VIEÞUITORUL


Era primăvară și înflorise frumos la marginea drumului. Ca în fiecare an. Avea coaja puțin încă udă de ploaia de dimineață, dar acum se usca sub razele soarelui timid care-și făcea loc printre nori. Un copil, o mogâldeață cât o jumătate de coadă de mătură, țâșni din curtea din față, cu un bulgăre de cretă într-o mână și cu felia de pâine cu gem în cealaltă. Mușca cu poftă, mânjindu-se din plin în jurul gurii. Se așeză cu spatele la copac și începu să tragă linii groase și strâmbe pe asfaltul prost turnat al trotuarului. Se oprea, din când în când, și mușca cu poftă din pâine, molfăind dulceața și lingându-și degetele. Copacului îi făcea plăcere să-l aibă în preajmă, să-l poată privi muncindu-se să frece creta de caldarâm. Un comis voiajor se apropiase și privea distrat urmele albe lăsate de copil pe trotuar:
- Ia să vedem, ce desenezi aici, măi, țâcă?
- Nimic, îi răspunse arțăgos, abia catadicsind să-i arunce o privire încărcată de disprețul pentru cei care nu pricep nici măcar evidența. Eu nu desenez. Eu macin făină. Am mâncat toată pâinea și nu mai am ce-i da Mălinei, îi mai spuse voiajorului care începuse să se îndepărteze încurcat, și se ghemui înapoi să-și continue, cu râvnă, măcinatul.
Îi plăcea și fetița cu care se întâlnea în fiecare zi copilul. Și acum, că ea venise și băiatul o privea cu drag dar un pic încurcat că nu-i păstrase nici o bucățică măcar din pâinea cu gem, ca în celelalte zile, copacul se hotărî să intervină cum nu mai făcuse niciodată, pentru nimeni. Își lăsă o creangă încărcată de flori până în dreptul țâncului, așa încât nici un orb n-ar fi putut rata oportunitatea. Puștiul o rupse fericit și i-o oferi.
- Vai, Andi, pentru mine?, îi zise fetița și ochii ei mari și albaștri învăluiră copilul în cea mai pură privire a unei iubite care va deveni cândva. Se fâstâciră un pic, râseră apoi și se hârjoniră gălăgioși în jurul copacului.
- Eu nu vreau să mor, zise dintr-o dată copilul când se așezară să-și tragă sufletul sprijiniți de tulpina copacului. Și dacă nu mai mâncăm nimic, nu mai creștem mari și nu murim...
Auzise multe spaime copacul pe tema morții. Vedea oameni care vin și pleacă, oameni care-și rup rădăcinile și mor. Știa că le va supraviețui, natura îl lăsa pe el să trăiască mai mult, dar ce folos, era legat de marginea aceea de drum pe veci și singurele lui bucurii erau florile cu care era binecuvântat în fiecare primăvară, dar ce durere, în schimb, când toamna i se veștejeau frunzele, și veselia copiilor aceștia care se jucau la umbra lui. Până vor mai crește și atunci vor veni și se vor ascunde, seara, în spatele lui și se vor săruta și-și vor spune cuvinte de dragoste. Și-apoi îl vor da uitării, va rămâne pentru ei doar copacul de peste drum. Dar vor veni alții, poate chiar copiii lor, și se vor juca în prejma lui și-i vor culege florile. Dar nu va ști niciodată ce e dincolo de strada asta, mai mult decât reușea să tragă cu urechea la ce vorbeau oamenii. Erau rădăcinile lui înfipte în pământul de-aici, pământul ăsta și doar ăsta îl ținea în viață și-i dădea de mâncare, și dacă ar fi plecat ar fi murit, ca și ei, cu siguranță.
Odată, era tânăr pe vremea aceea și casele de peste drum încă nu fuseseră ridicate și pe undeva, nu aici pe stradă, auzise că se întâmplă ceva care se cheamă război, la umbra lui obișnuiau să vină un căpitan și o fată frumoasă ca o zână. Veneau pe jos din oraș, se țineau ore întregi de mâini și spuneau cuvinte dulci. O dată chiar, bărbatul își înfipse briceagul în coaja lui și scrijeli, în conturul unei inimi, numele lor și data. Îl duruse dar le era totuși recunoscător că, astfel, îl făcuseră părtaș la povestea lor de iubire. Și-i aștepta nerăbdător să revină în fiecare zi. Și apoi el fu chemat înapoi pe front și copacului îi era tare dor de ei. Se bucură mult când văzu femeia venind după o vreme. Nici nu băgă de seamă că era plânsă, vlăguită de durere. O privea cum stă în fața inscripției lor, sub crengile lui pline de frunze care o protejau și ar fi vrut chiar s-o mângâie cumva, și nu se putu împotrivi în nici un fel când proaspăta văduvă se spânzură de o cracă joasă. Era doar un copac. Și tot ce putu face ca să-și arate supărarea fu să nu înflorească anul următor.
Era singurul de felul lui de pe stradă. Era mai înalt decât salcâmii de peste drum și nici nu-i plăceau pentru că aveau țepi și nu erau prietenoși deloc. Avea frunzele mai mari și mai frumoase, ce să mai vorbim de flori, se numea catalpa europaea și, cum nu știa pe nimeni de felul lui, singurii prieteni îi erau oamenii. Oamenii care-l preferau celorlalți copaci, care-l făceau părtaș la câte ceva din viața lor. Și era tare fericit și acum ar fi vrut să mângâie cumva băiatul, să-l protejeze, să nu mai fie speriat.
- Ha, ha, râse vesel fetița. Ce prostii spui. Dacă nu mâncăm o să murim de foame. Și nu toți oamenii mari mor. Părinții și bunicii mei nu mor pentru că mă au pe mine de crescut. Și eu nu-i supăr ca să pățească ceva de supărare. Ha, ha! Și dacă nu creștem mari nu putem avea copii și nici tu nu poți conduce mașina.
- Ai dreptate. Eu doar nu vreau să fiu bătrân și să mor. Și nici nu-mi place orezul cu lapte...
Ar fi vrut să-i spună că dacă va rămâne pe loc nu va păți nimic, că pământul în care avea înfipte rădăcinile nu-l va lăsa să moară, chiar nu înțelegea de ce pleacă oamenii unde or fi plecând ei, de ce caută altceva în altă parte când aici, pe pământul din care s-au născut, e atât de bine și atât de, mai ales, sigur.
Pe la începutul toamnei, frunzele i se ruginiseră doar puțin, pe margini, începură niște vânturi uscate care ridicau praful de pe stradă. Copiii nu se mai jucau pe lângă el și se simțea puțin singur, părăsit, dar se obișnuise cu asta în atâția ani de existență. O grămadă mărișoară de scaieți, purtată haotic de vântul destul de tare, se agăță în tulpina lui și rămase o vreme. Îi auzea gâfâielile și i se făcu milă. Cine știe de unde venea și din ce locuri fusese smulsă? O protejă cât putu cu coroana și-i primi, modest, mulțumirile când furtuna se mai potoli și putură schimba câteva vorbe. Îi povesti că se dezrădăcinase de pe terenul viran de la marginea orașului, de-acolo de unde mulți copii, mult mai mulți decât avea el aici, veneau să joace fotbal, de-acolo unde se vedea larg în zare până peste râu și o senzație de libertate căreia nu-i poți rezista pune stăpânirea pe oricine și orice. Și se lăsase în voia tentației, alesese să-și scoată rădăcinile, și așa nu foarte adânc înfipte în pământul tare și neroditor, și să plece cu vântul. Auzise că mai la nord plouă mai des, sunt mlaștini în care supraviețuiești mai ușor și oamenii te lasă în pace nu vin să dea cu bețe în tine, așa, fără nici un motiv decât că ești altfel ca ei. Îi mai împărtăși că văzuse pe drum vreo două cartiere și că schimbarea de peisaj este spectaculoasă, chiar dacă te mai lovești de stâlpi sau pereți.
Copacul zâmbi înțelegător, lui nu-i trebuia altceva decât avea aici, nu considerase niciodată că rădăcinile i-ar îngrădi libertatea, și ură drum bun și mult succes grămezii de scaieți care plecă în căutarea aventurii cu următoarea pală de vânt. O văzu agățându-se de un colț de gard, făcând eforturi apoi să se desprindă și dispărând apoi din raza lui vizuală.
Toamna înainta, începură să-i cadă frunzele și-l durea ca de fiecare dată, norii coborau din ce în ce mai jos, erau tot mai închiși la culoare, și aerul se răcea de la o zi la alta. Se surprinse într-una din zilele astea mohorâte gândindu-se la grămada de scaieți, la ce s-o fi ales de ea pe frigul ăsta, în bătaia vântului, la voia întâmplării de care el nu depindea, la locul în care o fi putrezind sub ploaie înțelegând, probabil, în cele din urmă că e o prostie să renunți la rădăcinile care-ți garantează siguranța. Se gândea la ea, dezrădăcinată, cum moare, nu departe, pentru un vis. Lent și cu ochii larg deschiși, încercând să cuprindă tot ce nu știuse până atunci. Îngândurat, nici nu remarcă schimbarea vremii, nu luă în seamă norii grei care amenințau strada pe care viețuia. Era spre seară și oamenii se încuiaseră în case, adăpostindu-se de furtuna care urma să înceapă. Unul din nori, mai mic și parcă mai prietenos, coborî deasupra lui și-i mângâie coroana pe jumătate desfrunzită:
- Furtună mare vom face. Vom smulge acoperișe și copaci. Dacă vrei să pleci, acum e momentul.
Ridică privirea spre nor, uimit de propunere:
- Am trecut pe sub multe furtuni până acum. Ești tânăr și n-ai de unde știi. O să vă scuturați cu toții deasupra mea și mâine va fi din nou senin. Nu vreau să plec nicăieri. Mi-e bine aici și m-am obișnuit să stau bine ancorat în rădăcinile mele adânci și puternice. Și dac-o fi să mor, mor aici, în pământul meu și n-am nevoie de nici un fel de altă aventură prostească.
Norul se ridică spre cei de-o seamă cu el, mormăind ceva despre ce pierdere să te irosești într-un singur loc și să nu vezi mai mult din frumusețea lumii și, la mai puțin de o oră, dezlănțuiră furtuna. Fu, într-adevăr, groaznică. Mai violentă decât oricare alta pe care și-o amintea și copacul realiză că nu mai e la fel de elastic ca-n tinerețe și scoase un geamăt prelung când se despică și se rupse în jumătate sub tăria vijeliei. Trosni asurzitor și crengile coroanei se chirciră dureros sub propria greutate când se striviră de pământ...
Dimineața, norii se risipiseră și oamenii erau adunați în stradă și evaluau pagubele. Garduri stricate, acoperișe cu bucăți smulse, stâlpi căzuți, ferestre sparte și mult noroi împrăștiat pe pavaj.
Abia spre după amiază oamenii își îndreptară atenția asupra copacului despicat și căzut de peste drum. Câțiva chiar încercară să-l ridice și să-l lege dar era prea greu și, poate, prea bătrân. Aduseră o drujbă și-l retezară. Nu-i luară în seamă uimirea, nici durerea violentă, veniră cu un tractor și scoaseră rădăcina, apoi nivelară locul. Îl încărcară cu totul într-un camion și-l trimiseră la fabrica de hârtie.
Pe drumul până în cartierul industrial văzu o parte din lumea pe care nu fusese curios s-o știe. Era frumos luminată și văzu și alți copaci, mai tineri, care rezistaseră furtunii. Văzu multe lucruri pe care nu le înțelegea și fu procesat și ajunse hârtie albă de tipar. În ciuda durerii fizice și a spaimei în fața necunoscutului, îi plăcea noua lui înfățișare, curată și netedă. Își spuse chiar că, poate, erau zorii unui nou început. Un început despre care nu știa nimic dar în care-și punea ultimele speranțe, înțelegând că nu mai avea mult de trăit.
Rămase o vreme într-un depozit întunecos, nu era frig, și aștepta. Nu știa ce. Veniră, în cele din urmă după el, îl ciopârțiră și tipăriră pe el manifestul unui partid politic, nu neapărat obscur, pe care-l primeau oameni pe stradă și... îl aruncau imediat la coș. Asta-l duru cu adevărat, mai mult decât orice desfunzire și chiar decât dezrădăcinarea, nu mai era util nimănui, dimpotrivă, și durerea asta deveni insuportabilă și-l ucise în mâhnirea lui cu mult înainte de a se epuiza tirajul.