Definind pacea sufletească ca pe echilibrul dintre iubire și dreptate, pe lângă faptul că riscăm a ne hazarda în teoretizarea unui subiect spiritual prin excelență, deasemenea comitem actul injust de a crea o eminamență rigidă, matematizată, datorată noțiunii de „echilibru” a două virtuți. Această matematizare (aparent forțată) ne face să credem că intensitatea, caracterul dominant al unei virtuți poate periclita pacea sufletească (dacă ea există deja) sau dobândirea sa.
Echilibrul între aceste două calități -dreptatea și iubirea - nu ține de afecte structurale, constitutive, de fundamentare, ci de o consubstanțialitate capabilă de a înlesni un sistem uzitar, în egală măsură, de cele două virtuți, astfel încât să nu se nască o discordanța cantitativă sau calitativă între cei doi parametri.
Din iubire (iubirea de aproape, mai exact) rezultă, prin derivare, iertarea, milostenia ... și dreptatea. Dreptatea morală, eliptică de afecte justițiare se axează pe „situația nedreaptă” ca atare, obiectivizând cât mai mult cu putință participanții și are ca scop direct salvarea situației în mod intrinsec, fără a dezvolta implicațiile individuale ale nedreptățitului sau ale actantului.
Dreptatea, sub orice formă și în orice context, poate avea ca forță motrice orgoliul, demnitatea, moralitatea...sau în cel mai bun caz, iubirea.
Dreptatea legală are ca fundament „ideea de iubire” (nu putem vorbi de iubire, ci de o formă abstractizată de iubire, care tinde spre principialitate umană), dar nu are și un rezultat în concordanță cu iubirea; desigur, o pedeapsă ar putea fi aplicată din iubire, spre binele celui în cauză, cu rol metodic, însă dacă ne referim la o condamnare cu moartea, subiectul este închis, iar iubirea exclusă din acest context. Avem ca modus probandi derivatele iubirii speculate anterior: iertarea, milostenia... Exceptăm aici cazul în care pedeapsa este dorită /cerută de actant ca modalitate de izbăvire -speranța mântuirii prin suferință, idee preluată preluată magistral de Dostoievski.
Dreptatea morală, cu același sistem motric -iubirea -, prin obiectul specific -dezagregarea „situațiilor nedrepte” -se adresează în mod direct aproapelui și nu umanității, precum dreptatea legală.
Dreptatea absolută nu este accesibilă omului, ea fiindu-i facilitată doar de funcția rațională. Rămâne așadar să ne raportăm la dreptatea divină, dar în mod surprinzător, întâmpinăm și aici dificultăți... un punct de pornire ar fi discordanța ipostatică dintre Dumnezeul Judecător și Dumnezeul Milei.
După Max Scheler, care leagă moartea de dragoste prin suferință și sacrificiu, fără durere și moarte nu există dragoste. Așadar ajungem la concluzia inevitabilă că dreptatea făcută de om, pe pământ, nu este un act nobil, deoarece dreptatea divină iartă atât cât noi , oamenii, nu putem greși, pe când omul își erijează dreptul de a înfăptui dreptatea, substituind astfel capacitatea de a ierta.
Desigur că, în viața socială, dreptatea este un concept strict necesar, ea fiind o urmare a unei iubiri de aproape atunci când este făcută spre a nu exista diverse precedente și a nu se creea situații inadecvate care pot periclita consistența unui mediu social. Deși dreptatea este necesară în context social, în plan individual ea își relevă pe deplin caracterul deloc nobil. În primul rând dreptatea are aici un statut contingent, întrucât voința individuală are parametri intimi de dezvoltare, comparativ cu voința de masă. Mai mult decât atât, sub aspect social, potențialul obiectivizării dreptății este net superior comparativ cu cel al individului, care nu poate concepe un act de dreptate independent de sine, după cum spunea și J.J. Rousseau că „inima omului este întotdeauna dreaptă, în tot ce nu-l privește personal”; pe de altă parte, putem vorbi la modul efectiv de dreptate atunci când doi indivizi implicați au parte de dreptatea înfăptuită de un al treilea individ, neimplicat, reprezentant al unei instanțe distincte, independentă de contextul subiecților, opinia personală a acestuia fiind susceptibilă de a recepta aspecte din partea actanților pe baza unor temeiuri prezente în situația dată sau bazându-se pe criterii de ordin moral , etic, etc.
Așadar, doar un raport echilibrat între cele două (virtuți) calități, iubirea și dreptatea ne poate asigura pacea sufletească. O încercare ambiționată de comprehensiune a deplinătății acestor daruri divine se va finaliza în mod cert cu un eșec, căci iubirea are rațiuni pe care însăși rațiunea nu le cunoaște.
Recurgerea la simplitatea accepțională duce, în acest caz, la pacea sufletească.
Din păcate, „pentru cei mai mulți oameni, iubirea de dreptate nu înseamnă altceva decât teama de a suferi de pe urma injustiției” (François de La Rochefoucauld)...