poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor



 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 24419 .



Profilul psihologic și spiritual al poporului român în relație cu limba română
eseu [ ]
Mamei mele

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [donaris ]

2009-08-19  |     | 



Identitatea spirituală a poporului român, numită sugestiv, de unii cercetători, sufletul poporului român, este o temă generoasă care a suscitat, de-a lungul timpului, interesul unui mare număr de psihologi, filozofi, istorici, etnologi sau scriitori români sau străini, care au emis, fiecare la rândul lui, o foarte bogată diversitate de opinii, uneori contradictorii, dar cel mai adesea complementare, alcătuind laolaltă un material documentar atractiv pentru cei interesați de acest domeniu și deosebit de util celor care doresc să-l abordeze din punct de vedere al cercetării.
Voi încerca, în cele ce urmează, să fac un scurt istoric al cercetărilor în domeniu și al punctelor de vedere exprimate.

Trecând peste referirile tangențiale la acest subiect ale unor cronicari români ca Grigore Ureche sau Miron Costin, primul cărturar care a făcut un studiu aprofundat cu privire la profilul spiritual al românilor, în speță al moldovenilor, a fost Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei, personalitate enciclopedică de renume european din secolul al XVIII-lea, care, în lucrarea sa intitulată ,,Descrierea Moldovei'', încearcă să definească acest profil, oprindu-se asupra trăsăturilor psihice și de caracter dominante ale românilor din Moldova și trecând în revistă o parte din credințele, superstițiile și obiceiurile acestora. Foarte obiectiv, el a înregistrat câteva calități, dar și foarte multe defecte ale conaționalilor săi, accentuând, în mod deosebit, părerea proastă și apetitul foarte scăzut al acestora pentru învățătură, pentru știința de carte. Dintre calități, cărturarul a remarcat, la moldoveni, ospitalitatea (D. Cantemir, op. cit., p. 214 – 221).

După o lungă perioadă în care profilul spiritual al românilor nu a mai fost studiat sistematic de cercetători, abia în sec. al XX-lea, un mare număr de autori, aparținând unor diverse domenii, s-au aplecat asupra subiectului, abordându-l, în lucrările lor, din toate punctele de vedere.

O lucrare foarte interesantă este, în acest sens, amplul studiu al filozofului și sociologului Dimitrie Drăghicescu intitulat ,,Din psihologia poporului român''. Autorul consideră, ca factor determinant pentru profilul spiritual al poporului român, elementele etnice care îl alcătuiesc. Astfel, din combinarea elementului dac cu cel roman ar fi rezultat, potrivit părerii autorului citat, un popor viteaz, cu voință tenace, spirit de sacrificiu și ,,inteligență iscoditoare''’’. Pe lângă aceste calități, Drăghicescu consemnează, între defectele dominante ale românilor, pasivitatea și ,,rezistența defensivă, resemnată''’’. Din ultima însușire, foarte just surprinsă de autor, românii și-au făcut adesea un titlu de glorie, mai ales în perioada comunistă (D. Drăghicescu, op. cit., p. 448, 488). Această înclinație a românilor spre rezistența defensivă a fost deplânsă și de filozoful român Emil Cioran în lucrarea sa ,,Schimbarea la față a României'', care adaugă, la trăsăturile definitorii ale poporului român, superficialitatea și religiozitatea minoră.

De psihologia poporului român s-a preocupat și filozoful și psihologul Constantin Rădulescu-Motru în mai multe lucrări, între ele numărându-se și conferința intitulată ,,Sufletul neamului nostru'', în care identifică, printre trăsăturile dominante ale acestui popor, gregarismul, considerat de el ,,o stare obișnuită la popoarele tinere’’'', care ar fi fost foarte benefic românilor în trecut, contribuind la menținerea identității lor etnice, dar care, în prezent, devine o frână în calea modernizării lor (C. Rădulescu-Motru, op. cit., p. 12 – 14).

Originală și plină de profunzime este și lucrarea ,,Dimensiunea românească a existenței'', a filozofului Mircea Vulcănescu, în care acesta enumeră, între trăsăturile definitorii pentru poporul român, absența ,,sentimentului gravității existenței’’'', având drept consecință ,,ușurința în fața vieții’’, trăsătură remarcată și de omul politic francez Raymond Poincaré, fost președinte al Franței, care considera că în România totul este tratat cu ușurință (M. Vulcănescu, op. cit., p. 34 – 41). Subscriu întru totul la justețea cu care este surprinsă această trăsătură de către Mircea Vulcănescu, pe care eu aș numi-o o tratare superficială a problemelor serioase ale existenței, care îi duce adesea, pe mulți dintre semenii noștri, la neglijență și nepăsare în comportamentul față de ceilalți și la neasumarea răspunderii faptelor pe care le săvârșesc. Iar acest lucru consonează perfect cu religiozitatea de fațadă a multora dintre români, cea care îi conduce la săvârșirea acelor ,,fapte bune'' doar de ochii lumii, nutrind credința iluzorie că și-au îndeplinit, în felul acesta, o obligație față divinitate, pentru a beneficia de clemența acesteia în viața viitoare.

Dar poate că niciunul din cercetătorii români nu s-a aplecat cu atâta seriozitate și profunzime asupra spiritualității poporului român ca filozoful și poetul Lucian Blaga. El remarcă, în mai multe lucrări ale sale, între care se evidențiază ,,Trilogia culturii'', ca trăsături principale ale românilor, armonia, discreția, simțul estetic dezvoltat, făcând însă referire și la o retragere a lor din istorie, o izolare într-o vârstă atemporală, imuabilă, eternă, compensată totuși printr-o puternică și profundă interiorizare, care a dat roade mai ales în ordine morală și în domeniul artei. Această înclinație a românilor spre dimensiunea veșnică a existenței, izvorâtă parcă dintr-o dorință ascunsă de a opri timpul în loc, sau măcar de a mai încetini grabnica-i trecere, sunt ilustrate atât de frumos și în poezia lui Blaga intitulată ,,Sufletul satului'', din care citez următoarele versuri:

,,Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
și inima-ți zvâcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept
ci adânc în pământ undeva''.’’

Dar expresia artistică desăvârșită a visului veșniciei, ce a caracterizat din timpuri străvechi poporul român, este celebrul și tulburătorul basm ,,Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte'', unic, probabil, în literatura universală.

Dintre autorii străini care s-au referit, în lucrările lor, la români, îl voi aminti doar pe spaniolul Romon de Basterra care, în lucrarea sa ,,Opera lui Traian'', remarcă, între trăsăturile poporului român, măreția simplă, discreția, cumpătarea, înțelepciunea, ,,pecetea arhaică''’ și seninătatea: ,,Nicăieri altunde nu am găsit ceva comparabil cu majestatea elegantă și simplă și cu pecetea arhaică pe care o respiră oamenii din popor. Băștinașul de viță veche ne apare învăluit într-o tăcere reținută, se mișcă puțin, tinde către o ținută statuară. (...) Nici la bucurie, nici la durere, nu-și pierde firea. Își păstrează în orice împrejurare o atitudine senină și cumpătată: ca și cum firea lui gingașă de om din popor ar fi rodul unei înțelepciuni blajine și zâmbitoare''’’ (R. de Basterra, op.cit., reprodus după România literară nr. 10, din 1978).

Pornind de la cercetările enumerate în rândurile de mai sus, voi încerca să realizez, în această lucrare, un profil psihologic, spiritual și cultural al poporului român, punându-l pe acesta în relație cu unele din trăsăturile specifice ale limbii române, și comparând totodată acest profil psihologic cu acela al altor popoare indoeuropene, mai mult sau mai puțin apropiate geografic. Mai fac precizarea că din profilul amintit al poporului român, voi evidenția mai ales acele trăsături care aparțin fondului său ancestral, și cum strămoșii cei mai îndepărtati ai românilor cunoscuți până în prezent după numele lor sunt dacii, actualul studiu va încerca să stabilească o corelație între elementele lingvistice românești de origine dacă și anumite trăsături psihice, spirituale și, uneori, culturale ale românilor. Cititorii vor putea observa că o parte din trăsăturile pe care le voi analiza în lucrare se regăsesc și în cercetările la care am făcut referire la începutul acestui studiu, însă vor fi evidențiate și trăsături noi.

Am împărțit lucrarea în trei secțiuni. În prima, voi analiza corelațiile dintre trăsăturile fonetice ale limbii române și profilul spiritual al românilor, iar în a doua și a treia parte, între trăsăturile de ordin lexical, respectiv gramatical și profilul spiritual amintit.

I. Prima trăsătură fonetică semnificativă a românei, moștenită din dacă și din slavă, este un anumit caracter frust al unei părți a vocabularului, din care rezultă atât o caracteristică, să-i spunem negativă, aceea a unei oarecare primitivități a acestei părți a limbii, dar și altele pozitive, cum ar fi forța, vigoarea, ca trăsătură de conținut, pe de o parte, și o anumită muzicalitate gravă și plasticitate, ca trăsături expresive, pe de altă parte. Caracterul amintit este dat mai ales de recurența consoanelor b, g ,v și z, într-o serie întreagă de termeni, singure sau în combinații de două sau trei sunete. Iată câteva exemple de termeni de acest fel, moșteniți din dacă:
1. Termeni în care apare ,,b'' în combinație cu ,,g'': baligă, (a) băga, bărăgan, (a) bâigui, beregată, bleg, bulgăre, buturugă, (a) găbji, (a) găbui, (a) grăbi, jgheab, (a) îmbârliga, (a) înjgheba, neghiob.
2. Termeni în care apare ,,b'' în combinație cu ,,z'': barză, brânză, bulz, buză, (a) dezbăra, (a)
îmbulzi, (a se) zbânțui, (a se) zbârci, (a) zbârli, (a) zbiera, (a) zburda, zâmbre.
3. Termeni în care apare ,,g'' în combinație cu ,,z'': gâză, grumaz, grunz, (a) îngurzi, mâzgă, zgancă, zgardă, (a se) zgâi, (a) zgâlțâi, (a) zgândări, (a) zgâria, (a) zgorni, (a) zgrepțăna, zgrunțuros, (a ) zgudui, zgură.
4. Termeni în care apare ,,z'' în combinație cu ,,b'' și ,,g'': zbârciog, zgaibă, (a se) zbengui, (a o) zbughi, (a se) zgâmboi, (a se) zgribuli.

În ceea ce privește reflectarea trăsăturii sus-amintite în psihologia și viața românilor, aceasta este ușor de constatat, chiar și la o analiză sumară a ocupațiilor tradiționale, a portului, a obiceiurilor și a comportamentului său obișnuit. Ocupația specifică a românilor este creșterea animalelor, mai ales a oilor, iar caracterul primitiv al acesteia, mai ales în condițiile în care se face ea, în zonele montane, de pădure, nu cred că mai are nevoie de demonstrație. În ceea ce privește comportamentul, se poate observa o anumită inflexibilitate și rezistență la schimbare a unei mari părți a românilor, trăsături specifice mai ales oamenilor cu un suflet simplu, mai puțin rafinat și complicat (care sunt, în general, și mai puțin instruiți), dar nu numai, și de ele este strâns legat și puternicul conservatorism religios al românilor și rezistența lor destul de mare față de alte religii decât cea ortodoxă, considerată, de unii cercetători, drept un factor important care ar fi contribuit, de-a lungul istoriei, la păstrarea identității lor etnice.

Raportând limba română la alte limbi indoeuropene, în ceea ce privește amintitul caracter frust al unei părți a vocabularului ei, se poate constata că această trăsătură este întâlnită, într-o măsură chiar mai mare, în unele limbi slave, mai ales în ucraineană, rusă și bulgară, în albaneză, în unele limbi celtice, cum ar fi irlandeza, și, într-o măsură mai mică, în idiomurile germanice. E interesant de discutat aici, spre exemplu, cuvântul românesc ,,văgăună'' (de origine dacă), în comparație cu corespondentul lui în engleză ,,vug'' (cavernă, cavitate în stâncă) < celtic. dialect. ,,vooga'' (scobitură în munte), și cu cel din albaneză, ,,vurg(u)'' (depresiune mlăștinoasă) - cei trei termeni fiind înrudiți pe linie indoeuropeană.

În toate cele trei limbi, termenii citați au o componentă sonoră expresivă ușor de observat, care, în română, este mai mare decât în celelalte două limbi europene menționate, datorită adăugării terminației ,,-ună’’. O sonoritate asemănătoare, de lucru cu o conotație oarecum negativă, o are cuvântul românesc ,,mătrăgună''. Dincolo de vocația, am putea spune chiar geniul lingvistic al oamenilor care au creat aceste cuvinte, semnificația lor în plan psiho-sociologic și antropologic este aceea că respectivii oameni trebuie să fi avut o dispoziție sufletească propice în momentul numirii, datorită condițiilor istorice vitrege care îi vor fi silit să trăiască mult timp prin asemenea văgăuni, folosite ca locuri de adăpost și refugiu. La fel de plastice și de expresive, atât din punct de vedere sonor, cât și semantic, sunt și cuvinte ca: ,,buturugă'', ,,mâzgă'', ,,vlăjgan'', ,,(a se) zbengui'', ,,zgaibă'', ,,(a se) zgâi'', ,,(a) zgrepțăna'', ,,(a se) zgribuli'' ș.a.

Am arătat că limbile germanice au un caracter mai puțin frust decât româna, în schimb sunt mai aspre și mai ferme, datorită consonantismului lor mai accentuat. Pandantul acestei trăsături în plan psihologic este o mai mare sobrietate și seriozitate a vorbitorilor acestor limbi în comparație cu românii și, de altfel, cu membrii popoarelor romanice în general. Reversul acestei situații este caracterul mai puțin sociabil al germanicilor, binecunoscuta lor răceală, în comparație cu căldura sufletească, cu afectivitatea ce-i caracterizează pe români. În plan lingvistic, afectivitatea românilor se reflectă în folosirea frecventă a diminutivelor, care aproape că lipsesc în limbile germanice. În ceea ce privește amintitul consonantism al limbilor germanice, el este cel mai pronunțat în germană, și poate fi asociat cu binecunoscuta înclinație războinică a vorbitorilor acestei limbi. Limbi consonantice au și albanezii și sârbii, popoare de asemenea cunoscute pentru caracterul aspru, chiar belicos al membrilor lor.

La polul opus caracterului frust amintit, și mult mai bine reprezentat în limba română, este caracterul ei profund muzical și poetic, remarcat, printre alții, și de marele poet chilian Pablo Neruda, care socotea româna ,,prin excelență poetică’’''. La baza acestei muzicalități stă, desigur, și fondul latin al românei, care o apropie de italiană, una din cele mai eufonice limbi ale lumii. Dar nu asupra acestei muzicalități voi insista aici, ci asupra alteia, care dă limbii române o amprentă originală între limbile indoeuropene, și anume muzicalitatea termenilor ei de origine dacă, ce poate fi observată cu ușurință, fie chiar și numai prin citarea unei liste de termeni. Iată câțiva dintre ei: ,,plai'', ,,brad'', ,,codru'', ,,pădure'', ,,mugur'', ,,gorun'', ,,deal'', ,,măgură'', ,,genune'', ,,arin'', ,,anin'', ,,zare'', ,,doină'', ,,fluier'', ,,tilincă'', ,,ceață'', ,,negură'', ,,abur'', ,,răcoare'', ,,rouă'', ,,boare'', ,,văpaie'', ,,viscol'', ,,adia'', ,,lan'', ,,claie'', ,,murg'', ,,amurg'', ,,brândușă'', ,,măceș'', ,,păpădie'', ,,albină'', ,,cinteză'', ,,graur'', ,,șoim'', ,,buburuză'', ,,bibilică'', ,,răsări'', ,,picura'', ,,legăna'', ,,mângâia'', ,,alina'', ,,alinta'', ,,bucura'', ,,privi'', ,,anina'', ,,cutreiera'', ,,îmbia'', ,,dor'', ,,dori'', ,,pleoapă'', ,,comoară'', ,,gingaș'', ,,copil'', ,,clipă'', ,,minune'', ,,minunat'', ,,liniște'', ,,lin'', ,,licări'', ,,lămuri'', ,,duioșie'', ,,gânguri'' ș.a.
Frumusețea aparte a acestor termeni evidențiază o predispoziție poetic-muzicală a sufletului românilor, aflată într-un perfect acord cu frumusețea poetică a locurilor pe care au trăit de milenii, și care și-a pus amprenta asupra bogatei lor creații folclorice. În mod paradoxal, această sensibilitate poetică se află în contrast cu asprimea vieții pe care au dus-o românii, ei fiind nevoiți să îndure, de-a lungul istoriei lor, un lung șir de invazii, războaie și oprimări.

Predispoziția muzicală înnăscută a românilor, împrumutată poate de la muzica naturii, care le-a fost mereu atât de familiară, i-a determinat pe aceștia să transforme și un număr însemnat de termeni moșteniți din latină, în direcția sporirii muzicalității lor. Un exemplu este, în acest sens, diftongarea sunetelor ,,o'', ,,e'' și ,,i'', aflate în anumite poziții, într-un număr mare de termeni latini, obținându-se, în felul acesta, o mai mare muzicalitate a termenilor respectivi. Astfel lat. ,,sol'' a devenit ,,soare'', lat. ,,porta'' a devenit ,,poartă'', lat. ,,herba'' a devenit ,,iarbă'', lat. ,,hiberna'' a devenit ,,iarnă'', lat. ,,gena'' a devenit ,,geană'' etc. Bineînțeles că toate aceste transformări nu au avut un caracter intențional, totul s-a petrecut spontan, iar muzicalitatea obținută nu a fost nici măcar conștientizată, așa cum păsările care cântă atât de frumos nu sunt conștiente de frumusețea cântecului lor.

II. În ceea ce privește lexicul, prima observație interesantă este aceea că termenul ,,pământ'' este de origine dacă, deci este foarte vechi, iar vechimea lui este o dovadă a marii stabilități a românilor, din vremuri îndepărtate, pe locurile pe care trăiesc în prezent, stabilitate recunoscută de aproape toți cercetătorii, cu excepția unora care, din motive mai ales politice, au susținut nefondat venirea lor de pe alte meleaguri pe locurile pe care viețuiesc astăzi. Această viețuire neîntreruptă a românilor pe aceste pământuri, din cele mai vechi timpuri, a imprimat un aer de arhaicitate atât de evident credințelor și tradițiilor lor, culturii populare și limbii pe care o vorbesc, arhaicitate pe care au observat-o majoritatea străinilor care au venit, într-un fel sau altul, în contact cu românii sau cu cultura acestora. În ceea ce privește limba, arhaicitatea ei rezultă mai ales din faptul că în română întâlnim un număr important de cuvinte pe care ea le are în comun numai cu albaneza sau sanscrita, limbi recunoscute pentru caracterul lor arhaic, și chiar termeni care nu mai apar în altă limbă în afară de română, cum ar fi, de exemplu: ,,bârfi'', ,,bobârnac'', ,,brânză'', ,,bulz'', ,,caier'', ,,cătină'', ,,ciocârlie'', ,,corcodușă'', ,,cotrobăi'', ,,covergă'', ,,cumplit'', ,,pițigoi'', ,,plăpând'', ,,răbda'', ,,vizuină'', ,,zăpadă'', ,,zbuciuma'' ș.a.
De această arhaicitate a limbii, a credințelor și a tradițiilor românilor este strâns legată și binecunoscuta lor înțelepciune, reflectată în marea bogăție a expresiilor paremiologice (a proverbelor și a zicătorilor). Această înțelepciune populară românească a fost remarcată de un număr important de oameni de cultură români și străini (etnologi, folcloriști, scriitori). Și tot înțelepciunea simplă, de factură țărănească, asociată cu cumpătarea și candoarea, și ele trăsături specifice românilor, a inspirat celebra sculptură a lui Brâncuși ,,Cumințenia pământului'', replică peste timp a la fel de celebrei statuete neolitice ,,Gânditorul de la Hamangia''.

Parcurgând lista de termeni remarcați pentru muzicalitatea lor, de la secțiunea I a lucrării, se poate observa că trei cuvinte esențiale pentru poporul român, așa cum vom vedea mai jos, și anume: ,,codru'', ,,pădure'', ,,brad'', la care se adaugă și ,,crâng'', sunt toate de origine dacă, fapt care certifică, o dată în plus, că binecunoscuta vocație silvestră a românilor datează din timpuri străvechi și s-a menținut neschimbată de-a lungul vremii. Ea apare și în sintagma ,,codrul - frate cu Românul’’'', întâlnită la Mihai Eminescu, poetul preluând de fapt o idee frecvent întâlnită în folclorul românesc, aceea a comuniunii omului cu natura, mai ales cu pădurea. Legătura strânsă a românului cu codrul a fost în permanență atât de adânc întipărită în sufletul lui, încât a influențat selecția lexicală, de așa natură că niciun termen latin cu sensul ,,pădure’’ nu s-a păstrat în limbă, niciunul din acești termeni nereușind să dizloce din mintea localnicilor cuvintele dace, puternic fixate în conștiința lor. La aceasta a contribuit probabil și faptul că pădurea a jucat, în istoria romanilor, un rol mult mai puțin important decât în aceea a dacilor, iar în Dacia romanizată, contactul romanilor cu pădurea a rămas la fel de slab, astfel că denumirile latine din acest domeniu nu au reușit să se impună în fața termenilor daci, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, și în domeniul păstoresc, unde majoritatea termenilor românești sunt de origine dacă.

Prin comparație cu situația din română, în celelalte limbi romanice importante s-a păstrat, pentru sensul ,,pădure’’'', măcar unul din termenii latini având această semnificație: în italiană, ,,selva'' < lat. ,,silva'' și ,,foresta'' < lat. ,,forestis''; în spaniolă, ,,selva'' și ,,monte''; în portugheză, ,,selva''; în franceză, ,,forêt'' (pădure) și ,,taillis'' (crâng) < lat. ,,taliare''.

Putem vorbi, în cazul românului tradițional, de un puternic sentiment al naturii, al unei naturi sălbatice, genuine, pe care nu-l mai întâlnim, în asemenea grad, decât poate la poeții englezi ai lacurilor, la romanticii germani și în romanele scriitorului francez René de Chateaubriand. Iar în ceea ce privește dimensiunea sublimă și transcendentă a naturii și a cosmosului, atât de strălucit redată în balada ,,Miorița'', nici măcar amintita poezie romantică engleză sau germană nu au ajuns la un grad atât de înalt.

Cât privește ,,brad'', menționat și el în lista de termeni muzicali, este un cuvânt foarte vechi care mai are corespondent, dintre limbile europene, numai în albaneză și în greaca veche, fiind considerat de unii lingviști termen pre-indoeuropean, iar de alții indoeuropean arhaic. Oricum, originea lui se pierde, cu certitudine, în negurile începuturilor europenilor, fiind unul din cele mai vechi cuvinte de pe continent. În ceea ce privește rezonanța lui psihologică, termenul exprimă, prin sonoritate: mândrie, măreție, frumusețe fizică și morală, iar importanța deosebită pe care o are acest copac falnic și veșnic verde în obiceiurile esențiale ale românilor, mă refer la cele legate de nuntă și înmormântare, și în folclorul acestor obiceiuri, denotă faptul că românii s-au identificat întotdeauna cu el, ca și dacii, strămoșii lor, atribuindu-și sau năzuind să aibă însușirile lui enumerate mai sus. Este de menționat aici că pe monedele dacice de argint descoperite la Jiblea (Călimănești), apare reprezentarea ecvestră a zeiței dacice Bendis, ținând în în mâna stângă o ramură de brad, fapt care dovedește că bradul era, la strămoșii noștri, un copac sacru. Mai doresc să arăt că în unele părți ale țării există obiceiul arhaic al închinării nou-născutului la un brad, ca și acela al sădirii unui asemenea copac la nașterea pruncului, ceea ce dovedește înfrățirea simbolică a celor doi. Acesta este și motivul pentru care bradul, de data aceasta împodobit, reapare la nuntă și, de asemenea, la moartea omului, în cadrul unui complex ritual de trecere, din care face parte și cunoscuta creație folclorică intitulată ,,Cântecul bradului''. Dar poate nu există exemplu mai ilustrativ în ceea ce privește profunda legătură afectivă dntre acest nobil copac și români, ca obiceiul țăranilor maramureșeni și bucovineni care, înainte de a tăia bradul, se închină înaintea lui și îl roagă pe acesta să-i ierte.

Semnificativ este și faptul că numele unui alt conifer important, molidul, s-a păstrat tot din dacă. Din latină s-au păstrat ,,pin'' și ,,zadă''. De notat, de asemenea, că și termenul ,,copac'' este tot de origine dacă. Sinonimul ,,arbore'' (de origine latină) este un cuvânt mai puțin popular și mai rar folosit. Prin sonoritatea lui, ,,copac'' sugerează stabilitatea și trăinicia, trăsături ce caracterizează deopotrivă și poporul român, așa cum am arătat mai sus.

Legătura între profilul psihologic al dacilor (și implicit al românilor) și natură a făcut-o și filozoful Anton Dumitriu, în lucrarea sa ,,Terra mirabilis'', unde citim următoarele: ,,combinația, armonizarea munților, șesurilor și apelor (...) au determinat elementele antropologice și psihice ale geto-dacilor, care au fost atât de puternice, încât ele sunt prezente și astăzi ca niște vârfuri rămase la suprafață, fără ca noi să fim conștienți de adâncimea originii lor''’’ (A. Dumitriu, op. cit., p. 21). ,,Istoria neamului românesc determină destinul fiecărui român, destin care, ca și fluviul, îl poartă ca pe un val pe drumul prescris de geografie și de timp. Așa a simțit, probabil, și Eminescu în versurile din ,,Scrisoarea a IV-a'':

Căci a voastre vieți cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.’’ (ibidem, p. 18).

Dar cea mai originală și mai interesantă legătură între spiritualitatea românilor și natură a realizat-o filozoful Lucian Blaga, amintit anterior, care în lucrarea intitulată ,,Spațiul mioritic'', aparținând operei sale mai ample ,,Trilogia culturii'', caracterizează sufletul poporului român, raportându-l la ceea ce el numește ,,spațiu mioritic'', spațiu spiritual matrice corespunzând plaiului, constituit, în viziunea filozofului român, dintr-o succesiune deal-vale. Pornind de la această formă de relief, Blaga definește doina, și ea reprezentativă pentru sufletul românilor, ca exprimând ,,melancolia nici prea grea, nici prea ușoară, a unui suflet care suie și coboară, pe un plan ondulat indefinit (...) tot mai departe, iarăși și iarăși, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorții și care întotdeauna va mai avea de trecut încă un deal, sau duioșia unui suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-și are suișul și coborâșul, înălțările și cufundările (...) în ritm repetat, monoton și fără sfârșit''’’ (L. Blaga, op. cit., p. 195).

În legătură cu lucrurile arătate mai sus, voi face totuși o precizare pe care o consider foarte necesară pentru clarificarea problemei în discuție, și anume că în toate aceste rânduri m-am referit mai mult la românii din perioada antecomunistă, deoarece comunismul a avut o influență atât de nefastă asupra populației acestei țări, încât cu greu îl mai poți recunoaște în românul de azi, pervertit de sistemul politic amintit, pe cel de ieri, nu idealizat, ci așa cum a fost în realitate, cu calități, dar și cu defecte și slăbiciuni inerente. Prin urmare sintagmele profilul psihologic și spiritual al poporului român și sufletul poporului român se referă la românii din trecut și doar la un procent mic al celor de azi, mai precis la acel procent care nu a fost atins în mod esențial nici de influența extrem de nocivă a sistemului comunist, nici de aceea, mai puțin nocivă, dar nici ea de neglijat, a economiei de piață și a informatizării excesive, care e pe cale să producă un om superficial, pragmatic, insensibil și acultural.

III. Limba română, prin gramatica ei destul de complicată și neregulată, cu multe abateri de la norma lingvistică, amestec de sintetic și analitic, reflectă o anumită înclinație a unei părți importante a vorbitorilor ei spre lipsa de punctualitate și organizare, spre inconstanță, spre nerespectarea regulilor, a legilor (românii respectă mai mult legile nescrise, ale tradiției) și a angajamentelor față de ceilalți. Unul din izvoarele acestor trăsături ar putea fi mozaicul foarte eterogen de coloniști romani care au fost aduși în Dacia, după cucerirea romană, la care s-a adăugat degringolada dacilor în urma acestei cuceriri, culminând cu asimilarea slavilor, care, după cum se știe din descrierile istoricilor antici, nu se remarcau deloc printr-o bună organizare. Prin urmare, la trăsăturile amintite aici ale românilor și ale limbii lor a contribuit, într-o anumită măsură, și conformația etnică, și implicit lingvistică, eterogenă a acestora, ei rezultând din combinarea, în proporții numerice diferite a elementului dac, roman și slav, predominând desigur cel dac, cu specificarea că elementul roman a fost și el, așa cum am arătat, foarte eterogen, fiind alcătuit mai mult din coloniști de diferite etnii, aduși din diferite provincii ale imperiului, decât din locuitori autentic romani. Sunt, totuși, necesare aici două precizări: prima, că la accentuarea însușirilor negative amintite au contribuit și alți factori, unul foarte important fiind lungile perioade în care românii s-au aflat sub dominația sau sub influența unor popoare cu o civilizație precară, înapoiată (avari, cumani, pecenegi, tătari, turci etc.), iar a doua, că respectivele însușiri au o repartiție inegală în diferitele provincii istorice românești, în Transilvania de exemplu, ele fiind diminuate, din motive pe care nu le voi dezvolta aici. Mai trebuie spus, în sfârșit, că în viitor, prin circulația persoanelor și prin schimbul de experiență între români și alte popoare, se poate spera la o atenuare semnificativă a trăsăturilor negative enumerate și, pe de altă parte, la transmiterea de către români, respectivelor popoare, a calităților incontestabile pe care ei le posedă, cum ar fi: ospitalitatea, comunicabilitatea, spiritul pașnic, ș.a., multe dintre ele fiind amintite și în lucrarea de față.

Am încercat, în această lucrare, să surprind câteva dintre însușirile psihice și spirituale definitorii ale poporului român, moștenitor al zestrei genetice și spirituale a dacilor și a romanilor, punând amintitele trăsături într-o permanentă relație cu trăsăturile specifice ale limbii române. Fără a putea pretinde că am făcut o tratare exhaustivă a subiectului, cred, totuși, că l-am lămurit în aspectele lui generale și esențiale, urmând ca rezultatele obținute să poată fi folosite, pe viitor, la realizarea unei lucrări mai ample și mai cuprinzătoare. Pentru ca punctele de vedere exprimate aici să fie cât mai corecte și mai puțin contestabile, am căutat, pe cât posibil, să mă mențin în limitele obiectivității științifice, condiție obligatorie, esențială, în vederea obținerii unei lucrări durabile.


Bibliografie

Blaga, Lucian, ,,Spațiul mioritic’’'', în ,,Opere'', vol 9, București: Minerva, 1985.
Cantemir, Dimitrie, ,,Descrierea Moldovei'', București: Ed. Tipografiile Române Unite, 1936.
Cioran, Emil, ,,Schimbarea la față a României'', București: Humanitas, 1990.
Drăghicescu, Dumitru, ,,Din psihologia poporului român'', București, 1907.
Dumitriu, Anton, ,,Terra mirabilis'', în vol. Retrospective, București: Ed. Tehnică, 1991.
Rădulescu-Motru, Constantin, ,,Sufletul neamului nostru'', București: Anima, 1990.
Vulcănescu, Mircea, ,,Dimensiunea românească a existenței'', București, 1944.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!