Romanul de observație psihologică este specia narativă care a stârnit cel mai viu interes în epoca interbelică, dar și mult timp după cel de-al doilea război mondial. Principalii autori de proză modernistă au scris și romane psihologice, având trei modele literare străine : proustian, gidian și joiceian. L. Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, M. Eliade, Mateiu Caragiale, Anton Holban, Gib Mihăescu, Max Blecher, I. Vinea, G.Dem. Zamfirescu și T. Arghezi au conștientizat faptul că există o ruptură în raport cu paradigmele estetice anterioare, cele tributare curentului realist și prelungirii acestuia prin naturalism. Pe când, dimpotrivă, Gala Galaction, Victor Ion Popa, M. Sadoveanu, I. Agârbiceanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, J. Bart și chiar G. Călinescu au găsit mai potrivit să se opună prin balzacianism sau printr-un exces de stilizare stendhaliană întregului experiment literar, cultivând acele modele sau forțe reacționare (Eugen Lovinescu), paradigme denumite de către unii critici anacronice. Eugen Lovinescu era de părere că valorile estetice, ale civilizației de tip liberal sunt greu asimilabile, însă marii creatori ai romanului interbelic de la noi au arătat prin opere originale că se poate produce și sincronizarea cu valorile occidentale, diferențierea artistică, în pofida riscului unei receptări mai dificile. Modernismul ce va influența perioada interbelică este structurat ideologic, în linii generale, de cenaclul și revista “Sburătorul”. Influența franceză venea însă și de la revista “Veața nouă”, condusă între 1905-1925 de către Ovid Densuseanu. Influența estetizantă s-a propagat întâi prin contribuția lui Mihail Dragomirescu din revista “Convorbiri critice” (1907-1910), iar apoi, până în 1938 la celebra revistă “Vremea”, unde se publică și multă proză de observație psihologică.
Adevărații scriitori moderniști discută despre drama realității vremii, dar și despre cea a iluziei. Liviu Rebreanu este primul creator de romane psihologice, dar și de subiecte epice alegorice. Minuțiozitatea documentaristă, verosimilitatea realistă a evenimentelor îndeosebi din "Ion", "Pădurea spânzuraților" și "Răscoala" este alimentată mereu de anumite principii spirituale, ezoterice, prezente pe o scară extinsă în romanul "Adam și Eva". Într-adevăr, există și mulți colegi de breaslă ai lui L. Rebreanu care nu prea își interoghează sinele auctorial, preferând întoarceri spre trecut (Gala Galaction, M. Sadoveanu), personaje de tip realist (I. Agârbiceanu, G. Călinescu, Constantin Stere, J. Bart, Cezar Petrescu), nefiind preocupați precum scriitorii moderniști de rolul viziunii bergsoniene, fenomenologice și de cel al schimbării perspectivelor narative.
Modernismul apare în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea. Scriitorii români care l-au anticipat au fost Al. Macedonski în poezie și Ioan Slavici în proză. "Mara" este primul roman psihologic din literatura română. Însă elementele realiste și toate comentariile moralizatoare au făcut ca în perioada interbelică el să servească drept model pentru prozatorii sămănătoriști și poporaniști. În schimb, de exemplu la Max Blecher, observăm o preocupare pentru experimentul formei artistice, raportul dintre corporalitate (propria fiziologie) și text; la M. Eliade primează experiența trăită direct, dispărând și convenția lumii de hârtie (Roland Barthes); la H. Papadat-Bengescu această experiență este intermediată psihanalitic, prin introducerea personajelor-reflector (martori) Mini și Nory Baldovin din ciclul romanesc Hallipa. Prin acestea se experimentează mult asupra formei literare. Subiectul epic nu trebuie să se mai suprapună obigatoriu peste evenimente preexistente din contextul socio-cultural național. Totul se desfășoară între anii 1919-1941 sub zodia unui conflict dintre modernitate și conservarea tradiției literare, fiindcă autohtonizarea era foarte puternică, neîngăduind un mimetism facil față de literatura occidentală în mare vogă. Camil Petrescu, în "Note zilnice", mărturisește că “cele mai de seamă descoperiri și invenții sunt oarecum anonime, fie în știință, fie în literatură sau politică”, “Dar pentru fondul radial al ideilor joacă mare rol și convorbirile particulare, sugestiile involuntare, meritele esențiale ale celor care nu izbutesc să iasă din anonimat (adică nu intră în convenționalul valorilor)” . La originea actului literar, a inspirației unei cărți-capodoperă nu stă neapărat genialitatea, ci simplele “note, care sunt o confidență intelectuală”, pentru că practicarea zilnică a “cursivității scrisului nu impietează asupra autenticității gândului”; Camil Petrescu mai afirma: “Cred că schema gândirii mele era complet fixată în clipa când am început "Jocul ielelor" în 1916, odată cu descoperirea că timpul e a patra dimensiune a spațiului, în același timp cu analiza apriorismului kantian, expusă în "Ultima noapte..." Ambele acestea găsite într-un sfârșit de iunie într-o dimineață, ascultând leneș în pat tictacul ceasornicului deșteptător... Tot ce a urmat, de un sfert de veac încoace, a fost numai o informare și o documentare pentru ilustrarea acestei gândiri.”
Modernitatea romanului interbelic de observație psihologică este asigurată și de rafinarea estetică a lexicului artistic, chiar prin experimentări din zona limbajului specializat (H. Papadat-Bengescu, Max Blecher, Camil Petrescu, Gib Mihăescu) ori trivial, argotic (Mateiu Caragiale, M. Eliade, T. Arghezi, G.Dem. Zamfirescu). Principala temă, specifică lui Camil Petrescu, precum și grupului de scriitori ai Criterionului se referă însă la atitudinea responsabilă a individului față de societate.
Pentru acest studiu critic, un principal punct de referință îl constituie periodizarea romanescă a lui Garabet Ibrăileanu din "Creație și analiză", unde se discută despre existența conceptuală a două tipuri de romane la începutul secolului XX:
1) romanele bazate pe construirea unor personaje veridice, pe instituirea unor tipologii (realiste) ale acestora;
2) romane de analiză ce-și propun:
a) analiza psihologică a personajelor ;
b) modelul experimentelor literare;
c) practica însemnărilor zilnice (în limbajul de-acum, scriitura autenticistă, chiar diaristă).
Multiculturalismul, spiritul de toleranță se manifestă plenar în literatura interbelică ("Pădurea spânzuraților", "Adam și Eva" de L. Rebreanu, "Maitreyi" și "Întoarcerea din Rai" de Mircea Eliade), existând subiecte epice și valori expresive mai lesne de înțeles decât cele ale majorității romanelor postbelice. Mircea Eliade discuta în acest sens despre un “nou umanism”, spre deosebire de Mihail Sadoveanu care, în singurul său roman psihologic propriu-zis, "Baltagul", manifestă tendință pentru modelele anistorice, prin întoarcerea personajelor la toposul arhaic (teză rousseau-istă). Camil Petrescu credea în noocrație ("Doctrina substanței"), corespondând pe această temă de filosofie a culturii cu scriitorii francezi; de aceea, pentru el, vizualizarea, portretistica din roman țin de perspectiva asupra unor personaje dinspre alte personaje, exact după modelul acelui panopticum al lui M. Foucault, numai că la Camil Petrescu ar fi vorba de un deziderat al conducerii dezinteresate a societății de către marii intelectuali. Hortensia Papadat-Bengescu, scriitoare ambivalentă, a încercat o cale de compromis între intuiția psihologică de tip balzacian și analiza psihologică de tip proustian. Liviu Rebreanu păstrează și el multe elemente ale prozei realiste, însă duce la perfecțiune, structurile, tehnicile analizei psihologice.