poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2732 .



Literatura e ca un copac imens: pentru coroană și vârfuri e nevoie și de frunze
eseu [ ]
- interviu cu scriitoarea și jurnalista radio Veronica Balaj -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [AW ]

2009-09-17  |     | 



Adriana Weimer

De curând, cunoscuta scriitoare și jurnalistă radio Veronica Balaj, din Timișoara, a fost răsplătită, în cadrul Concursului Internațional de Poezie și Proză “Don Luigi Di Liegro” din Italia – Roma, cu Premiul Special pentru Poezie pe anul 2009. Aflată încă sub imperiul unei firești emoții, Veronica Balaj ne împărtășește din experiența ei.
Adriana Weimer: Dragă Veronica Balaj, este un adevăr faptul că, spre deosebire de pictori sau muzicieni, scriitorii români pătrund mai greu în dimensiunile culturii, ale literaturii străine, pentru faptul că limba română nu este o limbă de largă circulație, fiind vorba, desigur, de limbajul artistic. Þi-ai prezentat cărțile în mai multe țări din Europa și nu numai, mai precis în: Franța, Elveția, Viena, Italia, Canada, SUA. Cum poate realiza un scriitor român acest lucru, un scriitor care nu este din capitala României, ci, așa cum se spune, din “provincia literară”, mai exact din Timișoara? Este vorba doar cu muncă și curaj sau e nevoie și de puțin noroc, de șansă?
Veronica Balaj: Voi începe perifrastic prin a spune că e nevoie de ambele și de ceva în plus, care depinde, fracțional, de la persoană la persoană. De aceea, se poate ca această convorbire a noastră să se constituie într-o mărturie despre cărți și cuvinte, despre stări și lumea în care ele au pornit. Să pornesc totuși de la un punct al întrebării tale: de ce anume e nevoie pentru a face breșe de comunicare literară? Mai întâi și mai întâi trebuie să vrei cu toată puterea să comunici, să crezi că darul de a folosi cuvintele și în scris este un suport vital, o formulă subtilă de comunicare suplimentară și minunată, pe care o poți explora după puteri. Poate important este să fie această disponibilitate interioară de a crede că lumea este, la urma urmei, comunicare pe foarte multe paliere, iar tu poți să riști jocul de-a te înțelege cu alții prin cuvinte scrise. De aici începe totul: muncă, speranță, investigații, încercări, reluări de la capăt, șanse, conjuncturi cu norocul prins în bucle, exercițiul încrederii și al dezolării… Dacă mă uit în urmă, pot spune că am avut câteva experiențe culturale interesante. Am simțul măsurii și al realității și nu voi spune că este chiar vorba de o mare recunoaștere, ci de o cunoaștere a unor stări de fapt literar, de idei, de intersectări culturale, care sunt normale într-o lume atât de dinamică, de vijelioasă, când informațiile circulă foarte rapid. Zic, așa ar fi normal ca fiecare scriitor sau creator de orice gen să poată schimba păreri și să vadă la fața locului ce și cum gândesc, ce realizează confrații din alte țări.
Lumea modernă este într-o mișcare informațională fără precedent, așa că nici arta nu poate rămâne undeva închisă într-o sferă oarecare. Gata cu teoria ”turnului de fildeș“. Artiștii trebuie azi, mai mult ca în alte perioade socio-istorice, să dialogheze, să caute dimensiuni artistice noi, să se raporteze la ceilalți, tocmai pentru ca sensul și rostul artei, acela de a transmite ceva, să fie îndeplinit. Fără prea multe teoretizări, din acest punct de vedere totul pare să facă parte dintr-un curs normal, relația scriitor - cititor (în cazul de față), ar fi de dorit să aibă cât mai multe coordonate. Și geografice, dacă tot ne referim la această comunicare cu alte țări. În realitate însă, știe toată suflarea artistică, de oriunde din lumea largă, că nu este chiar ușor să te implici într-o cursă a comunicării de gen. E nevoie de o sumedenie de factori: limba în care scrii, publicitatea de care se bucură o carte, cât este “ajutată“ să circule, de editură, de un agent specializat (nu la noi, asta nu va fi în curând).
La Radio France International, prin anii ‘90, am aflat că, dacă un scriitor foarte bun este din Bodreaux, spre exemplu, și nu este cunoscut la Paris, nu are șanse de competiție cu cei valoroși, deși el este în sine valoros. Am ajuns și noi la fel, într-o oarecare măsură. Dacă nu te cunoaște și capitala, parcă e mai greu să ai un loc; și, totuși, mă consolez cu gândul și ideea preluată de la prietenul - coleg de breaslă în meseria de jurnalist radio - Petru Cârdu din Vârșeț, cum că există mai multe “capitale culturale“ în orice țară. ”Capitala culturală” poate fi acolo unde, la un anume moment, se petrece ceva important și, dacă se întâmplă să te incluzi în manifestarea respectivă, problema se simplifică, iar, de când cu Internetul (care înghite, ce-i drept, și multe inepții și le propulsează), te poți exprima pe un areal mai extins. E bine că putem accesa această cale de comunicare modernă, rapidă, fără limite în spațiu.
Circulația cuvântului tipărit este într-o competiție și este un câștig indubitabil în sensul confruntării și comunicării ideilor creative. Mai există și posibilitatea de a organiza lansări cu public în varii locații (în Germania și Franța se practică acest gen de cunoaștere a cărții și autorului, unde nu te aștepți, de exemplu: în Moll-uri, în stații de Metrou, în cluburi, nu mai spun în librării, Case ale Scriitorilor etc. Ar mai fi, desigur, festivalurile intrenaționale, conferințele pe diverse teme literare, de care am beneficiat și eu, și, recunosc, este o formulă foarte elegantă de a face vizibilă cartea și părerile tale ca scriitor. Vorbeam de factorii care te pot ajuta într-o inter-relaționare literară pe care trebuie să-i ai în atenție. Ești un actor în propria ta piesă, dar depinzi și de alți factori. Aici intervine perspicacitatea autorului, felul în care știe să-și direcționeze singur cărțile: dacă un scriitor publică o carte bună la Cluj care nu are parte de o bună publicitate, nu se va sti nici din Iași nici la Timisoara de ea. Sigur că un rol foarte important îl au revistele literare și cronicile scrise despre volumele remarcabile, dar nu este chiar îndeajuns. Iarăși trebuie să intrevină autorul cu propriile forțe: își face singur distribuția cărților, își organizează câte o lansare, mai merge la un festival.
Uneori, se mai arată și norocul de care mă întrebai. Eu cred că am avut și ceva șanse. Uneori mă învinovățesc de faptul că nu am insistat în vreo posibilă legătură culturală, că nu m-am implicat chiar cât ar fi trebuit în această intercomunicare. Adesea a venit din preajma mea, prin conjuncturi favorabile, nu datorită strădaniei mele. La New York am mers abia după ce, de vreo trei ori, am găsit diverse scuze că nu pot onora invitația; a fost greu să pornesc, apoi mi-a plăcut și, la următoarea carte tradusă, am anunțat chiar eu. Ar fi nevoie să mai spun că este absolut necesar ca autorul să fie tradus? Fie pe cont propriu, fie în colaborare cu diverși traducători care să cunoască bine ambele limbi în care se vrea făcută translația. Tot la New York am asistat la o lungă și repetată discuție cu o traducătoare cunoscută în mediile de acolo și care cerea multe detalii, era foarte scrupuloasă. Nu oricine poate beneficia de traducători de pe lângă marile edituri europene, asta li se întâmplă scriitorilor mari și măcar lor de li s-ar întâmpla frecvent. Mă gândesc acum la Fănuș Neagu: ce mare stilist, cine îl poate traduce, altcineva decât un profesionist în materie? Dar nu a intrat în niciun program național de acest gen..., așa că, dacă el și alții de acest calibru nu au solicitări să fie traduși, nu ne rămâne decât ca singuri să ne fim proprii noștri manageri ai comunicării cu lumea. Tot scriitorul singur trebuie să-și clădească imaginea, atât cât poate și să o aibă.
Literatura e ca un copac imens: pentru coroană și vârfuri e nevoie și de frunze. În esență, am avut și șanse, am făcut și punți de legătură în diverse conjuncturi, m-am și străduit cât de cât, dar condiția prima este traducerea cărții, făcută în așa fel încât să nu te jenezi prezentând-o.
Începutul pentru mine a pornit de la Jurnal de Timișoara. Am trimis un fragment la o revista din Bruxelles (apropos de șansă, de clinchetul norocului, de o secundă), pe care am descoperit-o la noi în redacția Radio Timișoara, ajunsă acolo nu știu cum (era în 1992). Mi s-a răspuns cu o invitație de a prezenta întreg textul la o editură din Namur. Era chiar un noroc: pe vremea aceea înca nu-mi puneam problema corelării cu scriitori din alte țări, dar, mi-am zis, hai să fie! Am trimis o traducere făcuta excelent de poeta și prietena mea Rodica Draghincescu. Au urmat lansări în lanț; în Belgia am cunoscut oameni de artă speciali, am beneficiat de o promoție la Radio Cultural Bruxelles, de o lansare de neuitat în “La Maison de la Poesie” din Bruxelles. O cunoscusem la acea vreme, tot prin cartea lansată acolo, pe poeta și sculptorița Monyque Derikere, care, desigur, nu trăia din câștigul artei sale și lucra la Comunitatea Europeană; mă prezenta colegilor ei, mâncam la bufetul din incintă în compania altor funcționari de rang, care îmi dădeau, în copie color, extrase din ziarele din Romania, ca să știu ce se petrecea în țară, iar eu eram așa de “estică”, încât mă minunam și de copiile color fixate în fața ușii biroului fiecărui funcționar de acolo. Nu am spus nimic presei literare de la noi. De fapt, nici nu mi-a trecut prin minte să-mi fac publicitate. Mă bucuram de una singură și atât. Acesta a fost începutul. Imediat am înțeles cât de important este ca textul să circule, dacă se poate, și în alte limbi.
Așadar, e nevoie și de șansă și, dacă nu o găsești în cale, să o cauți, Asta am învățat și am exersat mai târziu. De curaj e nevoie de la bun început. Din clipa când ai pornit în această cursă a comunicării cu ceilalți, ți-ai asumat “curajul” în mod interior, fără să-ți pui problema că se numește chiar așa; îți spui că-i doar perseverență sau, mai simplu, simți ca trebuie să mergi pe drumul ales. E ca o atracție care îți solicită întreaga putere, dar nu poți să te retragi. Apoi, mai e ceva care te face să mergi mai departe: fiecare avem o intuiție și simțim dacă suntem acceptați sau nu prin ceea ce ne reprezintă. O atitudine cordială plus o vizibilă, cât de mică, apreciere te încurajează. Altfel... stai la loc comanda! Stai acasă.
A.W.: Să ne imaginăm că suntem la o lansare de carte la New York sau la Viena, unde ai fost de mai mute ori. Ce ne-ar impresiona la o astfel de lansare de carte? Ce au mai deosebit lansările de carte din afara țării, față de lansările de la noi? Cum primește, de pildă, Elveția, o țară în care banul primează, o carte venită dinspre estul Europei?
V.B.: Să știi că nu este nimic stass: poate fi o notă particulară; bineînțeles, asta face tot farmecul, dar schema este în general cam aceeași peste tot. Adică autorul este însoțit de unul sau doi critici literari și lectura din volum este făcută de autor sau de un invitat special. Dincolo de această schemă intervine noutatea, elementul de culoare: să zicem că suntem la New York, la fostul Centrul Cultural Român; ca să ajungi să te programeze, e necesar un anume timp. Mai trebuie: să trimiți cartea înainte, să ai o prezentare a ta și a cărții în discuție... Sala este de obicei plină cu iubitori de literatură sau intelectuali români. În mod sigur, emoțiile fiecărei prezentări sunt elementul care te marchează: ce se va spune în luările de cuvânt (extrasele din carte sunt dinainte oferite în sală sau unii iau deja cartea expusă pe masa special amenajată). Am rămas surprinsă că acolo nu se oferă practic o carte decât celor care o prezintă; în rest, toată lumea doritoare plătește; e ca o lege: prima ochire cred că cititorii o aruncă spre locul unde-i fixat pretul. Apropos de aceasta curiozitate: la prima lansare am fost așa de jenată că voi face comerț cu propria mea gândire și simțire, încât am anunțat organizatorii că eu vreau să dăruiesc un exemplar fiecărui participant doritor. La noi așa am fost obișnuită: să dăruiesc.
Să știi că românii din New York sunt foarte direcți, nu se merge pe conotații de prietenie, nu te cunosc și, deci, spun exact ceea ce li se pare potrivit în legătură cu cartea în discuție. Ca atitudine generală, mi se pare că ei găsesc explicații și fac neașteptate conexiuni, acceptă cu mai mare larghețe imaginea expresivă pe care o exprimi. Atunci, la prima lansare, poeta Nina Cassian a vorbit și ea. M-a fermecat pur și simplu inteligența sa și nonconformismul, de bun simț, adaptat la situație; am realizat la finele întâlnirii un interviu cu ea, unde crezi? pe scara de incendiu, pentru că în sală era o hărmălaie nepotrivită cu un zgomot de fond. Un alt element de coloratură de la lansările din New York: am dat cartea unui profesor de muzicologie de la New York University, care, îndată, mi-a propus ca un poem intitulat Asklepios să-i dau voie să-l includă într-un spectacol de mișcare, muzică și poezie. Desigur că m-a mirat spontaneitatea și deschiderea pentru o colaborare. A fost apoi o aventură de căutare a sălii “La Guardia”, unde se făceau repetițiile (la urma urmei face și asta parte din peisajul întâmplărior cu cărțile mele). Spectacolul a fost superb; asta e alta poveste. Fiecare lansare își are, firește, nota sa particulară.
O altă lansare, tot la New York, a fost cu mai mult ștaif, ca să zic așa. Au organizat totul într-o sala cam de 200 de locuri și, culmea, au fost ocupate. Incredibil. Asta, desigur, mai degrabă pentru că erau invitați speciali, reprezentanți ai Consulatului Român, de la O.N.U., înalți prelați de la Institutul de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York, jurnaliști câți nu credeam: de la televiziunea în limba română, la ziare din Cicago și “Romanian Giornal”, care m-au prezentat peste două zile: un gen de cronică și profil scriitoricesc pe niște pagini imense. În sala respectivă se vorbea la un microfon sofisticat; în fundal era o muzică discretă; vorbitorii erau anunțați de către o persoană moderator.
La Viena am avut bucuria să fiu prezentă de mai multe ori, în mai multe locații. Dar să mă refer la sala actualului Institut Cultural Român, unde am lansat volumul bilingv (român-german) De șapte ori viața/ Sieben mal das Leben. Era prezentă și o echipa a TVR Timișoara; eram în luna iunie, dar afară era o ploaie și un vânt parcă de noiembrie și, totuși, sala era arhiplină, se stătea și în picioare, pentru că veniseră și din Germania profesori de istorie interesați de lansarea unui volum omagial despre șvabii bănățeni; nu eu eram singurul împricinat, dar, oricum, mă aflam acolo și trebuia să trăiesc una din cele mai minunate întâmplări literare: momentul când se interpreta pe scenă, în germană, un fragment din cartea mea de către actorii de la “Pygmalion Theater” din Viena, iar eu încercam să reperez paginile de unde erau luate. În momentul când s-a făcut prezentarea cărții, eu era pe scenă, lângă un pian care lucea mai mult decât uimirea mea din ochi; totul s-a petrecut într-o atmosferă de nerepetat. Profesorul Hans Dama făcea prezentarea cărții, împreuna cu doamna Ildiko Schafhausser, directoarea de pe atunci a instituției în discuție, iar eu eram nu autorul, ci o ardere emoțională, singură în fața cuvintelor cărții mele porintă în lume. O singura absență mă durea: că nu era și Doni să se bucure cum numai el ar fi știut să o facă. Sau măcar Cristina. De aceea zic singura dincolo de cuvintele și paginile cărții în atenție atunci: De șapte ori viața/ Sieben mal das Leben.
În Elveția a fost o “nota particulară”, neîntâlnită în altă parte. Totul urma să se desfășoare în sala Universității din Neuchatel, unde eu urmam un curs de limbă și civilizație franceză, pentru trei luni. Elvețienii sunt mai riguroși. Mai era un prozator de limbă franceză, elvețian, care trebuia să fie prezentat în aceeași zi. Ni se dăduseră cărți de-ale sale. Venise o doamnă critic literar, din altă localitate, la ei; acolo nu plouă cu scriitori și nici cu critici, e o lume mai practică, așa că se întrevedea interesul pentru o carte de literatură doar din partea unor avizați în domeniu, doar persoane interesate cu adevărat de acest segment, dar surpriză... Nu a venit autorul elvețian. În țara ceasurilor exacte el a întârziat peste măsură; se dădeau telefoane, sala era plină de figuri destul de scorțoase (în sensul bun al cuvântului), adică serioase, pline de prestigiu, după câte am înțeles. Cărțile mele stăteau înșiruite pe masa prezidiului; e vorba de volumul Le cafe de bouchiniste, Editura Vinea, București. Totul s-a amânat însă pentru o oră a serii, scriitorul elvețian, pur și simplu nu a putut să vină; era profesor de sport și avusese o competiție; dar nici nu a apucat să dea un telefon să se scuze în timp util.
Lansări cu aliură de respect pentru carte am avut la Roma, unde fiecare volum în discuție era însoțit de cel puțin două luări de cuvânt critice, la obiect, niște motivări serioase, de parcă ai fi fost în Germania, nu într-o țară latină. La finalul lansarii se scriu impresii într-o Carte a sălii respective; rezultă, dupa o vreme, un soi de jurnal cu păreri diferite, o istorie a întâmplărilor literare din spațiul respectiv.
Pallazo Valentini a fost ultima locație străină unde am fost prezentă. Foarte mare seriozitate. Asta am simțit la Roma și cu romanul Blatazara și cu volumul de poezii Fuga nel cerchio. Apropos de seriozitate, de respect pentru carte: scriitorii canadieni de limbă franceză, cel puțin cei din capitala Canadei, din Ottawa, nu pornesc la o asemenea acțiune decât după ce au făcut invitații nominale; nu intră cine vrea, când vrea, mai ales că ei încep cu servirea unei mese sofisticate și pretențioase ca meniu. Abia după aceea este lansarea propriu-zisă. La ei, ca și la Viena uneori, se proiectează pe un ecran imens imagini cu cărțile autorului în discuție, imagini din cronicile apărute.
A.W.: Cum se simte un scriitor român plecat din Timișoara, din România, la întâlnirea cu alte culturi? Cum face față publicului, poate un public mult mai exigent?
V.B.: Deși am atins deja acest aspect, pot adăuga că autorul se simte atunci ca și cum ar fi fixat într-un insectar. Sau, mai altfel spus, se simte emoționat, motivat, confruntat. Este în fața unei confruntări. Ca la un examen. Adesea te întrebi dacă nu vor fi făcute observații sau dacă nu vor fi reacții vis-à-vis de traducere. Italienii, de pildă, sunt foarte pretențioși la forma literară, artistică, gramaticală a limbii lor. Am înțeles asta din faptul că repetau adesea că traducerea este impecabilă. Americanii au o mai mare lejeritate în acest sens. Și limba franceză este atent urmărită de către cei care au în mână o traducere. Publicul străin sau din străinătate, dar care e specializat în literatură, e foarte exigent și curios să vadă ce se scrie în alte părți; e normal, dar marele public pentru care se fac lansări în diverse cluburi sau săli din magazine nu e neapărat cultivat, ia totul ca pe un divertisment. În unele țări, ca de exemplu Canada, publicul are atitudini care pentru noi sunt cel puțin curioase: dacă nu le place o carte pe care au cumpărat-o, o returnează și vor banii înapoi.
A.W.: Unde ai fost invitată să-ți lansezi cărțile, ai avut de a face cu un public exclusiv românesc, românesc și străin sau numai străin?
V.B.: De toate genurile: în SUA au fost adesea mai mult români; câte un poet prieten cu ai noștri și care scria doar în limba engleză, era un rătăcit. În Franța însă, cu volumul Paris sans moi, de pildă, nu au fost decât francezi. De asemenea, în Elveția nu a fost niciun român. Nici la Roma, în vreo două cazuri, nu au fost români. În Canada, nici vorbă să fie români; doar fiica mea, Cristina.
A.W.: Care dintre întâlnirile literare cu scriitori sau cititori din alte părți ale lumii te-au marcat mai mult și de ce?
V.B.: O să rămâi surprinsă, nu pentru că, în felul lor, toate au fost interesante, de neuitat (doar fac parte din memoria mea afectivă și nu numai), ci pentru că cea mai interesantă și mai interesantă a fost o lansare la care... nu am participat. Este vorba de prezentarea volumului Areopagus - convorbiri cu scriitori din diaspora, scriitori aflați fie în America, în Israel, Elveția sau Franța, Canada, Austria, Australia,Germania. Nu am participat decât prin reprezentanți, ca să zic așa; Cristina este coautoare și, cum ieșirea în lume a volumului a avut loc în noiembrie 2008 la Salonul de Carte de la Montreal, a mers ea singură. Îmi era dificil să ajung atunci în Canada. Am simțit însă din plin și cu plăcere, din interviurile sale, câtă emoție a fost acolo, mai ales că au fost prezenți și o parte dintre autorii cuprinși în carte. Mi-am imaginat cum s-a desfășurat totul. E foarte interesant să-ți închipui, să vezi cu gândul cum a pornit o altă carte de-a ta în lume, spre lume.
A.W.: Un scriitor român, în situația ta de pildă, se “îmbogățește”, spiritual și cultural vorbind, din aceste genuri de întălniri literare din afara țării lui?
V.B.: Cred că, sufletește, ca memorie afectivă, foarte mult. Revin la ideea de comunicare. Cunoști o altă parte a lumii, alte unghiuri de a percepe viața. Cu asta ești mai bogat. Poate îți ajută și la construirea unei alte cărți, cine știe cât rămâne în substratul fin, insesizabil din mintea noastră și, la un anume moment, le folosim, iese la iveală ceva asumat interior.
A.W.: Ar fi, din punctul meu de vedere, foarte interesant dacă te-ai gândi să scrii o carte de memorialistică în care să editezi toate aceste unice momente literare. Crezi că ar interesa publicul din România?
V.B.: Mi-ai anticipat gândul. Cred că aș putea face cândva și acest gest. Ar fi, poate, o carte colorată cu întâmplări și mărturii, o ilustare a unui mod de a vedea lumea literară, atât cât s-a putut la un moment al său. Va interesa măcar pe cei curioși sau dispuși să citească lucruri care nu-i implică mental. Ca cititor al unui asemenea fel de scriere afli ceva, ești în mijlocul unor fapte diverse și gata... Poți apoi să uiți. Să vedem ce mai aduce timpul. Când nu voi mai avea ce scrie și, cu ajutorul propriei mele imaginații, se va putea și așa ceva…
A.W.: Jurnalistul care ești, l-a însoțit mereu pe scriitorul care te simti sau vreo clipă unul l-a eclipsat pe celălalt?
V.B.: Această dualitate m-a însoțit mereu. Este în structura mea deja un reflex de a vedea în jur amănunte, detalii, pe care le observ și cu ochiul jurnalistului, dar și al sciitorului. La un anume punct, se pot suprapune cele două modalități de observare a unor fapte. Se disociază însă atunci când e vorba de redare. Din acest punct de vedere, literatura e mult mai generoasă, îți dă mai multă, infinit mai multă libertate. Literatura își are palierele sale mult mai diversificate, are loc pentru introspecție, pentru meandre psihologice, spații pentru sugestie. E libertatea de care spuneam. Și complexitatea. E viața însăși în nuanțe. Aici cred că este secretul diferențierii: nuanțele. Planuri diferite și complementare, încât să reiasă viața în profunzimea și adâncurile sale. Jurnalismul este frapant, sclipitor, interesant, dar, așa cum îmi spunea Octavian Paler într-un interviu, citând un cugetător francez din secolul trecut, jurnalismul e spuma valurilor, interesantă rămâne, ca esență, apa mării. De eclipsat nu e vorba, pentru că, chiar cu interferențe, ambele feluri de expresie și de observație își au totuși identitatea lor. Am fost, sunt o norocoasă că pot să-mi încerc forțele în ambele moduri de comunicare.
A.W.: Ai vreo deziluzie privind felul cum e receptată strădania și, la urma urmei, reușita ta în sensul comunicării cu alte culturi? E totul un gust al bucuriei? Mai sunt și accente de alt “gust”?
V.B.: Nu, nu! privind prin această lizieră de întâmplări, idei, sentimente, nu văd decât lumina bucuriei. Bucuria de a fi sortit să umbli sănătos prin lume (ce bucurie, când te gândești câte persoane sunt nevoite să stea țintuite locului!), bucuria de a fi prietenă cu cuvântul, în așa fel încât să nu-ți fie adversar înrăit, ci doar partener de luptă pe un teren ales de tine, scisul vreau să zic. Nici măcar faptul că nu m-am zbătut mai mult, că am lăsat uneori să vină de la sine câte o oportunitate nu mă întristează. Păstrez accentul bucuriei. Al momentelor care m-au încărcat emoțional și mi-au arătat și altă parte a vieții. Folosim zilnic felurite cuvinte, fără să ne gândim ce miracol avem la dispoziție, ce dar ne-a făcut Dumnezeu, așa că eu, dacă am șansa de a căuta și folosi seva cuvintelor și prin difuzarea lor în eter și în scris, de ce să nu iau partea luminoasă?
A.W.: Din punctul tău de vedere, proza sau poezia au mai mare șansă de a fi citite de alți scriitori decât români?
V.B.: Răspunsul este ferm, fără ezitări: poezia. Poezia pătrunde mai ușor. Poate nu mai e atâta timp pentru a citi o carte de proză sau pentru o traducere a ei. Oricum, o carte de proză cere mai mult timp ca să fie tradusă, dar, pe de altă parte, o traducere a poeziei e dificilă, pentru că traducătorul trebuie să simtă, ba ar fi de dorit chiar să creeze poezie, dacă nu, măcar să fie un bun stilist. În fine, dincolo de lungile argumentări care s-ar putea aduce în discuție, spun ce am observat, adică poezia circulă mai ușor.
A.W.: Să vorbim despre cea mai recentă lansare de carte a ta, încununată cu o importantă distincție, pe care ai primit-o la Roma, în luna iunie a acestui an.
V.B.: A fost o bucurie de dimensiuni neașteptate. Ceea ce ”a cauzat” această împlinire a fost volumul Fuga nel cerchio, o selecție de poeme din mai multe volume, tradusă și editată doar în limba italiană acum vreo patru ani. Abia anul acesta i-a venit rândul să intre în atenție mai... Spun serios, pentru că, până acum, a fost prezentată doar într-o cronică publicată în “Corriere di Roma” și cred că au mai fost câteva semnalări. În iunie anul acesta am primit invitația de a participa la Concursul Internațional de Poezie și Proză “Don Luigi Di Liegro” din Italia – la Roma. Manifestarea de decernare a premiilor, la care am fost prezentă, a avut loc la Palazzo Municipale di Roma (Palatul Municipal al Romei, Palatul “Valentini” în denumirea sa mai veche), într-o sală de o eleganță demnă de poezie. Erau poeți din diverse orașe italiene, un juriu chiar exigent prezenta pentru fiecare premiat o “motivatione” a acordării premiului, o adevărată cronică serioasă, argumentată, nimic superficial. Am primit Premiul Internațional “Luigi di Liegro”, Premiul Special pentru Poezie pe anul 2009, constând într-o plachetă din argint, cât o coală de hârtie A4, cu secvențe din “motivatione” gravate pe ea. Pentru mine, reîntâlnirea cu Roma, încă o dată în situația prezentării unei alte cărți de-ale mele, m-a afectat pozitiv, nespus. Acum patru ani, tot la Roma și, culmea, tot în aceeași dată, 20 iunie, lansam romanul Baltazara în variantă italiană. O rigoare nemțească domnea în toată această întâlnire cu literatura, o atitudine academică, încât, am mai spus, parcă nu eram într-o țară latină plină de expansivitate. Poezia în sine a fost sărbătorită la rangul cuvenit.
A.W.: Mai ai în acest an în proiect o altă întâlnire literară internațională?
V.B.: Sper să pot ajunge la întâlnirea cu scriitorii români din Montreal, unde anul trecut nu am ajuns; se programase chiar în ziua când trebuia să mă întorc în țară. În Montreal există o Asociație a Scriitorilor de Limba Română, unde sunt și membră. Sunt scriitori cu forță, unii tineri, dornici să fie purtătorii de steag pentru cultura și limba română. Poate, dacă va fi să fie, voi prezenta în Germania o culegere de poeme, Piruetă pe catalige/ Pirouette auf Stelzen, tradusă exemplar de Julia Schiff, o traducătoare de marcă, cunoscută în lumea literelor din Germania.
A.W.: Îți mulțumesc și îți doresc multe noi succese în plan literar, dar și jurnalistic.
V.B.: Cu bine! Să credem că tot binele-i posibil și prin literatură!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!