poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5469 .



Diletantismul superficial și limba de lemn
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vslanton ]

2009-06-17  |     | 



Diletantismul superficial și limba de lemn
Moto: ,,Funcția criticului este să critice, adică să se angajeze pro sau contra și să se situeze situând.’’ - Jean Paul Sartre
Despre semantică și pleonasm.
A iubi înseamnă a trăi; a trăi înseamnă a iubi.
Iubirea luminează, ura orbește.
Polemica – un dialog al surzilor.
Aroganții și alibiul lor de beton.
A dispărut limba de lemn odată cu abolirea totalitarismului?
O revistă pentru ,,babe coafate’’.
Corectorul corectat.
Limba de lemn și psihologia maselor.
Totul este manipulabil.
Precum în cer, așa și pe pământ.
Despre vitezele luminice și haosul existențial
Þara filosofiei lui pseudo.

Un critic, care se vrea cu tot dinadinsul savant, m-a apostrofat, afirmând că expresia ,,diletantism superficial’’ folosită în Eseu despre eseu, este un pleonasm. Dar semnificația diletantismului este aceea de amatorism, nu de superficialitate. DEX - ul o spune foarte clar. Diletant, cf DEX / s. m. și f. ,,Persoană care manifestă preocupări într-un domeniu al artei, al științei sau al tehnicii fără a avea pregătirea profesională corespunzătoare; persoană care se ocupă de ceva din afara profesiunii sale, numai din plăcere; amator ; peiorativ persoană care nu adâncește(sau nu are pregătirea științifică necesară pentru a adânci) problemele profesiunii sale, ale unei științe. Diletantism cf. DEX - Faptul de a se ocupa ca diletant de o ramură a artei, a științei sau a tehnicii. (Peior.)Lipsă de pregătire temeinică, de seriozitate sau de însușiri necesare, dovedite de cineva în propriul domeniu de activitate. La fel o spune și Dicționarul de termeni literari, editat de Academia RSR, 1976 (a cărei rigurozitate nu poate fi pusă la îndoială). ,,Termenul provine din fr. dillettantism, de la italianul dillettante ,,amator’’(cf, lat. delectate ,, a atrage, a desfăta.’’ ,,Prin extindere, Diletantismul a început să desemneze acțiunea aceluia care se dăruiește unei arte din pură plăcere, sau care manifestă un interes viu pentru arte în general.’’ Dicționar de termeni literari, p.123). Termenul superficial, cf, DEX semnifică facil, neaprofundat, sumar, fig. (despre oameni) care tratează problemele fără să le adâncească, care trec ușor peste lucruri.’’ Diletantismul (amatorismul) și superficialitatea nu sunt termeni echivalenți din punct de vedere semantic, nu repetă aceeași idee, nu au același înțeles, pentru ca sintagma,,diletantism superficial’’ să fie categorisită drept pleonasm. Superficialitatea se află în contradicție flagrantă cu plăcerea și mai cu seamă cu iubirea spirituală. Plăcerea însă e pasivă, ne place ceva ne uităm la acel ceva. Numai iubirea e activă, adică e creatoare de ceva. Or, omul superficial nu poate crea ceva, pentru că nu iubește. Superficialitate te scoate din sfera iubirii, ea te plasează în sfera invidiei și a urii distructive. Numai aparent superficialitatea e pasivă, ea mocnește ura, acumulează energii negative și distructive și apoi explodează. Într-un anume sens am putea spune că superficialitatea este echivalentul sentimentului de ostilitate față de lume. Cel care iubește cartea o iubește toată viața, nu doar ca să termine o facultate. Cel care se preface a o iubi o îndrăgește doar până se vede cu o diplomă. Odată obținută diploma cartea poate deveni cel mult un hobby cum e televizorul sau internetul sau și mai rău, un joc de cărți.
Superficialitatea e starea naturală a omului tiranic. Omul tiranic îl include pe insul arogant, pe snobul ignar, în general pe diletantul superficial. Omul care iubește ceva în mod autentic, trăiește viața mai din plin decât acela care nu iubește nimic sau care, doar se iluzionează că iubește. A iubi înseamnă a trăi;a trăi înseamnă a iubi. Viața umană ne obligă să trăim în acest cerc al iubirii. Cel care nu iubește nimic sau care se iluzionează doar, trăiește pur și simplu. Or, a trăi pentru ceva, spune Socrate e mai presus decât a trăi pur și simplu. Un diletant face un anume lucru din plăcere. Englezul spune că insul care face ceva din plăcere are un hobby. A avea un hobby înseamnă a fi pasionat de ceva, a-ți consacra o mare parte de timp acestei pasiuni, de regulă, în afara profesiunii. Un profesionist care nu-și exercită profesiunea sa din plăcere, ci doar în scop pecuniar, este asemenea diletantului superficial. Diletantul constructiv se consacră unei activități din pasiune și pentru asta pune suflet în tot ceea ce întreprinde. Un lucru cu adevărat frumos și viabil realizat de om este atunci când el pune o picătură de suflet în ceea ce face. A pune o picătură de suflet în ceea ce creează, înseamnă a pune o picătură de iubire. Orice creație e opera unei iubiri mai mari sa mai mici. Ura nu creează, ura distruge. Și din aceste considerente diletantul nu poate fi superficial decât precizând acest lucru prin sintagma ,,diletant superficial’’. Dar nu-i suficient să iubești ceva ca să creezi ceva. Drept suport al iubirii de ceva trebuie să stea rațiunea și cunoașterea profundă. Și asta nu se face decât prin iubire, prin patima cunoașterii. Sunt diletanți care fără a fi profesioniști într-un anumit domenii au realizat mai mult decât profesioniștii acelui domeniu. Există prin urmare diletantul constructiv care trăiește această plăcere spirituală în mod autentic, și în contrapondere, diletantul superficial – echivalentul snobului ignar. Cum a fost Socrate pentru care filosofia a fost viața și totodată cauza sin(uciderii)sale; în contrapondere Phaidros care doar se preface a iubi înțelepciunea pentru a fi în bontonul protipendadei ateniene din acele vremuri. Phaidros este diletantul superficial – snobul ignar – a cărui gândire se manifestă prin cele două extrem specifice diletantului superficial - entuziasmul până la exaltare și denigrarea până la profanare ( Phaidros cel real a profanat misteriile Demetrei). Ca orice diletant superficial Phaidros este geniul mediocrității. El e adeptul modei spirituale, asemenea unui dandi care ține de moda vestimentară. El însă nu creează noul, el e doar un receptor al noului, un consumator de spirit novator. E mai degrabă un spirit selenar care reflectă spiritul epocii, îl propagă fără însă a lumina prin propria sa creație. Alți trei diletanți superficiali au fost acuzatorii publici ai lui Socrate: ,,…Meletos, Anytos și Lycon; Meletos dând cuvânt dușmăniei poeților, Anytos , celei a meșteșugarilor și oamenilor politici și Lycon celei a retorilor.’’ (Apărarea lui Socrate, 24a). Socrate afirmă că nu se pricepe în nici o altă materie decât dragostea. Din dragoste se moșește adevărul; moșirea lui Socrate înseamnă iubire de adevăr, adică dragoste de înțelepciune. Căci înțelepciunea înseamnă să cauți moșirea de adevăr. Asemenea mamei sale, ,,nobila și vajnica Phainaréte’’ care moșea nașterile, Socrate moșea din dragoste, la care se pricepea, adevărul. La atâta, a vrut să spună Socrate că se pricepe, la dragostea. Din dragoste se naște adevărul, nu din ură. Iubirea luminează, ura orbește.
Diletantul superficial, spre deosebire de diletantul constructiv, nu poate să iubească. El poate doar să urască. Prin asta se deosebește de diletantul constructiv. Dacă diletantul constructiv mai presus de orice iubește moșirea adevărului, cel superficial ,,iubește’’ și el, dar îngroparea adevărului. Discursul retorului Lysias este edificator în acest sens. În vreme ce diletantul constructiv, iubind pasional, uită de interesele proprii, iubirea diletantului superficial nu are decât un scop interesul propriu. Adevărata iubire înseamnă cunoașterea adevărului, iubirea din interes înseamnă cunoaștere superficială și mascarea adevărului. Diletantul superficial nu se angajează în iubiri pasionale de tipul uitării de sine; el doar simulează iubirea. A iubi pasional, pentru diletantul superficial e maladiv. El se rezervă pentru tipul de ,,cuceritor indiferent,’’ propus de retorul Lysias. Iubește spre a se folosi în chip perfid de iubit. El nu urmărește decât avantajul de orice natură, materială, spirituală, psihică – spre satisfacerea propriului orgoliu, singurul pe care îl iubește cu adevărat. El se îndrăgostește formal de ceva anume și de acei oameni care îi sunt utili scopului său de a parveni. De adevărata iubire diletantul superficial își bate joc – pentru el iubirea de ceva sau pentru cineva, în afara iubirii de sine, nu există. E un veritabil narcisist, genul pragmatic la care iubirea pentru adevăr sau pentru aproape se resoarbe în interes. Acesta este după el unicul criteriu al adevărului. În plan social diletantul superficial este identificabil cu arivistul. Cei doi termeni, diletant și superficial ar putea să se intersecteze doar în mod forțat, și numai la sensul peiorativ al termenului profesional, nicidecum la semantica lui de bază. În limba română termenul păstrează semnificația limbilor de proveniență , aceea de amator și nu de persoană superficială. Prin urmare diletantism superficial nu este un pleonasm. Mircea Eliade face distincția clară între două categorii de diletanți ,,sceptici, ușuratici, suficienți și diletanții constructivi.’’ (Mircea Eliade – Către un nou diletantism, p. 28). Eu am suplinit termenii uzitați de Mircea Eliade prin termenul superficial. Asta pentru a deosebi pe diletantul arogant și ignar de cel constructiv. Diletantul superficial în genere suferă de mania grandorii. De aceea el nu acceptă critica, ci doar laudele excesive. Este evident că numai forțând semnificația expresiei diletantism de la semantica lui de bază, aceea de amatorism, ar putea fi echivalat cu superficialitatea și am putea găsi eroarea sintagmei. Or, diletantismul ca superficialitate poate fi regăsit doar în cadrul profesionalului, și numai la sensul peiorativ. A spune diletantism profesional nu este o contradicție de termeni, cum nici diletantism superficial nu este un pleonasm. Numai rutina profesională se poate intersecta semantic cu cea de diletantism superficial. În condițiile creșterii vitezei informaționale, un profesionist se poate deprofesionaliza; prin asta el se apropie mai mult de statutul de diletant superficial decât acela de profesionist sau de diletant constructiv. Unii ajung să fie chiar ageamii în propriul lor domeniu de activitate. Parafrazând proverbul,,Haina îl face pe om,’’ am putea spune: ,,diploma îl face pe intelectual.’’ El chiar devine un diletant superficial, menținut în funcție mai degrabă de ,,aroganța profesională’’, decât de un suport cultural bine întemeiat. E modelul de om tiranic, pe care îl întâlnești la tot pasul în toate instituțiile statului și în toate mediile socio-profesionale. Este ușor de recunoscut, e tipul de funcționar cu morgă de savant supraocupat, fără timp de pierdut, care tratează pe toată lumea de sus. Prin diletantism superficial am desemnat modalitatea amatorului care vrea să pară a fi, în opoziție cu ceea ce este în mod real, adică pe insul arogant care judecă lumea prin două atitudini extremiste – entuziasmul excesiv și repulsiile personale, fără a fundamenta printr-o critică de idei adecvată, o opoziție realistă.
Pleonasmul este o eroare de exprimare care constă în alăturarea a două sau mai multe cuvinte care, fără a fi necesar, repetă aceeași idee. Eroarea de exprimare ,,e favorizată de o tendință existentă în limba română - aceea de a întări o idee prin cuvinte cu valoare argumentativă.’’(N. Mihăiescu – Îndrumări pentru studiul Limbii române, p.19). Ca să-și mascheze propria sa ignoranță, diletantul superficial aruncă fumigene. Chiar dacă nu-i adevărat, e bine nimerit. E o caracteristică a insului superficial - aceea de a deruta cititorul pentru a-și masca propria sa ignoranță. Cine mai caută în dicționar când a afirmat o autoritate critică? Același critic îmi reproșează că nu știu să folosesc cratima. Dar el este acela care confundă cratima cu linia de pauză.
Superficialitatea este o caracteristică atât a profesionistului autosuficient cât și a diletantului lipsit de pasiunea cunoașterii. Pe diletantul fecund dăruirea pătimașă unei arte îl absolvă de superficialitate. Pe profesionistul care își practică meseria doar din interese pecuniare, lipsa de interes îl face superficial. Și din aceste considerente diletantismul nu poate fi confundat cu superficialitatea decât în mod forțat. Diletantul este echivalent cu amatorul și nu cu superficialul. Un amator fecund poate fi mai bine informat și mai profund, decât un profesionist superficial care își ascunde autosuficiența după o diplomă. Diletantul superficial poate fi echivalentul profesionistului deprofesionalizat ce se complace în rutină. Rutina este abilitatea gândirii mecaniciste a ambilor categorii. Ei nu au viziunea noului, ei au doar schema unei gândiri reproducătoare. Un diletant superficial este un adept al locului călduț. Spre deosebire de diletantul constructiv, diletantul superficial, la fel ca și insul care își practică fără implicare profesiunea, nu are o pasiune autentică pentru filozofie, artă, știință, ci doar vrea să pozeze pentru creduli. El se simte extrem de bine în postura lui ,,a părea’’, și o maschează cu grijă pe aceea de ,, a fi.’’ De aceea, diletantul superficial din Agonia nu este un vânător de adevăr, ci un vânător de stele. El evită cu atenție să abordeze noul. Noul reprezintă avântul spre necunoscut, or, acolo există pericolul nisipurilor mișcătoare; în ele se pot afla adevărurile profunde, dar în care te și poți scufunda. Dar diletantul nu vrea adevărul, el preferă minciuna călduță, dacă îi asigură o laudă și o stea.
În Eseu despre eseu am folosit sintagma ,,diletantism superficial’’, nu pentru a accentua semnificația cuvântului diletantism, ci stricto senso, pentru a deosebi diletantismul superficial de cel fecund. Un diletant superficial nu poate înțelege acest mod de a gândi. El face parte dintre aceia care interpretează fără să asculte, cum credulii ascultă fără să interpreteze. Un dialog cu diletantul superficial este, din aceste considerente, imposibil. E un dialog al surzilor. Cât despre polemică, dacă cineva se angajează, înseamnă a se lupta cu morile de vânt. Mai bine se lasă păgubaș. Ar păți la fel ca în dialogul acelor personaje din Doamna Bovary, abatele Bournisien, dogmatic până la stupizenie și farmacistul Homais, adept înfocat al lui Voltaire, la fel de dogmatic, în care ,,unul vrea să umilească rațiunea în fața adevărului divin, celălalt să elibereze omul de adevărul revelat pentru a-l plasa doar sub legea gândirii limpezi și responsabile.’’ (Alain Finkielkraut – Înțelepciunea dragostei, p.80). Polemica este o luptă de opinii, nu un dialog al surzilor. O confruntare de opinii poate duce la înțelegere, iar din înțelegere poate să rezulte adevărul. ,,Din discuție (sterilă n.n.) nu iese nimic: din buna înțelegere țâșnește lumina.’’ (Jules Renard , Jurnal, p. 320). Or, diletantul superficial nu admite dialogul pentru că nu înțelege. Și nu înțelege pentru că el nu vrea adevărul, ci doar manifestarea arogantă a repulsiei personale față de oponent, având ca scop desființarea oponentului critic. Scopul lui nu este de a scoate adevărul la suprafață, scopul lui este să anuleze opoziția. Anulând opoziția, rămân doar fanii. Și pe el, nu adevărul, ci jocul acesta îl interesează. Argumentația critică s-ar izbi de un zid; diletantul superficial nu va vedea sensul ei constructiv, ci doar o subminare a poziției sale, o uzurpare a tronului pe care s-a cocoțat. Răspunsul lui nu vizează lupta de idei, ci jignirea ,,uzurpatorului’’, umilirea acestuia prin etichetări de genul întrebărilor retorice: ,,Asta e ipoteza paradoxală pentru care faci atât tam-tam?’’ ,,Asta aduci tu nou?’’ ,,Aberații peste aberații.’’ ,,Asta e o dovadă de TRUFIE SATANICÃ.’’ Toate etichetările au rolul de a slăbi încrederea cititorului în ceea ce a spus autorul. El nu urmărește critica constructivă; el are în vedere doar semănarea îndoielii. El nu dorește o critică realistă a eseului, ci demolarea prin etichetări a celui care a îndrăznit să-l critice. Derutarea cititorilor prin aruncarea de fumigene, invective și a etichetări fără suport ideatic, la asta se reduce toată critica lui. Nici un argument solid, nici un exercițiu critic de combatere ,,a aberațiilor peste aberații’’, doar etichetări și invective. Numai etichetări lipsite de argumentații critice asupra ideilor autorului. După o serie întreagă de etichetări și interogații retorice dubitative, la sfârșit, recunoaște că am potențial. ,,Data viitoare te rog să-mi trimiți pe mail "eseurile", ca să ți le corectez dpdv gramatical și logic, plus dpdv al acurateții ([acurateței n.n ,,Substantivele feminine terminate la nominativ singular în -ee (coree, dispnee, logoree) și –e(justețe , tandrețe, acuratețe)care nu se folosesc la plural fac genitivul –ee- , articulat –eei, respectiv -e, articulat –ei; justețe, justeței, tandrețe , tandreței , acuratețe, acurateței; Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, p. 21] ; e o dovada că și corectorul poate comite lapsus calami asupra gramaticii). Am să fac asta pentru tine, pentru că ai potențial, totuși.’’
Îmi fac mea culpa pentru dezacorduri și pentru alte erori gramaticale. Spre deosebire de preopinent, mi-am însușit criticile drepte și pertinente. Dar niciodată nu voi fi de-acord să laud un text lipsit de idei, un text în care limba de lemn e omniprezentă, un text în care în afară de enunțul interogativ - ,,cât sex fac îngerii?’’, (aceasta e linia de pauză, nu e cratimă) nu spune nimic în plus, decât repetări ale ideilor autorilor citați. El nu interpretează textele, nu le trece prin filtrul gândirii sale critice, el doar repetă ce a spus unul sau altul dintre autorii citați.
E mai ușor să-l denigrezi pe autor decât să contraargumentezi la textul acestuia. Diletantul superficial nu-i interesat de adevăr, ci doar de dorința snoabă de a epata. El totdeauna se va erija în savantul infailibil. A începe o polemică cu diletantul superficial echivalează cu a te adresa unui perete sau a te război ca Don Quijote cu morile de vânt. O dovadă o constituie disprețul față de valorile noastre spirituale, acel (sic!), (interjecția cere semnul exclamării), de la „cei trei magi de la răsărit: Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica” (sic). Conform savantlâcului său, cei trei corifei spirituali nu merită epitetul de magi, și nici identificarea cu cei trei magi de la răsărit. Totuși influența lor a exercitat suficientă magie în spiritualitatea românească de vreme ce generații după generații le-au căutat scrierile, iar astăzi acești autori sunt la fel de mult căutați, ca și ieri. Dar dacă privim valorile noastre spirituale de pe poziții solipsiste, evident că nimeni nu-i mai presus de cel care le privește astfel. Asta e caracteristica omului tiranic care îl include pe insul arogant și, implicit pe diletantul superficial . După aprecierea solipsistului, nimeni, în afară lui, nu cugetă.

Pentru diletantul superficial, polemica nu înseamnă confruntare de idei, contraatacul asupra gândirii oponentului cu argumente solide, ci împroșcarea cu invective. Toată viziunea sa critică asupra adversarului se reduce la vânarea unor greșeli de redactare. Lapsus calami e posibil și la maeștri, darmite la un debutant! Errare humanum est! Prin urmare, mi-am însușit observațiile pertinente ale criticului meu și, m-am pus cu burta pe gramatici. Pe aceste supoziții se poate spune că diletantul superficial este un bun corector. El doar corectează, nu analizează ideile și gândirea celuilalt. Diletantul superficial , spre deosebire de cel constructiv, este și un bun sofist. El nu urmărește ideea și, în consecință, contrademonstrația rece și obiectivă, ci zăpăcirea și aruncarea de praf în ochii cititorilor, doborârea adversarului prin vânarea greșelilor gramaticale sau de redactare. Diletantul superficial nu poate ieși din stereotipie. De aceea el nici nu poate înțelege anumite divagații: pentru el, acestea sunt, fie ilogice, fie aberante. El nu afirmă un adevăr, el îl repetă. Pentru el judecata cea mai des uzitată e cea a arbitrarului. Nu contează conținutul discursului eseului, ci apartenența insului, de unde provine, originea acestuia, dacă e din provincie sau e din capitală, din ce structură socială face parte. Prin asta, spune Alain Finkielkraut în Înțelepciunea dragostei, el se pune la adăpost de orice învățătură și face nulă apariția semnificațiilor noi. Este paradoxala surzenie a insului arogant, la care, a interpreta fără a asculta se constituie într-un criteriu, mai degrabă, de autoevaluare, decât de evaluare a scrierii celuilalt. A interpreta fără a asculta, e manifestarea tipică arogantului, atent la impresie, nu la expresie, la scama de pe cămașa ,,șefului’’, nu la analiza critică realistă a textului postat; dorința lui de a face parte din high life literar al Agoniei e mai presus de orice adevăr. El simte, la fel ca acei tineri atenieni educați de sofiștii veniți la Atena, că a urca nu înseamnă să cauți adevărul precum Socrate, ci doar să pozezi, să pari a căuta. În aceeași măsură, el manifestă disprețul suveran față de acela care comite erori de redactare. L-am desființat. ,,Nu-i așa că doare umilirea!’’( Ar fi trebuit semnul întrebării; este o interogativă , nu o exclamativă). E satisfacția sadică a omului arogant. Aroganța cere cu obstinație umilirea Celuilalt. Nu m-am simțit nici o clipă umilit: el nu a atacat fondul, ci doar forma eseului. De aceea nici dureri de cap nu am avut decât la chinurile facerii acestui eseu. ,,Aroganți repetând mereu același lucru, spune Alain Finkielkraut, ei au drept alibi de beton o înțelegere mai profundă.’’ (Alain Finkielkraut – Înțelepciunea dragostei, p.85)

Mulți cred că limba de lemn este starea discursului politic în țările totalitare, și că, odată cu abolirea totalitarismului, limba de lemn a dispărut din discursul eseistic. Cei care cred acest lucru se înșeală. Limba de lemn nu a dispărut. Limba de lemn se constituie în arta manipulării. Ea persistă cu deosebire ca expresie a manipulatorului politic, dar și ca modalitate de a fi diletantului superficial. De aceea ,,a părea’’ e starea normală a politicianului veros, și implicit a diletantului superficial. E starea lui naturală în care spiritul lui meschin nu-i permite decât să se manifeste la două extreme – indignarea și exaltarea; indignarea împotriva criticilor săi, și exaltarea la laudele fanilor . El nu are drept criteriu de apreciere a unui text, calea de mijloc a rațiunii, ci extremismul afectiv. De aceea, îl văd pe diletantul superficial ca pe un Procust care îi întinde și-ii scurtează pe drumeții ieșiți în calea lui, după forma patului conceput de gândirea sa schematică. Dar, prin asta, diletantul superficial deține talentul unei fascinate și teribile arte: arta de a falsifica adevărul.
În sincronicitate cu gândirea specifică limbii de lemn, diletantul superficial promovează filosofia lui pseudo. E filosofia lui de viață. Autosugestionându-se că promovează adevărul, el de fapt se complace în cea a filosofiei falsului. Diletantul superficial nu are curajul de a promova adevăruri noi, fiindcă el nu poate ieși din adevărurile istorice , învățate ca pe niște sloganuri pe care le vehiculează, crezând că spune ceva nou. ,,A vorbi despre limba de lemn pentru a desemna starea discursului politic în țările totalitare înseamnă a se referi la acest model flaubertian al prostiei. Revoluția , ca și știința, spune Alain Finkielkraut, a dat naștere unor domni Homais. Imperturbabili și sentențioși, ei recită lecția, pronunță răspicat sloganuri învățate pe din afară și își proclamă într-un limbaj cvasiliturgic adeziunea fără rezerve la mersul Istoriei.’’ (Alain Finkielkraut – Înțelepciunea dragostei, pp. 81-82). Diletantul superficial lucrează numai cu clișee. Dacă ai avut îndrăzneala să ieși din clișeul învățat, te întreabă cu o inocență dezarmantă: ,,De unde ai scos-o și pe asta?’’
Dacă ai îndrăznit să a afirmi o ipoteză pe care el nu o poate înțelege, fiindcă nu o are în schema sa de gândire, ei bine, te găsește fie ilogic, fie dogmatic. De aceea judecățile lui de valoare nu vizează ideea, ci forma textului, adică corectitudinea și coerența. Pentru el, un text poate fi golit de idei , dar dacă este corect și coerent e un text bun. El se supune mai degrabă unei anumite stereotipii istorice decât să gândească idei critice, contra-argumentative, care să scoată la lumină adevărul.
Utilizarea limbii de lemn este cel mai perfid mod de a escamota adevărul, de a abate atenția, de a arunca praf în ochii cititorului, sau a auditorului în cazul discursului politic, în scopul inducerii în mintal a unei viziuni idealiste, a unei dogme ideologice, sau de a anihila un adevăr. Scopul ascuns al limbii de lemn este mistificarea realității și manipularea mintalului. Cei care se folosesc de limba de lemn manifestă cea mai mare teamă de adevăr. De aceea ei învelesc mereu minciuna într-un simulacru de adevăr. Limba de lemn e asemenea unui abajur care opacizează luminai. A deruta cititorul, sau auditorul în cazul discursului vorbit, a-l descuraja, a-l abate de la problema principală spre una secundară cu scopul ascuns de a slăbi încrederea în rigurozitatea textului sau discursului, iată scopul ascuns al discursului politicianului demagog și al criticii diletantului superficial. Limba de lemn e folosită în special de clasa politică, ca metodă a dezinformării, a intoxicării cu informații false, în scopul iluzionării electoratului cu prezumția de bine. Nici un politician nu e atât de nebun, încât să-și taie craca de sub picioare. De aceea în discursul său, politicianul nu urmărește demascarea minciunii, ci mascarea adevărului. Limba de lemn e arma cea mai eficace a politicianului demagog, prin mijlocirea căreia, acesta urmărește manipularea, inducerea în eroare, ademenirea și amăgirea electoratului. Limba de lemn este arta discursului sofistic, în care politicianul se folosește cu ingeniozitate de aspirațiile maselor, cu scopul bine mascat de a le înșela. Politicianul abil trebuie să știe ce-și doresc cel mai mult masele: astfel, el va ști ce să le ofere ca expresie a limbii de lemn spre iluzionarea acestora. Când omul își dorește în mod obsesiv ceva, are tendința de a nu mai decela dorința de iluzie. Oamenii își doresc, în genere, binele material, moral, spiritual. Pe cele trei dorințe populare își brodează politicienii iluziile. Prin urmare, limba de lemn se constituie ca suport spiritual pentru capcanele psihologiei maselor – iluziile și utopiile. ,,A le da oamenilor partea de speranță și de iluzii, spune Gustave Le Bon, fără care ei nu pot să existe, aceasta este rațiunea de a fi a zeilor, a eroilor și a poeților. […] Mulțimile nu au fost niciodată însetate de adevăr. Ele întorc spatele evidențelor care nu le sunt pe plac, preferând să zeifice eroarea, dacă eroarea le seduce. Cine știe să le iluzioneze este cu ușurință stăpânul lor; cine încearcă să deziluzioneze este totdeauna victima lor. ’’(Gustave Le Bon - Psihologia maselor, p.72).
Profesorul Ioan Petru Culianu vorbind despre filosofia lui Giordano Bruno cu privire la manipularea maselor, De vinculis, o plasează cu mult deasupra Prințului lui Machiavelli prin aceea că este mai de actualitate timpului actual. ,,De vinculis depășește Prințul în profunzime, în actualitate și în importanță; astăzi, când nici un șef politic din lumea occidentală nu s-ar mai gândi că poate acționa precum Prințul lui Machiavelli, însă ar utiliza, în schimb, mijloace de persuasiune și de manipulare atât de subtile cât sunt capabile să-i pună la dispoziție trusturile de inteligență.’’ ( Ioan Petru Culianu - Eros și magie în renaștere,1484, p.131). Pentru Bruno, spune profesorul Culianu, totul e manipulabil. Așadar, chiar și scormonitorii de adevăr sunt supuși riscului de a fi manipulați. Pentru asta, e necesar ca manipulatorul să dețină o credință activă, să creadă inflexibil în ,,adevărul’’ lui. Este evident , spune Bruno , că ignoranții sunt cei mai predispuși să creadă în limba de lemn a manipulatorului politic sau religios, în fantasmele propovăduite cu nonșalantă lipsă de moralitate. Dar mulți aderenți la ideologii extremiste, religii și secte religioase au fost și sunt oameni cultivați. Este dovada cea mai elocventă, că iluzionarea nu are granițe culturale. Printr-o abilă persuasiune liderii exercită o puternică fascinație asupra ,,credincioșilor’’ de orice natură, religioasă sau ideologică.
În spațiul politic, limba de lemn e o reiterare a sofisticii și retoricii ateniene. E metoda cea mai perfidă a rațiunii ce se folosește de limba de lemn pentru a accede spre reputația facilă - ,,moneda cea mai inutilă , mai deșartă și mai falsă’’ - spune Montaigne.( Ștefan Dincescu - Sintaxa propoziției; p.12, add. Theofil Simenschy – Un Dicționar al înțelepciunii ). Limba de lemn e specifică politicianului demagog și veros, dar în egală măsură și a diletantului superficial, dornic de parveni. Acesta nu se pune în slujba adevărului, căci adevărul l-ar da de gol, i-ar dovedi sărăcia de idei, goliciunea culturală; el vrea doar să pară a fi un căutător al adevărului. Toată rațiunea sa e pusă în slujba lui ,,a părea’’, nu a lui ,,a fi’’ Din aceste considerente, critica sa se reduce la cosmetizarea textului, nu la fondul de idei. Toată strădania rațiunii sale este îndreptată spre suprafață – corecția gramaticală și coerența textului. Dar nu rațiunea îl face pe om mai înțelept, ci iubirea. A te deschide spre un adevăr, nu se datorează rațiunii, ci patimii căutării adevărului. ,,Patima ațâță inteligența, iar imboldul pe care îl dă de a găsi adevărul obiectiv - e singurul fecund. Mecanismul descoperirilor științifice se reduce la această schemă: intuiția unei posibilități; entuziasm , dragoste pentru noua viziune ce se întrezărește deasupra viziunii acceptate până atunci…’’ ( Mircea Eliade - Profetism românesc(Itinerariu spiritual) , p.25)
În Eseu despre eseu, prins de viziunea lui Huxley, aceea a unei lumi tot mai incerte și mai imprevizibile, am îndrăznit să avansez ipoteza că existența umană actuală se află într-o continuă accelerație, ca și cum ar corespunde mișcării tot mai accelerate de expansiune a Universului, și că, evenimentele umane devin, datorită vitezei existențiale, tot mai imprevizibile, ca și cum anumite forțe luminice ar produce distorsiuni ale spațiului-timpului terestru. Se știe că accelerația unei mase deformează spațiul timpul. Dar nu numai acesta a fost motivul, că m-am lăsat ,,prins’’ , ci pentru a arăta că eseul , spre deosebire de alte scrieri, permite digresiunea. Aceste forțe luminice despre care criticul meu afirma ca fiind o teorie ,,abramburită’’ ar putea fi declanșate de accelerația tot mai mare a Universului aflat în expansiune. (Ce-o fi însemnând ,,abramburită’’ numai criticul meu poate ști? Dicționarele nu consemnează această expresie. E poate invenția preopinentului cu pretenții de savant. Conform DEX-ului, bramburit și nu abramburit = zăpăcit. Poate a vrut să spună ,,bramburită’’. Dar vai cum să corectez eu, corectorul? ) Ei bine, despre această teorie ,,abramburită’’, preopinentul crede că am fost inspirat de magazinul cultural, catalogată drept o revistă ,,pentru babe coafate dornice să acceseze minunățiile cunoașterii’’, după savantlâcul său. O etichetare, mai mult decât jignitoare, aruncată asupra unei reviste culturale, care de bine, de rău, mai popularizează știința în țara noastră, denotă fie ignoranță, fie dispreț, ambele ținând de diletantismul superficial. Sunt pline chioșcurile cu reviste pentru ,,babe coafate’’ și cred că segmentul cel mai mare de cititori ai Magazinului e compus de intelectuali, nu de ,,babe coafate’’. Eu n-am făcut decât să corelez ideea emisă de Huxley privitoare la incertitudinea și imprevizibilitatea socială cu teoria expansiunii tot mai accelerate a Universului și m-am întrebat dacă există o legătură între viteza cosmică și cea a existenței pământene. Teza corelației universale este teoretizată de fizicienii relativiști și se regăsește în teoriile Universului holografic și a sincronicității holistice, dar ideea - precum în cer așa și pe pământ - este foarte veche. Teza paralelismului celor două lumi, a lumii din cer și a lumii de pe pământ, a fost promovată încă din timpul civilizație sumeriene. Sumerienii au intuit existența unei reflexii în oglindă a lumii cerești și a celei pământene. ,,Așadar, sumerienii vedeau dubluri gigantice , uriașe ale unor ființe umane sau ale unor obiecte, și, în esență, admiteau că există un Univers paralel cu al nostru, o lume a zeilor pe care o vedeau în anumite împrejurări. Așa se face că sumerienii și după ei akkadienii credeau că tot ce există pe pământ există într-un anumit fel și în cer, fiecărui lucru de pe pământ îi corespunde cu precizie un lucru identic în cer, după al cărui model ideal s-a realizat(cf. Mircea Eliade, Cosmologie și alchimie babiloniană, Buc. 1937, Ed. Vremea, p.21). Analogia strictă ce există între pământ și cer, microcosmosul căruia îi corespunde macrocosmosul din cer, a fost reluată de multe credințe de la China antică până la alchimiștii evului mediu european și la gnosticii greci sau Kaballiști, dar această corespondență este reductibilă la experiența sensibilă a mirajelor în ultimă instanță.’’ (Constantin Daniel – Civilizația sumeriană, p. 172). În mic, lumea pământeană este o antilume a Universului. Ideea a fost reluată și dezvoltată de raționalistul Leibniz în teoria monadelor . El susține că Universul este alcătuit dintr-o multitudine de substanțe identice numite monade. Monada este Ideea infinitului mic, a individualităților metafizice, sugerată din calcul infinitezimal al cărui autor a fost Leibniz. Orice monadă, spune Leibniz, este o oglindă a Universului mare. ,,Monada este o individualitate, asemenea sufletului nostru, o contracție a universului, o lume în miniatură.’’(Mircea Florian - Îndrumare în filosofie , Ed. Științifică, 1992, București, p. 281). Ideea comuniunii omului cu Universul a fost avansată și de Alfred Adler, cel de-al treilea psihanalist din triumviratul venețian. Aceste teze sunt tot mai mult dezbătute azi de noile teorii cosmologice fundamentate pe teoria relativității, a mecanicii cuantice și teoria stringurilor. E de observat că existența umană, în sincronicitate cu accelerația cosmică, și-a accelerat dinamica existențială; aceasta amplificare a accelerație spațial-existențiale corelată cu încălzirea globală ar contribui la accelerarea mișcării de tip brownian a indivizilor acestei lumi. Omul modern trăiește informațional și spațial mai intens și prin asta și temporal. Drept urmare interacțiunile umane pe spații globale sunt tot mai frecvente. Accelerația existențială pare să conducă spre ideea intrării lumii într-o fază nouă de haos existențial. Această sincronicitate a stării de haos a fost remarcată de unii cosmologi în Univers și în lume. ,,Se știe deja că evoluția de tip haotic este un numitor comun la toate scările astronomice: la scara sistemului solar, la scara galaxiilor, la scara clusterelor de galaxii, și tot așa până la scara întregului univers însuși [..] Într-o societate cu ființe vii inteligente vom avea un haos în plus adăugat la haosul din ecuațiile lui Einstein’’ ( Frank J. Tipler – Fizica nemuririi, Dumnezeu, cosmologia modernă și învierea morților, p.(X). Starea de haos se petrece și la nivelul individului, neliniștit și nemulțumit de propria sa existență. De regulă, starea de haos la nivelul individului duce la nevroze severe. Or , se cunoaște că numărul pacienților nevrotici e în continuă creștere. Am făcut această divagație în Eseu despre eseu, nu în scopul de a-mi atrage fani, (cum eronat crede criticul meu; în realitate el urmărește acest scop), ci, pur și simplu, fiindcă am fost ,,prins’’ de ideea imprevizibilității existenței individuale și colective avansate de Huxley. Am scris ideea mai mult pentru mine, decât pentru fani. Implicit destinul individului, în condițiile accelerării viețuirii și a intrării omenirii într-o fază nouă de haos, se schimbă. În pofida amplificării cunoașterii și a dezvoltării tehnologice, sau poate tocmai din acest motiv, destinul individului a căpătat o nouă viteză existențială. Amplificarea interacțiunilor umane crește pericolul de haos existențial. Dovada cea mai palpabilă o constituie creșterea și amplificarea forțelor și mijloacelor de represiune ale statelor, până la limitele suportabilității.
Așadar, la baza ipotezei mele nu stau doar articolele de popularizare a științei din revista Magazin, ci o serie de studii ale unor fizicieni de prim rang din ultima generație. Dar dezvoltarea acestei teze o rezerv într-un viitor eseu. Cât despre cărțile de tarot, ,,soioase’’,( după expresia jignitoare a criticului), cumpărate de profesorul Ioan Culianu dintr-o dugheană de la Paris, ar face bine să citească cartea lui Ted Anton, Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, (Prolog, octombrie,1989, Chicago, p. 35-38) . Cartea am specificat-o și în Eseu despre eseu, dar criticul meu a trecut-o cu vederea.
Pe diletantul superficial nu-l interesează ideea. Ideea i se pare, fie paradoxală , fie o aberație. Sugerarea unei metode eseistice - o dogmă! El se întreabă în sinea sa: cine e acest Anton Vasile? A, descoperă el, dând clic pe biografie - un provincial care a publicat câteva articole în revista Magazin, revista asta pentru ,, babe coafate’’. Revista Magazin nu e doar o revistă pentru ,,babe coafate’’, cum crede preopinentul, de vreme ce în paginile ei sunt găzduite articole ale unor profesori reputați. Și eu mă simt deosebit de onorat fiindcă revista asta ,pentru ,,babe coafate’’ a avut curajul de a-mi găzdui câteva articole. Etichetarea revistei cu sintagma ,,babe coafate’’ extinde jignirea și asupra segmentului de cititori ai revistei Magazin. E reprezentativă pentru firea omului tiranic. Așa-l l-am numit pe insul arogant și ignar – om tiranic. Paul Zarifopol l-a numit mai nuanțat - drept o persoană gingașă. O persoană gingașă ca o fată mare, care așteaptă numai laude pentru frumusețea și inocența ei. Filozofia de bază a omului tiranic este cea al lui pseudo. Filosofia lui pseudo este o caracteristică a filosofiei existențiale balcanice, în speță a românilor. Din nefericire, filosofia lui pseudo e călcâiul lui Ahile al societății românești. Ea e dominantă mai cu seamă în arena politică, Filosofia lui pseudo este caracteristica fundamentală a limbii de lemn. Practicată cu obstinație de mediile politice, filosofia lui pseudo promovează abuzul și toleranța față de rău, o atitudinea struțistă față de abuzatori, un indiferentism față de aproapele abuzat; ea e susținută de o majoritate tipologică gen Ianus Bifrons autohton, de parcă noi românii am avea ascendentul în zodia Gemeni. Cine se încumetă să lupte cu omul tiranic, acela riscă să se transforme în cavalerul tristei figuri. Va fi asemenea lui Don Quijote! În toate încercările sale… un veșnic învins!
Bibliografie :
Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., București , 1975, p.266
Dicționar de termeni literari. Editura Academiei R.S.R. , București, 1976, p.123
Platon – Apărarea lui Socrate, 24 a)
Platon – Phaidros
Mircea Eliade Profetism românesc, Ed. Roza Vânturilor, București, 1990, p. 25, 28
N- Mihăiescu – Îndrumări pentru studiul Limbii române, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1976, p.19)
Ștefan Dincescu - Sintaxa propoziției Ed. Plumb , Bacău,1997, p.12, (add. Theofil Simenschy – Un Dicționar al înțelepciunii).
Alain Finkielkraut – Înțelepciunea dragostei, Editura de Vest, Timișoara,1994, p. 80, 81-82, 85
Jules Renard – Jurnal, Ed. Univers, București, 1979, p. 320
Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație , Editura Academiei R.S.R. București, 1983, p. 21
Constantin Daniel – Civilizația sumeriană, Ed. Sport Turism, București, p. 172
Gustave Le Bon - Psihologia maselor, Ed. Științifică, București,1991, p.72
Ioan Petru Culianu - Eros și magie în Renaștere 1484, Ed. Nemira , București, 1999, p.131
Frank J Tipler – Fizica nemuririi, Dumnezeu, cosmologie modernă și învierea morților, Editura Tehnică București,2008, p. (X)
Ted Anton – Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu – Ed. Nemira, București, 1997, Prefață, Prolog, Octombrie , 1989, Chicago, p.35-38

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!