Care ar fi fost primul reflex firesc al literaturii române odatã cu ieºirea din comunism? Un necesar ºi susþinut efort de recuperare a unor scriitori pe care deceniile de comunism îi plasaserã în rafturile din spate ale unei imaginare biblioteci reprezentative pentru întreaga literaturã românã. Proletcultismul ºi realismul ºtiinþific au avut grijã ca ºi în acest domeniu sã inverseze ierarhii ºi sã instituie false valori. Afirmãm din start cã un asemenea proces de recuperare nu trebuie sã vizeze autorul ºi modul în care el, forþat sau voluntar, a colaborat cu pseudo-elita comunistã, ci textul literar în sine. Oamenii, aºa cum s-a întâmplat dintotdeauna, au micile sau marile lor slãbiciuni ºi o rezistenþã la suferinþã ºi presiuni care diferã de la caz la caz. Nu neapãrat o ierarhizare morala se impunea în literaturã imediat dupã 1989, ci una estetica. Nimeni nu poate contesta… au fost readuse în prim-planul conºtiinþei publice câteva nume ºi texte esenþiale: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic sau Marin Preda. Însã mulþi alþii au rãmas în afara manualelor de literaturã ºi a listei de autori canonici, accesibili doar celor care se intereseazã de fenomenul literar din postura de specialist. Nume precum (enunþarea lor este aleatorie) Mateiu Caragiale, Max Blecher, Panait Istrati, Mihail Sebastian, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Muºatescu, George Bãlãiþã, Laurenþiu Fulga sau Vintilã Horia (ºi mulþi alþii) au rãmas în continuare departe de marele public. S-ar putea spune cã cititorul îi poate gãsi astãzi în librãrii ºi biblioteci, deci problema ridicatã aici este una falsã. ªtim cu toþii, însã, cã cititorul tânãr lectureazã cu mare greutate scriitori români al cãror nume nu este vehiculat în spaþiul public.
Ar mai fi o problemã. Deºi unii autori se regãsesc în manuale, sunt citaþi cu texte nu întotdeauna semnificative. Începem chiar cu Eminescu, din care nu se mai reþin astãzi texte precum Rugãciunea unui dac, Odã (în metru antic) sau ciclul Scrisorilor (cu excepþia Scrisorii III, intratã în conºtiinþa publicã datoritã primei pãrþi, ce relateazã lupta lui Mircea cel Bãtrân ºi Baiazid). Apoi, nuvelele fantastice ale lui Vasile Voiculescu ºi romanul sãu Zahei Orbul, romanele Arhanghelii (Ion Agârbiceanu), Craii de Curtea-Veche (Mateiu Caragiale), Adam ºi Eva ºi Ciuleandra (Liviu Rebreanu) se adaugã textelor peste care se aºazã tãcerea. Evident, este o dovadã de naivitate sã ne imaginam cã tot ceea ce a produs literatura românã poate intra pe uºa din faþã a conºtiinþei publice. Cu toate acestea, nu avem o literaturã atât de importantã încât sã ne putem permite sã ignoram cu atâta lejeritate nume ºi texte care ar trece oricând de rigorile oricãrei grile estetice.
Care ar fi cauzele unei asemenea omisiuni? În primul rând, ignoranþa (oricât de dur ar fi termenul) celor care au înþeles prin reforma în educaþie exclusiv o reformã birocraticã, administrativã. În interbelic, Eugen Lovinescu vorbea despre necesitatea punerii în acord a literaturii cu spiritul veacului. Teoriile sale rãmân valide ºi astãzi. Un echilibru se impune totuºi: nicio literaturã nu se poate abandona cu totul modernitãþii pentru simplul motiv cã aceasta este instabilã ºi multe dintre trãsãturile ei se vor dovedi experiment inutil, crizã adolescentinã (cãci, asemenea indivizilor, ºi culturile trec prin astfel de crize). Cu toate acestea, a impune cititorului tânãr un set de texte care nu mai sunt ancorate în modernitate implicã riscul inevitabil de a transforma literatura în corpus de lucrãri parcurs din obligaþie. Odatã înlãturatã presiunea ºcolii, lectorul nu se va mai întoarce niciodatã la text în mod voluntar pentru cã nu îl va putea asocia vreodatã ideii de catharsis.
O altã cauzã a întârzierii recuperãrilor de texte ºi autori este lipsa de viziune. În domeniul literar, viziune ar însemna în primul rând reinstaurarea canonului literar. Avem o literaturã (aºa cum este ea)… ar trebui sa despãrþim apele ºi sã vedem ce meritã promovat ºi ce nu. În schimb, ne abandonam ocupaþiilor minore, traducem cãrþi ale unor autori români obscuri, pe criterii subiective, trimiþând cãtre lume o literaturã care nu ne reprezintã. S-ar putea riposta cã piaþa este liberã ºi cã ea regleazã mecanismul traducerilor. Perfect adevãrat, dar atunci când este vorba despre bani publici, nu piaþa trebuie sã regleze mecanismele, ci valoarea esteticã. Oricine poate traduce ºi publica orice, cu condiþia ca fondurile pe care le implicã un asemenea demers sã fie private. Când însã, cu banii tuturor se finanþeazã un program de traduceri, nu ne mai intereseazã piaþa ºi nici marketingul cãrþii, ci valoarea textului si capacitatea lui de a transmite celorlalþi mesaje semnificative.
Soluþii? Una singurã. S-ar pãrea cã, în ciuda tuturor încercãrilor de a face tabula rasa cultura, ea gãseºte mereu o modalitate prin care sã triumfe. Nu ºtim momentan cum, dar ºtim cã se va întâmpla. În definitiv, existã situaþii în care avionul ajunge la destinaþie setat pe pilot automat.