“Vorbe, vorbe, vorbe”, tipărite pe sute si mii de pagini, rostite de sute si mii de oameni, devorate de tot atatea priviri curiose. De ce le-am mai citi și noi? Ca să ni se lipească de suflet sau ca să le zvârlim cât colo, ca să le înghițim cu lăcomie sau ca să lăsăm fiecare cuvânt la dospit, ca să le uităm mâine sau ca să le-avem de-a pururi în gând, să ne curga prin vene, să ne sclipeasca în ochi și să ne frământe buzele.
Mă gândeam că la trecerea în veșnicie n-aș lua cu mine decât un volum de Eminescu. Dar daca ar fi să iubesc o carte întru vesnicie, atunci aș alege o poveste despre oameni, despre viață și despre…Dumnezeu. Mai pe scurt, “Fratii Karamazov” de Feodor M. Dostoievski.
“Eroul” romanului și personajul care este cel mai drag atât autorului cât si mie este mezinul familiei, Alexei Feodorovici Karamazov. Acesta are doi frați mai mari: Dmitri, care este cel mai vârstnic, și Ivan. Toti trei au fost crescuti departe de tatăl lor, Feodor Pavlovici, căruia îi muriseră ambele soții(prima fiind mama lui Mitea, iar a doua mama lui Ivan si a lui Aleosa).
Numai că după ani de zile, cei trei frați se întorc în orașul natal, fiecare din propriile motive. Dmitri vrea să recupereze moștenirea pe care i-a lăsat-o mama sa, iar pentru asta îl ia cu el și pe Ivan, în timp ce Aleosa intentioneaza să se călugărească la mănăstirea din oraș.
Dar într-un roman ca acesta, nu epicul propriu-zis este cel care interesează, așa cum se întampla de exemplu la Tolstoi. Dostoievski reușește să contureze cele trei personaje într-o manieră unică fără a se limita la caracterologic si psihologic, dar încercand să scoată la lumină tot ce se ascunde dincolo de tiparele în care oamenii se încadreaza. Acest lucru se vede cel mai bine la Dmitri Feodorovici Karamazov.
De meserie soldat, Mitea este o fire tipic rusească; ai putea spune că ajuns la poarta Raiului ar intreba ca Ivan Turbinca de tigari si băutură. Insa, în ciuda faptului că este “un desfrânat”, sau cel puțin așa îl cataloghează societatea, Dmitri este totuși o persoană deosebit de cultă și inteligentă, care poate la fel de bine ca în loc să se îmbete, să îl studieze pe Schiller (pe care chiar îl citează). Cu toate că este impulsiv și instinctual uneori, Mitea nu este capabil de ură adevarată, care este mult prea amară pentru el. De fapt, singur spune “Mă gândesc la om pentru că sunt din aceeași plămadă”, iar cineva care-și dă seama că este la fel ca și ceilalti, deci cu nimic superior, nu poate urî.
Chiar și față de Dumnezeu Dmitri are o atitudine la fel de contradictorie.
“Sunt blestemat, sunt o lepădătură, un ticălos, dar să știți, și mie mi-e drag să sărut marginea odăjdiilor pe care le îmbraca Dumnezeul meu”
“și-am să strig din adâncul gheenei că pe tine te iubesc acum și pururea și-n vecii vecilor…”
De fapt, despre Mitea Karamazov se poate spune că nu se încadrează în nici un tipar social, cultural sau de altă natura, el este pur si simplu OM, omul liber să mearga până la capăt…
Cel de-al doilea frate, Ivan Feodorovici este tipul intelectualului rațional, rece și lucid, dar mai problematic decât atât, este omul profund moral, care spre nefericirea lui se rezumă la atât și nimic mai mult. Teoria sa este că dacă nemurirea nu există, nu poate exista nici notiunea de virtute și deci, oamenilor nu le-ar fi interzis nimic (nici chiar antropofagia), iar lumea s-ar rezuma la una din replicile sale:”O lighioană înghite altă lighioană”. In dilema lui ”a crede sau a nu crede”, Ivan Karamazov nu-și găsește locul nicăieri, deoarece el nu poate să creadă, dar nici n-ar putea trăi în lumea fără de Dmnezeu de care vorbește pentru că este profund moral. Unul dintre personajele cărții îi atrage atenția asupra acestui aspect spunându-i că dacă nu va rezolva problema pozitiv, nu o va rezolva deloc (adică dacă nu va crede, nu va putea nici să se resemneze în necredință. Insă problema se cere totuși rezolvată…ca dovadă că în cele din urma Ivan înnebunește.
Ajungem în cele din urmă și la mezin, Aleoșa Karamazov, singurul dintre frați care își găsește nu numai locul în lumea aceasta, dar care este pe tot parcursul romanului (cu exceptia a cateva momente) cel mai senin, cel mai luminos, cel mai sincer dintre personaje. El nu judecă pe nimeni, dar încearcă să-i ajute pe toți, le spune tuturor adevărul fără să rănească pe nimeni pentru că iubește oamenii prea mult. Mai apoi, el își cunoaște frații, tatăl și pe toți cei din jurul său, le știe fiecare gând, fiecare dorință, fiecare durere. Mai mult decât atât, Aleosa nu aleargă după idealuri deșarte, el nu-și pune problema nemuririi pentru că a găsit-o:”NEMURIREA ESTE IN DUMNEZEU”. Si ce poate fi mai sublim decât un astfel de om, care veșnic împăcat cu sine însuși intră în armonie cu oricine, și mai ales poate să iubeasca pe oricine?
Cele trei personaje, Dmitri, Ivan si Alexei, ne descoperă fiecare viziunea sa asupra lumii, iar noi trebuie să chibzuim, gândindu-ne care dintre aceste viziuni ne poate aduce acea fericire care nu se pierde niciodată. Iar mie, răspunsul mi se pare limpede.