87-89
54 Barbu Cioculescu, op. cit., p. XLVI
55 Perpessicius, prefață la "Craii de Curtea-veche", Editura pentru Literatură, București, 1965, p. XII









.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!