poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7594 .



Eugen Barbu - Tezism și literatură - 1
eseu [ ]
Nuvelele

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2009-10-19  |     | 



MAI MULT, poate, decât la oricare alt scriitor român, în cazul lui Eugen Barbu, receptarea critică a fost și continuă să fie influențată de caracterul și atitudinea omului.
Născut în 1924 la București, ca fiu al unui tâmplar la Atelierele CFR (de unde vine, probabil, interesul constant, manifestat mai ales în prima parte a activității sale literare, pentru mediile muncitorești și pentru viața dezmoșteniților soartei), și-a întrerupt studiile la Facultatea de Drept, în favoarea Școlii de Ofițeri de Jandarmi, abandonată, și aceasta, în 1945, ca și Facultatea de Litere și Filosofie, pe care o părăsește în 1948. Între timp, este jucător și antrenor de fotbal și frecventează, în 1946, Cenaclul Sburătorul, citind un text cu titlul “Aia mic㔠(ce va fi introdus mai apoi în romanul “Groapa”) și contrariindu-i, după cum notează în “Jurnalul” (bănuit de contrafacere) tipărit în 1966, “pe venerabilii din fotolii”. Colaborează, în aceeași perioadă, la “Fapta” lui Mircea Damian, începând o intensă activitate (prelungită întreaga viață) de foiletonist. Prin formație, este un autodidact, cu toate excesele generate de această condiție, și în primul rând obsesia erudiției. Prin aria manifestării este un poligraf, cu toate consecințele aspirației de a cuprinde o arie cât mai largă: inegalitatea, superficialitatea și chiar diletantismul. Scrie și publică, înainte de a se impune cu “Groapa”, din 1957, sau după aceea, nuvele și romane de divertisment cu subiect sportiv, nu lipsite de o anume componentă educativă (”Tripleta de aur”, “Balonul e rotund”, “Unsprezece”), dar și de acțiune, cu o indiscutabilă tentă politică, precum cele patru volume din romanul “Incognito” (1975-1980); de asemenea, nuvele inspirate, așa-zicând, din realitatea imediată, dar și altele, îmbinând barochismul lexical și imagistic cu gustul pentru senzațional, care se manifestă permanent în opera sa, ca formă a dorinței de epatare. În sfera literaturii de divertisment și succes, se înscriu scenariile (scrise în colaborare) pentru filmele cu haiduci (“Haiducii”, “Răzbunarea haiducilor”, “Răpirea fecioarelor”, “Haiducii lui Șaptecai”, “Zestrea Domniței Ralu”). Acestei literaturi filmografice i se adaugă scenariile în vederea unor ecranizări după romane sau nuvele proprii (“Procesul alb” – dup㠓Șoseaua Nordului” –, “Facerea lumii”, cu Irina Petrescu și Liviu Ciulei în rolurile principale, “Oaie și ai săi”, dar și altele, precum “Drumul oaselor” sau “Batalionul de pedeapsă”, ca și serialul TV de incontestabil succes în epocă, “Urmărirea” (1971). În registrul “ușor”, pe care și-l asumă, filmele după Eugen Barbu evidențiază un profesionist al domeniului. Se adaugă cele câteva piese de teatru, volumul de versuri “Osânda soarelui” (1968), eseurile din micul volum “Măștile lui Goethe”, reportajele din volumele “Pe-un picior de plai” (1957), “Cât în șapte zile” (1960), “Cu o torță alergînd în fața nopții” (1972), notele de călătorie din “Foamea de spațiu” (1969) și, desigur, proiectul utopic “O istorie polemică și antologică a literaturii române”, lucrare “scandaloasă”, din care a publicat numai partea dedicată poeziei contemporane, apărută inițial sub formă de serial în revista “Săptâmâna culturală a Capitalei”. Dincolo de această impresionantă (deși parțială) listă, căreia i se adaugă fragmente de proză risipite în reviste, dar și romanul postum “Ianus”, din 1993, personalitatea creatoare risipită în atâtea domenii, dar căpătând coerență printr-un fel de obsesie a esteticului, a literaturii, este definită și de activitatea de jurnalist a scriitorului, implicat, pe această cale, în viața cultural-artistică a momentului și chiar “pilotat” (însă prin propria-i voință) ideologic și politic. În acest domeniu, pragmatismul (dar, nu o dată, și oportunismul) barbist se manifestă din plin, slujind, în același timp, dorința de succes imediat și total, megalomania, dar și atitudinea fermă în probleme spinoase, prin spiritul pamfletar virulent, nu întotdeauna în chip acceptabil dirijat, ba chiar slujind cauze obscure. Partea așa-zis pozitivă a acestei activități este cea de la revista “Luceafărul”, înscrisă între anii 1962-1968 și dublată de înființarea și conducerea cenaclului “Nicolae Labiș” de la Casa Scriitorilor din București, pepinieră de talente și mediu de generare și susținere a exploziei lirice din anii șaizeci. Discutabilă este activitatea de 19 ani de la “Săptămâna culturală a Capitalei”, o revistă oarecare transformată de Barbu într-un hebdomadar de scandal dar și de succes, suspectată de toată lumea de legături cu Securitatea, ce va fi înlocuită, în 1990, de “România Mare”, înființată și îndrumată alături de Corneliu Vadim Tudor, fost colaborator la vechea revistă, al cărei spirit polemic, pamfletar până dincolo de marginile iertate, ba și mai lipsit de reținere, frizând vulgaritatea și practicând curent atacul lipsit de orice menajamente la idee și, mai ales, la persoană, este reavivat.
Adăugând faptul că în 1969, Barbu este ales membru supleant al Comitetului Central al PCR, iar în 1975 devine deputat în Marea Adunare Națională, e de subliniat că întreaga activitate de la revista “Săptămâna” reprezintă o emanație (însă cu puternice note personale, cu pusee pamfletare și de subiectivitate, incomode, în unele momente, și pentru comuniști) a politicii oficiale în cultură, într-un moment în care, deliberat sau insctinctiv, mulți dintre scriitorii români încercau să se sustragă comandamentelor politice stricte și presiunii diferitelor teze. Înconjurat mai ales de autori de-a doua mână, dar exploatându-și propriul prestigiu literar și artistic, ca și propria vervă satirică și, în același timp, propriul și neîndoielnicul talent jurnalistic, Barbu reacționează contra direcției și grupării europeniste, reprezentată, în viziunea sa, de autorii din jurul “României literare” și de tinerii din cenaclurile universitare conduse de Ov. S. Crohmălniceanu sau de N. Manolescu. E o luptă între “roșii” și “albi” (aceștia, caracterizați, nu o dată, “demascator”, drept agenți ai Europei Libere), cu lovituri reciproce sub centură și cu consecințe pe termen lung în privința receptării critice a operei scriitorului. Scandalul mai mic, privind “Principele”, iscat în urma unui serial publicistc susținut în 1971, în “România literară”, de către Fănuș Neagu, cu așezarea de fragmente pe două coloane, și cel enorm, legat de introducerea învolumul al III-lea din Incognito a zeci de pagini străine (cu deosebire din rusul Paustovski), sfârșit printr-un comunicat tipărit în o parte a tirajului “României literare” din 22 februarie 1979, de către Consiliul Uniunii Scriitorilor, care dezavueaz㠓procedeul plagiatului […] contrar normelor profesionale și morale, incompatibil cu principiile eticii și echității scriitoricești”, reprezintă, în bună măsură, și un efect al acestui conflict deschis între grupările din viața literară a acelor ani. Nu întâmplător, în 1990, Eugen Barbu va fi exclus din Uniunea Scriitorilor. Până la moartea sa, survenită pe 7 septembrie 1993, în urma unei comoții cerebrale, autorul „Princepelui”, devenit parlamentar postcomunist, și-a atacat, în “România Mare”, împreună cu Vadim Tudor, fără cruțare și într-o manieră adesea suburbană (dar pe placul unei bune părți a “galeriei”), adversarii politici și literari. Răzbunarea acestora a venit postum, în unele texte critice pătimașe, ca și în istoriile literare tipărite în ultimii ani, unde imaginea scriitorului nu izbutește să depășească în chip efectiv vechile adversități. E de observat, totuși, că istoricii literari înșiși se află într-o situație delicată: nici atunci când fac eforturi de obiectivare, prin recunoașterea unor calități ale scriitorului, ei nu mai sunt suficient de credibili, părând, pur și simplu, a face concesii….

ÎNTINSĂ, variată și inegală, creația lui Eugen Barbu oferă din plin motive de îndoială și de contestare adversarilor săi declarați sau nedeclarați. Este vorba, mai ales, de manifestările tezismului epocii, dar și de suspiciunea plagiatului parțial, și nu neapărat cel din “Incognito” (considerat, cu îndreptățire, o scriere de valoare modestă), ci și din alte lucrări. Fără a mai vorbi de literatura filmografică, ori de scrierile vizând succesul de public, de poezie (care e a unui diletant), de publicistica plină de teze și de atitudini adesea inacceptabile astăzi (ca și ieri, de altminteri), ori de savuroasa (dacă e citită cu detașare) istorie literară, care poate fi ușor prezentată (cum a și fost) drept un act de delațiune critică. Dar la douăzeci de ani de la căderea comunismului și la șaisprezece de la moartea scriitorului, ar fi necesară o viziune ceva mai obiectivată, nu neapărat favorabilă acestuia, dar decomplexată și bazată pe lecturi atente, iar nu pe simple prezumții. Căci iată un fapt amuzant: autorul unei istorii literare apărute acum câțiva ani, destul de sever cu E. Barbu, vorbește despre un personaj din „Oaie și ai săi”, care se află, în realitate, în romanul „Groapa”. E limpede că istoricul literar așa sigur de sine n-a citit nuvela (și ar fi de pus întrebarea cum a citit romanul!); ceea ce nu-l împiedică să dea verdicte răspicate și aspre. Să admitem că e vorba doar de un lapsus calami. Sau de o încurcare a fișelor.

O PRIMĂ discuție ar comporta nuvelistica scriitorului, deoarece, ca și alții, înainte de a trece la roman, el și-a exersat mâna în domeniul prozei de întindere medie. În orice caz, nuvelele, fie că preced, fie că însoțesc romanele sau le urmează acestora, de la cele așa-zicând realiste, până la cele de moleșeli și tânjiri levantine, cu ceremonii lexicale, încărcături descriptive și fastidii baroce, evidențiază aceleași calități și aceleași defecte cu ele.
Ceea ce poate să intrige, ar fi faptul că autorul (care, în chip repetat, poate și pentru a-și scandaliza adversarii, s-a declarat comunist convins) nu și-a repudiat textele “datate”. Astfel, în toate culegerile apărute în timpul vieții sale, este reținut㠓Munca de jos”, care a sugerat titlul volumului de debut, “Gloaba”, din 1955. Apărută inițial în revista “Viața românească”, nuvela este, în ciuda ironiei care ar fi putut s-o salveze, relevantă pentru stilul fals realist, tezist și convențional al anilor '50. Merită rezumată, pentru hazul ei involuntar, demn de literatura altor meridiane. Personajul principal, Antonică (tiz al Sfântului Antonie, cum ar fi zis Galaction, ceea ce înseamnă că ar putea fi o variantă laică, politizată și fără intenție caricată a părintelui Tonea, cel ispitit de frumoasa Borivoje, din “De la noi la Cladova”), tipograf și membru de partid, om însurat a doua oară și cu doi copii, încalcă principiile moralei comuniste, încurcându-se cu o lucrătoare. Filipache, directorul întreprinderii tipografice, Anghel, președintele de sindicat, și Pintea, secretarul organizației de bază, foști tovarăși de muncă și de luptă în celălalt regim, pe vremea patronului Bazilescu (a se observa, aici, dar și în altă parte, chiar schematismul tendențios al onomasticii), îi atrag, mai întâi, prietenește, atenția, apoi îl pun în discuția adunării de partid, unde se decide retrogradarea sa din funcția de șef de sector și trimiterea la o veche și prăfuită mașină nemțească de tipărit, poreclit㠓gloaba”, pe care trebuie mai întâi s-o repare. Ceea ce Antonică, lucrător foarte priceput și om de ispravă, izbutește să facă. Nuvela e, strict tehnic vorbind, destul de bine scrisă, în forma unei rememorări, prin utilizarea stilului indirect liber, a monologului interior, dar și a unor dialoguri în care firescul limbajului contrastează adesea cu tezismul ideilor. Este însă, ca întreg, o colecție uimitoare de clișee ale prozei proletcultiste. “Puitoarea” Domnica este un element descompus moral, al lumii vechi, lucru de care Antonică își va da seama pe îndelete, lucrând o noapte întreagă la repararea “gloabei” și rememorând faptele și chiar propria-i viață. Textul, care ar avea ca temă reeducarea morală cu sprijinul organizației de de bază și al tovarășilor de muncă, include cam toate schemele și situațiile curente ale literaturii partinice și “angajate”. Îl vom vedea pe Antonică ucenic chinuit în tipografia lui Bazilescu, la unsprezece ani, apoi lucrător care participă, alături de tovarășii săi de luptă politică, la trecerea tipografiei în posesia celor mulți. Vom afla că, ducând o viață mai puțin exemplară și nu tocmai demnă de un comunist, el se dedă plăcerii consumului de alcool și umblă după femei, nesocotind, totodată, necesitatea ridicării pregătirii profesionale. Lucrând la repararea vechii tiparnițe, personajul trăiește o noapte a revelațiilor de conștiință, reușind să înțeleagă, ajutat și de dialogul cu un lucrător de la topitoria de plumb, că dreptatea e de partea celorlalți. Mișcarea psihologică ar fi aproape firească, dacă n-ar lua forma unor lozinci caraghioase: “Cilindrul de oțel se învârtește tot mai iute, mai iute. Puțină masă plastică, un lucru de nimic…Iată, aceasta-i «gloaba»! Antonică o ascultă cum ai asculta sunetul unei viori. Mâna lui mângâie toba nevopsită, plină de unsoare. Când era mic, taică-său îl dusese la țară, la neamurile lui. O dată mângâiase un cal. Îi simțise pântecela cald, așa cum simte acum pântecele acestei mașini în care electricitatea a băgat viață. Și-i vine să fluiere. Acum să-i vedem, ce-or să zică?
Un gust amărui i se ridică din gură.
Cu nimic nu te mai speli, Antonică. Poate să tragă «gloaba» două sute de mii de coli în opt ceasuri, tot mașinist ai să mori. Ai păcate prea mari, nimic nu le mai poate șterge. Să zicem că pe Domnica o lași, că o dai dracului cu lucrurile pe care le are, cu tot! Ce te faci însă cu demnitatea ta de comunist? Adică n-ai, așa, obraz?”.
Prin asemenea pasaje, nuvela devine, împotriva voinței autorului, o parodie a literaturii proletcultiste. Ea ne poate amuza așa cum ne amuză un text chinezesc scris pe vremea lui Mao.
La fel de tezistă, și la fel de plină de probleme și situații la modă, unele de-a dreptul ridicole, este și narațiunea mult mai ampl㠓Oaie și ai săi”, în care autorul prezintă procesul lent de radicalizare a conștiinței personajului său, un acar din stația de cale ferată Piatra Olt.

UN TRIPTIC remarcabil prin zugrăvirea de medii și crearea de tipuri, părând a cuprinde texte desprinse din “Groapa”, este alcătuit din “Ziua unui pierde-vară”, “Domnișoara Aurica” și “Un tânăr frumos ca Ramon Novarro”. În toate trei este prezent pitorescul Gică Hau-hau, vânzătorul de ziare, împăratul Griviței și al vagabonzilor, un nătărău nu lipsit de sclipiri de inteligență, care-și asumă condiția, trăind de azi pe mâine, într-un efort de supraviețuire continuu. Gică Hau-hau este, însă, și un personaj-pretext, care, cu deosebire în “Ziua unui pierde-vară”, îi prilejuiește scriitorului contemplarea și zugrăvirea amuzată a unui adevărat spectacol adesea trist (umorul și amărăciunea fiind ingredientele preferate ale viziunii lui Barbu) al lumii mahalalei la care visează Stere din “Groapa”, reprezentată de zona Grivița-Buzești-Gara de Nord. Naratorul înregistrează, într-o imagine panoramică (procedeu caracteristic întregii sale proze), odată cu vagabondul, întreaga fojgăială umană a orașului, cu negustori ca evreul Haim, stămbarul, aflat (ca în comedia lui Victor Ion Popa) într-o continuă controversă bonomă cu vecinul său, sârbul Iotici, croitorul, fotograful Nae Stambuliu și caraghiosul său cal de carton, servindu-i ca decor, cu zgârcitul dar și pudicul pălărier Marin Bălună, cu negustorii de păsări care vin cu trenul de la Pitești sau Găești, vânzătorii de limonadă, lustragiii, oamenii fără căpătâi care dorm la pensiunea mizerabilă a doamnei Matilda, cu Niculae Curcuman și fierăria “La omul de fier”, cu hotelul "Tranzit", care e, de fapt, un bordel, cu ceferiști și lucrători amărâți, cu negustorii de pepeni, gunoierii, țigăncile și cu întreaga agitație a orașului, de la trezire până la transfigurarea imaginii sale de farmecul nopții. Bun cunoscător al Bucureștiului interbelic, autorul înșiră în proza sa amuzantă denumiri pitorești și, totodată, ridicole, precum al magazinului de îmbrăcat mirese al domnișoarei Aurica Cârlan, “La șicul elegant”, vorbește despre ziare ale epocii, precum revista pentru adulți, cum se spune azi, “Trup și suflet”, "Universul", "Dimineața", "Magazinul ilustrat", dar și gazeta "Căsătorii", a domnului Ionică Pară, în care fanata domnișoară Cârlan își publică la nesfârșit (și inutil) anunțul matrimonial, sperând că-și va întâlni bărbatul visat. Descoperim, în fond, acea lume fojgăitoare (doar un pic mai săltată) din "Groapa", este amintită chiar Cuțarida și, printre negustori, îl aflăm în treacăt și pe brutarul Bică-Jumate. Găsim excelente pasaje descriptive, precum cea a trezirii orașului cu care începe nuvela, imagini ale automatismelor cotidiene, precum cea a mesei de prânz a negustorilor, ca și inventarele derulate aproape voluptos, dar și cu secret umor, care sunt, pretutindeni, specialitatea scriitorului: “Cine nimerea în dughenele stămbarilor, în magazinele lor joase și strâmte, luminate cu lămpi de carbid sau cu becuri chioare de 20 de lumini, sta și se uita cam un sfert de ceas la galantarele în care se aflau valuri de pânză prinse cu pioneze în formă de raze. Găseai aici ce-ți dorea inima: mătăsuri lucioase, baticuri ieftine cu desene orientale, haine, pantofi, ace de cap, cămăși de toate nuanțele, destrămate prin locuri nevăzute, albe, crem, albastre, gri, verzui ca iarba, cenușii, să țină la tăvăleală, izmene lungi cu nojițe, scurte ca de damă, cu elastic sau fără, bretele, ciorapi, sandale de pânză, sutiene și cămăși de noapte, centuri pentru burțile mai mari, pelerine de ploaie și chiar paltoane, puse mai la dos pentru cp vara nu trebuiau nimănui”. Această tehnică, dublată de un mai vădit caracter descriptiv și încetinită levantin în răsfățuri și arabescuri lingvistice, va fi împinsă la paroxism în romanele celei de-a doua perioade de creație.
În același mediu nu atât pitoresc cât sordid, se consumă drama ironic (și, în unele momente, aproape sarcastic) prezentată a Auricăi Cârlan, proprietara magazinului de îmbrăcat mirese, în vitrina căruia doi căței împăiați au suferit, ca și patroana, ravagiile curgerii vremii. Așteptând sau încercând să ademenească (aidoma gemenei sale din romanul călinescian) zadarnic bărbatul sortit, îndrăgostită platonic de un artist de revistă, Aurica dialoghează cu manechinele ei prăfuite, încercând să-și învingă singurătatea, și descoperă, în final, când, întorcându-se de la un film, seara târziu, trei vagabonzi o acostează, dar ducând-o sub un felinar, în lumină, renunță la intențiile lor, că a îmbătrânit și n-ar mai putea interesa vreun bărbat. Tot aici se consumă tragic, dar și caragialesc, aspirația caricatural bovarică a duduiei Carmen Popescu, cititoare a revistei Trup și suflet, patroana care abia-și duce zilele a unei loterii, bucuroasă de a-și fi întâlnit bărbatul viselor, un tânăr frumos ca Ramon Novarro, care, însă, înșelat de aparențele unei bunăstări afișate, are intenția de a o jefui și o va sugruma cu un fular de mătase, într-o scenă trăită de nefericita femeie la cea mai mare temperatură erotică:
“Râse cu gura ei roșie, țuguindu-și buzele ca și când i-ar fi dat musafirului să bea apă dintre ele.
Terminase cu aprinsul focului și umbla prin Loterie pe lungile ei picioare ca două căngi ale diavolului.
- Nu scoți paltonul? îl întrebă pe Ramon Novarro, înfiorându-se secret la gândul a ceea ce avea să urmeze.
- Nu înainte de a te ruga să primești în cinstea cunoștinței noastre un dar din partea mea.
- Aooooo! făcu Carmen Popescu, ce culant sunteți, domnule!
Bărbatul își scoase fularul alb de mătase, parfumat și moale și i-l așeză în jurul gâtului, cu o atenție de miop.
- Unde e o oglindă? o mai întrebă.
- Aici, zise femeia, simțindu-i respirația fierbinte în ceafă.
Se privi o clipă și mai apucă să spună cu gura ei proaspătă, roșie ca o crimă:
- Îți mulțumesc, îți mulțumesc…
Era toată o flacără, o dragoste dezlănțuitㅔ.
Din păcate, în ultimele două nuvele ale tripticului, scriitorul nu poate renunța la procedeele epocii, astfel că dramele neștiute ale celor două femei, petrecute, după cât se pare, în aceeași zi, sunt acompaniate de răpăitul tălpilor de bocanci soldățești și de zgomotul motoarelor de camioane încărcate cu militari duși să înăbușe revoltele muncitorilor de la Grivița. Contrapunctarea s-ar justifica, sugerând falsitatea unor aspirații și ridicolul unor drame mărunte și contrafăcute, în comparație cu cele veritabile, care abia se ghicesc, doar că autorul apelează, spre a o realiza, la un episod al luptei muncitorești clișeizat prin abuz, față de care cititorul a devenit suspicios. E greu, de altminteri, de înțeles din ce pricină el își parazitează (și nu doar în anii 50) unele texte prin idei, scene și considerații sociologizante ori teziste. Acest lucru se întâmplă până și în nuvela “Pe ploaie”, pe care mulți o consideră o veritabilă capodoperă. Până la un punct, textul este, într-adevăr, remarcabil: descrierea muntelui și a văioagei pe care cosesc cei trei frați, individualizarea tipurilor prin înfățișare și prin nume, dialogul, vremea schimbătoare, ploaia care amenință și apoi izbucnește dintr-o dată, fuga celorlalți cosași, care se adăpostesc, tunetele și fiorul care-i străbate pe cei trei, rămași în ploaie. Dar apar și notele false: cosind în ploaie, cei trei vorbesc despre împărțirea pământurilor și despre comuniști. Totodată, exagerarea sărăciei, ca și în alte scrieri, inclusiv în “Groapa”, are tâlcul ei, în sensul că încearcă să sugereze adevăratul motiv al tragediei care va urma. În plus, în vocea naratoare se simt lesne inflexiunile epocii:
”Ploaia nu izbucni dintr-odată. Întâi o auziră deasupra pădurii, căzând pe frunze, cu tropot mărunt. Pe urmă se întinse deasupra câmpului, pisând iarba, care sclipi, mută și verde, adâncă în culoarea ei proaspătă.
- Hai în pădure! strigară oamenii din față, trei vecini, privind marginile cerului și muntele, ca și cum ar fi căutat să ghicească cât o să mai țină puzderia de apă.
- O, că venim! făcu fără chef Lisandru, înjurând toată ziua de astăzi, cu soarele și cu ploaia ei, cu câmpul și cu omul care trebuia să-i plătească, bani numărați diseară, puși mână de la mână pentru nunta fratelui mai mic, care n-avea de popă, n-avea de masă, n-avea de nimic, ca orice sărac.
- Ce facem? întrebă Tutungiu.
- Stăm, că nu căpătăm nimic dacă nu-i strângem fânul până diseară ăluia.
Spuneau cam în același fel cuvântul ăsta, cu o teamă familiară, complice și plină de dispreț”.
Rămași (sau, cum ni se sugerează, siliți de nevoie să rămână) în câmp deschis, cei trei sunt trăzniți, înainte de a strânge toate coasele și de a se adăposti sub o dulamă, adusă de cel mic. Sunt îngropați până la gât de ceilalți, ca să se scurgă curentul din ei. La fața locului apare mama, care-i jelește, apoi Zamfira, cea care trebuia să fie mireasă a doua zi, doctorul, preotul, jandarmul. Ca și în “Oaie și ai săi” și ca și în alte texte ale epocii, acesta din urmă este autoritar, rău și potrivnic reformelor.
Mulți comentatori au apreciat această nuvelă mai ales pentru finalul ei: frații mai mari mor, iar mezinul, înduioșat și revoltat totodată de iminența sfârșitului, înscenează un fel de moment mioritic, așadar o nuntă-moarte: trimite mireasa să aducă mâncare și băutură, poruncește să vină lăutarii și preotul (doar că acesta refuză, ceea ce îi va provoca muribundului o revoltă împotriva bisericii, dar și decizia ca, în caz de supraviețuire, să meargă la comuniști), îi silește pe oamenii din jur să bea și să mănînce și, în final, învinețindu-se tot mai tare la față, îi poruncește (precum Paraschiv Didinei, în “Groapa”), fetei să joace (dar ea fuge, înspăimântată). La un moment dat, bărbații simt că petrecerea “fără niciun Dumnezeu avea ceva necuviincios în ea”. Doar autorul nu observă lucrul acesta, un păcat al nuvelei fiind, pe lângă tezism, devierea finală către un soi de senzațional deplasat și deloc motivat psihologic. Lucrul acesta va deveni curent, odată cu apariția unui limbaj ceremonios și arhaizant, fals sadovenian sau fals voiculescian, în nuvelele din a doua perioadă de creație, cum ar fi “Miresele”, text inedit inclus în volumul cu același titlu, din 1975, unde un fugar, “Ioachim, tâlhar de codru, ce belise boieri cu muieri cu tot la o petrecere”, își duce timp de opt ani viața pe o limbă de pământ din mijlocul Dunării, mâncând numai “papură și pești cruzi”, visând “mămăligi galbene și fierbinți, colaci crescând cât o masă de calici și un cazan clocotitor cu laptele în spumă, iabraș și șuierând ca vinul”, ascultând, ca singur mesaj al lumii, care-l ajută să nu-și piardă mințile, toaca și clopotele de la schitul Ostrov. Într-o dimineață, solitarul personaj este martorul unui spectacol uimitor: pe apa fluviului trec, una câte una, nouăsprezece fete moarte, îmbrăcate în cămăși albe, lungi, ca niște rochii de mireasă. Sunt maicile de la schit, care, spre a nu fi robite de năvălitori, se aruncaseră în Dunăre. Ultima și cea mai frumoasă mireasă este trasă la mal de Ioachim, care se iubește cu ea câteva zile, “până n-a început să putrezească”.

Privită în ansamblu, nuvelistica lui Eugen Barbu, care abordează, conform năzuinței de cuprindere largă a autorului, și alte teme sau medii (doar că textele erotice și intelectualizante, cum ar fi “Patru pești” sau “Sfârșit de vacanță”, sunt convenționale și cel mult corecte), dezvăluie o trăsătură surprinzătoare la un autor considerat realist, măcar în prima sa perioadă de creație: pare inspirată mai curând din literatură decât din viață.
______________________________________

Text difuzat pe Radio România Cultural, în cadrul emisiunii "Zări și etape. Orizonturile realismului românesc", sâmbătă, 10 octombrie 2009, orele 16-16:30




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!