poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6511 .



Eugen Barbu - Tezism și literatură , 3 (Romanele ultime. Barochism descriptiv și răsfăț lexical)
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2009-10-27  |     | 



A FOST de mirare pentru unii comentatori faptul că, după ce a dat un roman remarcabil precum “Groapa”, Eugen Barbu a scris și a tipărit texte ca “Șoseaua Nordului” sau “Facerea lumii”. Trebuie făcută însă observația că Eugen Barbu nu este nici aici un alt scriitor, doar că dezvoltă teme și problematici conformiste, așa cum s-a observat că face, însă doar parțial, și în capodopera sa, ca și în alte texte. De altminteri, putem redescoperi, bunăoară, în “Facerea lumii”, prezența unor personaje care apăruseră inițial în “Munca de jos”, nuvela sa de debut: Filipache, Anghel, Pântea, ca și directorul de tipografie Bazilescu. Romanul și începe cu scena naționalizării tipografiei, rememorată în nuvelă de personajul principal, acțiune în urma căreia Filipache devine noul director. Astfel că, deși în prim-plan se va afla Eva, delicata fată a directorului de vremuri noi, și că prin ea, îndrăgostită de un reprezentant al lumii vechi, precum cinic-rafinatul Manicatide, pătrundem într-o altă lume, care impune, cel puțin în parte, și un alt stil, romanul e atât de plin de clișee și atât de tezist încât e aproape imposibil de citit astăzi. Tot așa, în “Șoseaua Nordului”, scriitorul înfățișează în chip tendențios și chiar falsificator lupta comuniștilor pentru înfăptuirea insurecției armate, exagerând și numărul și importanța acestora în ceea ce, cu un clișeu la modă, epoca numea sabotarea mașinii de război fasciste. Alert și simpatic pe ici, pe colo, și cu deosebire în paginile care-i înfățișează, fie și satiric-tendențios, pe inspectorul Mizdrache sau pe agenții Teică ori Ciripoi, cu numele lor pitorești, romanul poate reține doar prin faptul că în cuprinsul său detectăm primele pagini plagiate ale scriitorului. Este un plagiat mai discret, dacă se poate spune astfel: Barbu rescrie o scenă din romanul “Desculț”, al lui Zaharia Stancu, unde câțiva flăcăi din Omida, bănuiți de a fi omorât paznicul unei bostănării, sunt anchetați prin utilizarea, ca ultimă metodă, a probei pisicii: animalul le este vârât în sân și este luat la bătaie, tortură în urma căreia cel mai puțin rezistent își asumă crima, în vreme ce adevăratul criminal scapă nepedepsit. Siguranța îl torturează în aceeași manieră pe comunistul Dumitrana. Contribuția lui Barbu ar fi aceea de a prezenta scena din unghiul celui care îndură teribilul chin al torturii.

FAȚĂ DE asemenea scrieri, romanul „Princepele”, apărut în 1969, reprezintă o cotitură oarecum neașteptată și ne pune, cel puțin la prima vedere, în fața unui cu totul alt scriitor: un colorist îndrăzneț, abandonat cu voluptate răsfățurilor descriptive și enumerative, ca și preocupărilor de alchimie, magie și ezoterism, un livresc obsedat de erudiție și, mai mult decât atât, de etalarea ei, care nu ezită să transcrie (pentru moment) propoziții și fraze ale altora, avertizându-și, în acest sens, cititorii și precizând că obiectivul său nu a fost reconstituirea istorică fidelă, ci realizarea unei sinteze, cartea fiind declarat㠄un basm și o operă lirică în același timp”.
Având ca personaj principal un cinic dar cultivat dictator fanariot, romanul atrage atenția înainte de toate prin încărcătura lui barocă, prin abundența imagistică, prin poeticitate și prin simbolica multor pasaje, ca și prin abuzul enumerativ. Cu toate acestea, nu se poate vorbi de o inadecvare stilistică, ba dimpotrivă, abundența lexicală creează atmosfera de mister difuz, ori accentuează impresia de opulență și de abandon senzual și estetic. Multe pasaje sunt absolut remarcabile, precum acela al năvalei de fluturi anunțând ciuma care lovește Bucureștiul, în capitolul ce deschide romanul, inspirat, sub latura documentară, din textul lui Ion Ghica despre molima din vremea lui Caragea: „O nuntire de fluturi, parcă neclintiți, duși de o secretă mișcare spre fântânile Princepelui umbri lumina lunii. Întâi veniră cei cu aripile ca pucioasa, galbeni și ușori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lămâiță, albiliță, fluturii cerului și fluturii de sidef, vestind zorii ce nu se mai arătau. Păreau frumoși, mulți cum erau și plutind deasupra caseșlor, apoi învăluiră pomii și coroanele lor odată se prăbușiră într-o devorare lacomă și rămaseră pustii și iar înfloriră în strălucirea lor mirată când norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înțepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumusețe totul se duse, la fel de încet, cu aceeași tainică mișcare, cum ai muta vag lumina. Dinspre jitnița domnească se auzi atunci un fel de chițăit de șoarece, unanim, mult, stins, amenințător. Soseau strigile, fluturii cap de mort, aduși de molimă. Erau mulți, roșii ca amurgul, arătându-și găvanele negre. Nunteau și ei tăcut, gros, umplând aerul cu o duhoare grea. Abia mișcau aripile ca și când ar fi fost înecați în apă. Nu se grăbeau, acoperiseră cerul cu un văl negru. Nălbarii și fluturii cu coadă de rândunică, fluturi de zi cine știe cum treziți și porniți în această ciudată migrație, lăsaseră un polen galben, ușor, în văzduh. Prin acest perete subțire și translucid treceau ceilalți, greoi, amorfi, grețoși, voluptoși, cătând parcă un punct cardinal. Stătură un ceas în aer, lipiți sub lună, ascunzând-o, oamenii îi văzură bine, buha ciumei dăduse semn fără milă orașului”.

PARABOLĂ și eseu pe tema puterii (dar și pe tema zădărniciei acesteia), textul suferă de oarecare precaritate epică. Este un roman din pastă groasă în care autorul, înclinat întotdeauna către exces, nu mai simte nevoia să-și reprime înclinația. Prefațat de episodul nelipsit de valențe simbolice al ciumei și continuat cu cel al aducerii în fața princepelui a trupului neînsuflețit al messerului Otaviano, „Princepele” are o structură circulară, derulîndu-se rememorativ sau, mai bine, reconstitind cazul și faptele, spre a se reîntoarce în penultimul capitol la momentul inițial, și a înregistra, printr-un apel artisticește eficient la textul și la stilul cronicii, sfârșitul princepelui, ucis de capigiul sultanului și de un harap.
Așa cum este construit, romanul urmărește nu atât să înfățișeze destine, cât să-i prilejuiască autorului său, pe de o parte, satisfacerea unor năzuințe stilistice, pe de alta, realizarea unui eseu despre putere și despre fanariotism. Apariția la curtea Princepelui apăsat de melancolii care dau paginii lirism și descripțiilor culoare a unui ciudat personaj, un messer cu înfățișare deopotrivă angelică și diabolică, „îmbrăcat într-o rasă florentină ce aducea – după cum i se pare cultivatului principe fanariot – izbitor cu portretul lui Guidobaldo de Montefeltro, duce de Urbino, văzut de el în Palatul Pitti”, are, poate, mai multe consecințe în ce privește încărcătura barocă și dezbaterea de idei decât în ce privește destinul domnului sau al țării. Messerul Ottaviano, „chiromant și cabalist, un incantatore, expert în maleficii”, după cum singur se declară, este, în bună măsură, un personaj-pretext (dacă nu cumva unul produs de „melanholie” și de imaginație), prin care autorului i se oferă posibilitatea abordării unui stil epatant, livresc și erudit, de expert în cabalistică, alchimie și chiromanție, ori de voluptos degustător de texte rare, iar principelui pe aceea de a se privi în oglindă, de a filosofa asupra puterii în stilul și în spiritul lui Machiavel, dar și de a-și afla obiectul concret al exercitării cinismului. Imediat ce la curte apare Ottaviano, cu misterul său care alimentează și înfierbântă imaginația colectivă, în roman își fac loc enumerațiile nesfârșite, în pasaje care amintesc oarecum de cele care-l privesc pe alchimistul Melchior din „Un veac de singurătate”: „Sosirea în palatul Princepelui a ciudatului tânăr făcu să crească numărul șoaptelor. Boerii își spuneau în urechi cuvinte cu multe înțelesuri și zvonuri ciudate umblau slobode prin odăile muierești. Se zicea că messerul Ottaviano e un gran diavolo fugit de pe la curțile occidentale și căutându-și sălaș aici, în locurile mai păguboase ale Țării Rumânești, umblând cu tertipuri și vrăji, sucind mințile cui putea și cui nu. Unii îi văzuseră bagajele descărcate cu grije noaptea în curțile de taină: sfere armilare, planisfere, emisfere de Magdeburg, orgi de lemn, harfe, flaute, viole și lăute florentine, un gravicembali, abia dus spre locurile ce-i fuseseră destinate. Se vorbea despre balanțe și saci cu plante misterioase ce umpluseră încăperile cu esențe secrete, despre telescoape prin care ucenicul lui Belzebut privea planetele din loggia princepelui ceasuri întregi. Messerul avea, după aceste știri de taină, balanțe hidrostatice, sfere de chihlimbar, busole și magneți, troliuri și șurubul lui Arhimede, vase comunicante, butelii de Leyda, pendule și pârghii, macarale miniaturale, candelabre magice și stele de piatră cu greu ascunse pe sub paturi, ceară specială de lumânări, alifii și borcane, retorte cu spirt în care unii se juraseră că vrăjitorul ținea copii vii, născuți prematur, foetuși ciudați, plutind în jurul propriului lor ombilic, păsări cu graiuri ciudate ce vorbeau omenește, formule cifrate scrise în limba arabă pe carta pecora, toate tipărite cu literă măruntă, cancelaresca”.

Pasajele de această factură, ce fac să băltească oarecum textul, creează, pe de altă parte, o atmosferă de mister confuz, ambiguizând chipul messerului, care pare când un șarlatan, când un desfrânat, când un trimis misterios al cuiva, la curtea unui principe levantin sfâșiat, cum singur se lamentează, de „câinii melancoliei”, filosofând cu cinism asupra naturii umane, asupra fățărniciei și jocului, ori înscenând, ca un regizor sumbru, genial și mizantropic, spectacole. Personajele sunt manevrate de autor în așa fel încât el să aibă posibilitatea de a descrie, de a enumera fără limite, de a epata. Astfel, suntem introduși prin Evanghelina, bătrâna mamă a Princepelui și conducătoarea din umbră a fiului ei și a țării, un fel de eminență cenușie care va și supraviețui la sfârșit, în cămara messerului, devenită un laborator de alchimist, în care pe podele și pe rafturi zac în dezordine obiectele magice, în vreme ce athanorul iradiază căldura sa copleșitoare: „Intrase fărăsă mai aștepte nicio încuviințare. Închisese iute ușa, ca niciun fir de aer să nu turbure focurile lui vrăjitorești. Messerul nici n-o privise. Avea ochii ațintiți spre cuptorul lui în care piereau bușteni, aruncând falii de lumină pe pereții înnegriți. Un fluture mare, vanessa levana, cine știe cum rătăcit și înviat de căldură, zbura în cercurile rubinii căutând o ieșire. Ferestruica mică a chiliei arăta numai un întuneric nefiresc ce stăpânea afară. În curțile din dos ale palatului se rupeau copacii de vânt. Tună și odaia neagră, mirosind a rânced, se văzu dintr-odată parcă uriașă în acea beznă despuiată și neașteptată. Cranii și amulete, inele și sfere armilare, scaune joase și creuzete vegheau în jurul cuptorului spagiric care mesteca nepăsător lemnele. O oală grea cu plumb fierbea sub niște pirostrii. Messerul era parcă hipnotizat de flăcările uriașe ale focului. Acum nu mai cânta din gură. Ciupea numai coardele vechi și rostea ca într-o incantație patru nume ale diavolului: Barron! Satan! Belial! Belzebuth!”. Acest stil devine cu adevărat memorabil în capitolul „Inițieri”, unde Princepele pleacă în căutarea messerului, alungat de la curte și pripășit în casele misteriosului (și absentului) baron Meitani. Într-un pasaj ce reia parcă arta descriptivă din unele nuvele ori din romanul „Groapa”, dar o aplică unui București fanariot, cu marginile lui manufactoriale și negustorești etalând un amestec pitoresc al imaginilor și mirosurilor, ca-n piața mizerabilă din Tanger descrisă de Alecsandri în „Călătorie în Africa”, Princepele, dormitând în caretă și începând să trăiască o stranie spaimă, se lasă condus și abandonat, aidoma profesorului Gavrilescu din „La Țigănci”, într-o misterioasă grădină plină de ecouri și umbre, spre a pătrunde printr-o „porta magica” încărcată de semne zodiacale și de inscripții nelămurite într-un tărâm fabulos și a străbate un spațiu ireal, al visului și al imaginației, care-l duce nu ca pe naratorul lui Mircea Cărtărescu din „Orbitor” (unde este imitat stilul din „Inițieri”) în Amsterdam, ci într-o casă pustie, stranie și tulburătoare, cu uși deasupra cărora sunt încastrate fraze în „persienește” sau în ebraică, indicând parcă un drum care-l poartă până în încăperea caldă, în fundul căreia cuptorul spagiric adăpostește un foc potolit, în vreme ce messerul doarme pe un pat jos, acoperit cu o blană de urs și adăpostit de un baldachin de mătase. Ținta principală (mai mult a autorului decât a personajului) nu este atât descoperirea fugarului, cât abandonul și răsfățul enumerativ și poezia difuz-învăluitoare izvorând din înșiruirea denumirilor, conceptelor, simbolurilor și sintagmelor rare: „Messerul dormea. Respira ușor ca un copil. Monarhul îi contemplă chipul frumos și părul auriu căzut pe frunte. O ușoară nădușeală îi inunda obrazul. Rostea cuvinte neînțelese în somn. În jurul patului, pe jos, erau risipite pene de scris și călimări, jumătate golite, cenușare scurse, lupe, cuțite și o balanță mică. Mai încolo, pe rafturi, stăteau risipite talismane astrologice, talismane matematice și talismane sacrilege. Flori de granat, culese de mult, macerate de timp, umpleau încăperea de un miros de putrefacție vegetală insuportabil. Pe jos căzuseră zaruri, cristale de sare, pietre albe și negre tăiate cu un fierăstrău subtil, perle, corali, scoici, colane de scarabei mici, albaștri. Ridicând privirile Princepele tresări. Deasupra atârnau fructe de ceară cu chipuri omenești, ciudat de vii. Iar simți nevoia să fugă, dar se stăpâni. Îl încânta mulțimea obiectelor din jur peste care călcă cu grijă: cilindri chinezești de metal, bastoane cu clopoței, și diadema thorah, arce metalice, pietra di pavone cu incrustații, amulete hinduse kavac, cum văzuse la Roma, plante presate culese de la India în noaptea Amabasya, talismanele celor 72 de stele malefice și cele ale stelelor benefice în număr de 36, sigiliuri de lemn de piersic, discuri circulare de jad, semnul demnității hieratice imperiale, canalul influențelor celeste țung din jad galben, un yang phalic, tablete de jad roșu, ce simbolizau focul divin, evantalii malefice, trigrame, bucăți de corn, ierburi solstițiale, meteoriți și pietre: piatra Alectorius, Kelovita, piatra Rajana, Draconita, Gamahezuri, alaun și ambră, toate cum le învățase cândva după Tratatul lui Zosima.
Nu le atinse. Înconjură odaia în vârful picioarelor ca să nu-l trezească pe messer și citi coloanele aurite. Se aflau aici: romanul Hymnerotomachia, atribuit lui Francesco Colona, Emblemata Amorum a lui Vaienius din Anvers, copii după Libri Fulgurales, Theatrum Chymicum, Crysopea lui Johanes Konradus Barchausen și a altor lucrări al cărora titlu nu-l mai citi, pentru că auzi în spate o ușoară mișcare.
Messerul se trezise. Râdea ușor cu dinții lui ca boabele de porumb de lapte. Avea iar expresia unui copil necorupt”. Un asemenea pasaj, în care enumerația se supune nu unui principiu al semnificației, ci unuia muzical și fonetic, conduce subtil către ambiguitatea specifică literaturii fantastice din secvența aparentei convertiri a monarhului, care încheie capitolul.

PE A DOUA sa coordonată, romanul realizează un eseu asupra puterii dictatoriale, tiranice, spoliatoare. Bizarul messer, care pare a-l converti pe principe, joacă, de fapt, rolul unui ferment. Și poate nici atât, pentru că, în realitate, nu el este cel care impune regulile jocului. Pe de altă parte, ca și în alte texte, autorul transferă personajelor propriile sale idei și se servește de ele pentru a le impune. Messerul vine dintr-o lume civilizată și poartă pe buze disprețul acesteia față de Valahia și de condiția ei sau a celui care domnește aici. Se prezintă drept un trimis al cuiva (ceea ce e un clișeu din literatura barocă) și vrea să-i trezească princepelui fanariot setea și conștiința dominației, în ideea c㠄o putere care nu e dovedită față de sine însuși nu e putere”. În realitate, însă, messerul este un amator, un pretins maestru pe care princepele îl transformă în ucenic și, la sfârșit, îl dă pierzării. La rândul lui, princepele, corupt până-n măduva oaselor, este un cinic filozof al dominației și al spolierii, dar mizantropia lui are coloratură tragică, izvorând din conștiința că este, de fapt, dominat, la rândul său, de împrejurări mult mai puternice decât voința lui. Ceea ce nu-l face mai puțin odios: „Sunt obosit messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sunt melanholic. Am dorit-o mult și am avut-o. Am abuzat. Poate nu știi ce sunt capitulațiile față de sultan, poate nu știi că am dezrădăcinat tot ce semăna în țara asta cu dragostea față de pământul ei. [...] Atunci când un neam ajunge să fie convins că nu se mai poate face nimic cu el este pierdut și eu l-am ruinat. Crezi că acest cor de lingușitori care mă înconjoară, care-mi beau vinul și-mi mestecă fazanii de pe masă sunt prietenii mei? Tot ce-a fost cinstit în țara asta zace în beciuri, putrezește sau a murit demult. [...] orice tiranie se sprijină pe o aristocrație și eu mi-am făcut-o. [...] Le-am dorit să mă viseze și în somn, ce mai vor? Frica le este nevasta de fiecare noapte. [...] Am grije să trimit prin oamenii mei zvonuri, îi turbur, îi înfricoșez, îi știu, le cunosc toate faptele, toți frații, ibovnicele, mamele. [...] Boerii mei puturoși, acești kabadaz, mă cred sfios și temător, le dau în fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei și, când pot, îi umilesc în fața celorlalți. Îmi știu de frică. Am câțiva grămătici, dar ăștia sunt plicticoși și compilatori. Când mă supără câte unul îl pun să latre cum face câinele și el latră. Nu cunosc speță mai lașă și mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăiesc din trândăvie ca să poată gândi. Pentru ei, eu gândesc. Și-asta ajunge! Mai are puterea despre care-mi vorbeai vreun văl, ca să-l sfâșii?...”. Totul, însă, inclusiv această tiradă în care este mimată sinceritatea, face parte dintr-un mare spectacol. La Mănăstirea Bistrița, unde merge însoțit de astrologul Ioan Valahul, om al pământului de un radicalism al opiniilor întruchipând teza sadoveniană a valorilor adânci și nepieritoare ale poporului, care nu putea să lipsească dintr-un asemenea roman și de sub pana unui asemenea scriitor, princepele joacă enorma comedie a judecății drepte, ascultând jelaniile unui grup de țărani care vin, ca-n romanul lui Filimon, cu rogojina aprinsă-n cap și cu jalba-n proțap, și poruncind biciuirea călugărilor care i-au oropsit, deși e convins că totul nu e decât o prefăcătorie și declară că nu-l interesează dreptatea, ci salvarea capului propriu, vânat de capugiu. Același spectacol este dat în divanul țării, la întâlnirile cu boierii pe care-i disprețuiește profund, ori în deliranta serbare pe care „Aiubitul și înțeleptul Princepe” o dă la Mogoșoaia, prilejuindu-i scriitorului satisfacerea gustului său pentru senzațional, punerea în valoare a artei de a zugrăvi cu voluptate petreceri, ospețe sau chiar orgii, ca și manifestarea pasiunii de gourmet, care descrie, la un moment dat, în roman, pînă și o masă de post tot ca pe ospăț savuros. Critica a găsit în text trimiteri la epocă, iar unii comentatori au insistat asupra aspectului parabolic al cărții, care, vorbind despre un tiran fanariot, ar fi țintit tirania prezentului. Este evident că romanul are o astfel de valoare, dar nu cu adresă directă, ci ca semnificație foarte generală. De altminteri, cel care ar fi putut fi vizat nu era încă, în conștiința colectivă, ceea ce va fi douăzeci de ani mai târziu. Există însă transparente trimiteri către lumea literară a vremii, cu care Eugen Barbu s-a aflat mai mereu în conflict. Dascălii de la Academia elinească, „scribii și poeții cu plete lungi” prezenți mai la coada cortegiului de invitați la petrecerea de la Mogoșoaia, sub înfățișarea și sub numele cărora pot fi ghiciți unii adversari ai autorului, alcătuiesc o șleahtă suspectă moral, o „pleavă ...inteligentă, plină de vorbe și bășini, lingavi, urduroși, nemâncați”, o adunătură de bețivani și de delatori. Dintre ei, Neftiotache Buhuș, „gros, greu, șișcar urduros, puțind a căcat când nădușea, beutor cu butea”, va deveni, la un moment dat, un critic al domnului și va sfârși, din porunca acestuia și cu ajutorul Messerului, travestit în femeie, înecat în haznaua orașului, după ce este aruncat acolo de patru masalagii și este împins apoi definitiv în cloacă de chiar papucul Princepelui, care nu ezită să-l moralizeze în stilul lui Lăpușneanu. Acelasi principe îl va ucide pe Ottaviano din gelozie, dar și din calcul, introducându-i un pește viu în anus, spre a juca mai apoi o întreagă comedie a suferinței. Și tot dintr-o plăcere a jocului, dar iarăși și din prudență, nu-l va pierde pe Ioan Valahul, care are însă prevederea de a se refugia în munți spre finalul celei de-a doua domnii, înainte ca princepele să fie ucis și în locul său să vină un altul, aproape simultan cu un nou messer.
O problemă care se pune în legătură cu romanul lui Barbu este limba, pe care nu puțini comentatori au apreciat-o pentru tentativele sale arhaizante, sugerate, probabil, de stilul sadovenian. Felul în care acesta arhaizează este însă artificial și dovedește o crasă lipsă de competență în domeniu, astfel că în fraze aflăm forme (fie și atestate) precum Bucuresci, pohte, turbure, peanele, nice, cahfea sau sintagme precum „știi a citire chirilica?”, „moartea o a cerșut pe viaț㔠sau „Haricleia începu a cîrtire”, alături de neologisme care fac expresiile și formele arhaizante să pară de o afectare ridicolă: instrucțiune, feronerie, disciplină, favoruri, consecințe, atribuită, situație, minoritate, ceremonial și altele.

STILUL încărcat și atmosfera din „Princepele” se vor regăsi în „Săptămâna nebunilor”, din 1981, roman, totuși, repetitiv sub toate aspectele, dincolo de miza mai mică, dată de condiția eroului, care nu-i justifică drama, dar face mai greu suportabile excesele barochizante. Este, desigur, un roman crepuscular în care se pot găsi calități, o poveste de dragoste retrăită în amintire, cu protagoniști care se rețin – „melanholicul” Hrisant Hrisoscelu, beizadeaua risipitoare de avere, de bani care nu sunt ai săi și de idealuri și italianca seducătoare devenită fantasmă a amintirilor sale, Herula Lucrezia Vimercatti; aflăm aici plastice descrieri ale Bucureștiului și ale Veneției, dar și multe excese poetizante și reflexive pe care condiția eroului, trădător al idealurilor Eteriei și risipitor nu doar al propriei averi, dar și al fondurilor mișcării, așteptând salvarea prin moarte, nu le justifică. În aceste condiții, mai interesant ar putea fi considerat „Ianus”, romanul postum din 1993, a cărui acțiune e plasată în comunism. Redactat la persoana întâi, cum autorul mai scrisese, în tinerețe, mai multe nuvele incluse în volumul „Prânzul de duminică”, dar și însemnări de călătorie, ca și un jurnal, romanul este, însă, nedecantat epic și suferă de prolixitate. În plus, practică un tezism à l'envers, care, având în vedere antecedentele operei, dar și pe cele ale vieții, devine puțin credibil. Pe de altă parte, valorifică stilurile diverse ale autorului, de la cele din scrierile anilor '50, la cele din romanele baroce și din însemnările de călătorie, fără a ajunge propriu-zis la o sinteză viabilă. Astfel, într-o amplă referire la Orașul-Lumină, distingem ceva din melanholiile lui Hrisant Hrisoscelu, în care se insinuează, treptat, comentariul sarcastic, dar de esență plebee; însă remarcăm și excesul verbal și reflexiv, dorința de epatare și tendința de a vorbi despre prea multe lucruri, care sfârșește prin a obosi, devenind manieră.
Autor al unei opere controversate și inegale, tezistă în chip explicit sau secret, suspectată de rapt și excesivă stilistic, scandaloasă și contradictorie sub multiple aspecte, operă care este într-o foarte mare măsură oglinda omului, Eugen Barbu rămâne, totuși, un prozator care nu poate fi trecut cu vederea.
_______________________________

Text difuzat pe postul Radio România Cultural ("Zări și etape. Orizonturile realismului românesc"), sâmbătă, 24 oct. 2009, ora 16-16:30, în lectura autorului (lectura citatelor - actorul Costin Enache)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!